Referinte critice: Mara Popescu Vasilca

DSCF3206

 

Referinte critice:Mara Popescu Vasilca

gold1

Membru al Clubului Gold al colaboratorilor revistei ”Poezii pentru sufletul meu” din Canada
 

prof  AURELIA RÎNJEA

O MAMĂ ȘI DUMNEZEU 

Romanul URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPIII, Ed. Izvorul Cuvântului, București, 2020, al scriitoarei de origine română din Canada, MARA POPESCU – VASILICA, face parte din colecția „Dragostea, arză-o-ar focul”. O surpriză plăcută pentru mine, motiv pentru care vă invit la lectură, astfel ca împreună să pășim în fascinantul universul existențial al femeii, într-o societate ignorantă și agresivă.

Încă de la început, prin titlu și prin Cuvântul înainte al autoarei, cartea constituie o provocare, o șansă de a cunoaște universul interior, atât de tainic și de magic al femeii, plin de surprize, dar de cele mai multe ori neînțeles.

Cuvântul din partea Editurii prin domnul Căprar Florin, interviul luat autoarei de către Veronica Gavrilă, ne ajută s-o cunoaștem mai bine, să-i înțelegem modul de a gândi, de a trăi într-o țară agreată de mulți români, unde aceștia și-au urmat destinul. O temă actuală, un prilej prin care autoarea trăiește odată cu personajele sale, cărora le-a dat viață, purtătoare de mesaje adânci, scrierile sale urmărind rezonanța tacită cu cititorul, pe care aceasta o realizează din plin.

Cartea are 14 capitole, prin care treci ca și cum ai deschide ușile unui simplu, dar mare edificiu al vieții, în care Ursula își prezintă povestea ei, plină de lecții înțelepte și confesiuni. Ea consideră că „numai cei care au fost iubiți, știu să iubească. Iubirea nu are limite și nici reguli”… „toți suntem sau avem parteneri ideali, dar nu avem timp să-i înțelegem” (p. 19).  „Lipsa de comunicare, de dăruire, de sinceritate și respect duc la vieți imposibile”… „Trebuie văzut omul de lângă noi, să-i dăm spațiu ca să înțeleagă că e iubit” (p. 20).

            Încă din capitolul I, atmosfera este magică: „vântul mă înconjoară ca pe o femeie dezbrăcată ce-așteaptă să-i lipească el veșmânt de frunze pe trup” (p. 22). Construcții estetice deosebite: „ploaia care stă la pândă” (p. 22),…  „un vânt care o duce precum destinul unde vrea el”. O confesiune cu ploaia, care te ajută să intri repede în pielea personajului:  „omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui” (p. 25).

Ursula este o femeie care a făcut sacrificii pentru a exista, pentru copii ei, vânzându-și trupul în prima parte a vieții, pe care trecutul o urmărește, neștiind cum să le spună copiilor ei adevărul.

            Acțiunea se derulează pe multe planuri, într-o curgere liric – narativă, care nu obosește, ci înviorează povestea. Ne prezintă experiențele sale de viață cu clienții sau cu cei care s-au implicat în viața ei. Ea lucrează, studiază și vrea să fie ziaristă, lucru pe care îl și reușește, determinată fiind de Ștefan, cel care îi oferă bani suficienți, cât să renunțe la acest mod de viață, moment în care se simte pentru prima dată liberă. El a învățat-o și cum să investească banii în casele pe care le-am cumpărat pentru copii, pe care le-a închiriat pentru a le plăti.

În apartamentul ei, clienții vin ca la un cabinet al unui psiholog. Dar nimeni nu-i cunoaște zbuciumul lăuntric de femeie singură, care luptă pentru supraviețuire, dar mai ales pentru dragostea ei pentru copii. Ne prezintă cu multă decență întâlnirile cu clienții și confesiunile acestora, cărora consideră că le vinde plăceri, pe care ea nu le trăiește.  Nu e lipsită acțiunea nici de conflicte, care arată vulnerabilitatea femeii singure și neînțelese.

            Vești despre copii primește de la Mărioara, cumnata dinspre fostul ei soț Nicu, cu care se căsătorise de la 17 ani. A fost bucuroasă, ca orice mamă iubitoare, când acesta i-a lăsat pe copiii să-i crească ea. Ne redă cu mare nostalgie amintiri din copilăria ei, cum mergeau duminica la biserică și mama îi ridica pe rând să sărute icoanele, fără să uite apoi bătăile suportate din partea lui Nicu, de ea și copii.  Se recunoaște a fi „o femeie care-și caută cuibul și lumina” (189), dar dialogul care va trebui să îl aibă cândva cu copiii, o urmărea permanent.  Se simte o femeie vinovată, măcinată de  „remușcări și renegată de proprii copii”.

Își aude deseori vocea interioară, care de multe ori e împotriva ei. Consideră că singurătatea îi este prietenă. „Privesc spre cer, din patul pe jumătate gol și mă înfior de bine sau poate de tristețe, de vise și de gânduri cu planurile-mi învechite de viitor” (p. 28),  fără să uite vreun moment  de ajutorul divin.

Despre iubire ne spune: „dacă aș putea iubi pe cineva, i-aș cutreiera visele în fiecare noapte, unul după altul, aș fi luat clipele senine și apoi le-aș fi dat vântului să le plimbe, să le ducă departe, ca să văd dacă s-ar mai întoarce la mine”… „Aș vrea să fac poem din iubire” (p. 58).

Uneori își așterne gândurile în poezii: „când scriu, pare că îmi curăț sufletul, că toate evenimentele scrise acolo le-am șters din minte. Rămân liberă să pot începe o viață nouă”  (p. 66).

Din când în când aceeași toamnă, care e una specială, vrea să o ajute să prindă curaj, una ieșită din calendarul prezentului, (p. 233). Plouă peste gândurile trimise de mine în ploaie, să le spele ea de tristețe, sunt gânduri speriate de liniște (p. 246). În căutarea liniștii, ne îndeamnă „să ne ascultăm gândurile, dacă avem curaj să ne judecăm singuri faptele,  fără să se mai amestece alții. Să păstrăm în suflet pe cei care au fost alături și care au fost ca o binecuvântare de la Dumnezeu” (p. 273).

Dornică de afirmare, urmează cursuri de formare personală și este foarte mândră de ea când și-a văzut numele scris cu  litere mari pe Diplomă: URSACHE URSULA, ZIARISTĂ. Primul său interviu îl ia chiar procurorului Adrian Zamfirescu.

Alături de acesta și el cu o poveste, (crescând copiii soției cu altul, precum ar fi ai lui), învață să oprească timpul pentru iubire și „dacă este încuiat timpul, să-l elibereze dacă așa e scris în stele” (p. 247). Împreună hotărăsc să înfrunte trecutul, să vadă dacă numele lor sunt trecute în „cartea destinului” (p. 247).

Întâlnirea cu fostul soț, discuția cu copiii, aniversarea zilei de naștere a lui Adrian, când cele două mari familii se reunesc la o masă rotundă în grădină, cu toții precum „în grădina lui Dumnezeu” (p. 355), sunt momente pline de emoție, frumos construite din punct de vedere estetic.  

Copiii Ursulei pleacă în Franța pentru a scăpa de judecățile altora referitoare la mama lor. Casele lor au fost donate unui centru pentru ajutorarea copiilor, femeilor și bătrânilor. Tot în Franța, Ursula și Adrian s-au căsătorit și ne-au plimbat apoi prin Paris, eu fiind încântată de revederea Orașului Luminilor. Urmează Londra, Tower Bridge, Piața Trafalgar cu Columna lui Nelson, reamintindu-ne o poveste tristă, povestea de dragoste dintre Amiralul Nelson și Lady Hamilton, (o femeie care a găsit puterea să iubească, dar nu a găsit omul potrivit și nu a ținut cont de consecințe).

Volumul ne oferă lecții  miraculoase  de înțelepciune: a învățat că „tot ce vine de la Dumnezeu trebuie prețuit, că nu trebuie să judecăm, ci să facem voia lui” (350);   în rugăciune „lăsăm îngerii și sfinții să se roage pentru noi” (358);  „avem nevoie de dragoste, care își are locul în viețile noastre ca o carte într-o bibliotecă”; „Important e ca noi să fim uniți” (231) sau  dialogul dintre Părintele Zamfirescu și Ursula, în urma căruia acesta revine asupra deciziei, aducând-o în biserică pe  mama lui Adrian, pentru slujba de înmormântare,  lăsând ca judecata să fie făcută de Cel de Sus.

Volumul se termină cu lansarea primei cărți a personajului principal, un dar de dat mai departe.

Recunosc că am citit și am plâns deodată. De ce? Pentru că în anii comunismului, o femeie dacă divorța, era marginalizată de societate, chiar dacă  motivele ei erau îndreptățite, iar apoi ea își creștea singură copilul, pentru a ajunge a fi demn, în fața lui Dumnezeu. Apoi, întâmplător sau poate nu, mica mașină a personajului principal din roman, se numea  Bibilică, iar pe a mea, nepoțica Alexia a botezat-o, Buburuză (aici am surâs). Cum să nu ai compasiune pentru un om care luptă pentru supraviețuire prin toate mijloacele? Doar o Mamă și Dumnezeu pot înțelege.

Impresionantă poveste de viață, frumos și delicat prezentată din punct de vedere literar, cu introspecții și confesiuni, cu dialoguri dense în conținut, cu personaje frumos creionate, cu esențe și construcții stilistice, care te ajută să fii în miezul acțiunii și să empatizezi cu personajele.

Nu mă  miră că autoarea consideră că: „scriitorul e singurul evaluator. Este critic, observator, el suferă și se bucură cu personajele care prind viață. Pare ușor să scrii, dar e greu. Trebuie să fii conștient că cel ce va citi va căuta ceva care să îl atragă, să îl motiveze să continue, ceva cu care să rezoneze” (p. 15) … „orice scriitor are valoarea lui, are un mod unic și interesant de a scrie, are ceva interesant de spus”… „că a publica este ca și cum ar trebui să intre în arenă” (p. 21).

Iată că bucuria mea a fost mare, că am descoperit o scriitoare minunată, că acolo în Canada, românii nu au uitat să gândească și să trăiască românește! Cu toată admirația pentru promovarea valorilor culturale ale poporului nostru, vă mulțumesc distinsă scriitoare MARA POPESCU – VASILICA, pentru acest minunat dar spiritual și vă aștept cu interes și bucurie următoarele apariții editoriale!

                                                     prof.AURELIA RÎNJEA

membru -WORLD POETS ASSOCIATION  ROMANIA

 

229540546_5936637653044098_6322780798775182645_n

CEZARINA ADAMESCU

DANSÂND PE UN DRUM ALUNECOS ŞI PLIN DE CAPCANE

 

MARA POPESCU-VASILCA, Ursula, o mamă judecată de copii, roman, Editura Izvorul Cuvântului, Iaşi, 2021

 

          Pe acest drum se aventurează eroina romanului de faţă, fără a se gândi prea mult la consecinţele care aveau să apară mai târziu. Povestea ei? Povestea miilor de tinere care aleg un trai mai uşor, fără prea multă muncă şi, cred ele, fără probleme majore. Dar problemele se ivesc, oricum. Şi unora dintre ele, cu greu le vor putea face faţă. A dansa pe gheaţă nu e atât de lesne, mai ales dacă gheaţa este foarte, foarte subţire.

          Cum să te afli pe linia mediană, când balanţa înclină, când într-o parte, când în cealaltă? A-ţi menţine echilibrul pe sârma vieţii este o adevărată artă.

          O carte care, încă din titlu este incitantă şi atrage la lectură mulţi tineri, în special femei, care încă nu şi-au găsit drumul potrivit în viaţă.

          Şi personajul Ursula, devine un arhetip, “o bucată de suflet de femeie”, de la care multe personae au de învăţat, fie să nu facă precum a făcut ea, fie să lupte şi să-şi îndrepte greşelile, dacă din nefericire au alunecat în ele. Lecţii de viaţă fără professor. Prin proprie experienţă.

          Încă de la început se remarcă o anumită dexteritate în arta naraţiunii, în folosirea mijloacelor de expresie, printre care, predominantă este metafora. Autoarea uzitează o modalitate cunoscută de relatare a acţiunii. Paralel cu aceasta, monologhează, îşi exprimă gândurile, de parcă ar dori să şi le audă, îşi pune întrebări, nu neapărat pentru a găsi un răspuns, ci pentru a se limpezi. Este clar, un gen de proză poetică, sau poezie în proză, foarte gustată de cei care îndrăgesc lirismul în toată frumuseţea lui. În acelaşi timp, eroina îşi face un rechizitoriu permanent al propriilor fapte, gânduri şi vorbe care au însemnat ceva de-a lungul timpului. Astfel preocupată, neatentă la tot ce se petrece în jur, întoarsă în sine, realizează că propria conştiinţă este cel mai bun judecător. Sub chipul unui dialog cu natura, în care ploaia o interoghează în chip tranşant. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă există o legătură strânsă, o empatie între om şi natură.

          Iscoditoare, ploaia, intrată parcă în suflet, continuă dialogul acesta insolit cu Ursula, personajul principal al cărţii Marei Popescu-Vasilca. O biciuie cu întrebări, una peste cealaltă, până aproape de durere, neîngăduind răgaz de respirare. Dar ploaia, nu poate spăla sau şterge toate durerile, mai cu seamă pe cele din suflet. Sufletul nu se albeşte decât printr-o sinceră părere de rău şi întoarcere la puritatea dintâi.

          Naraţiunea este condusă de vocea auctorială care se substituie naratorului, la persoana a III-a, dar trece uneori şi la persoana a I-a singular.

          Un alt procedeu stilistic este personificarea, atribuirea de însuşiri antropomorfice, fenomenelor naturale, obiectelor şi făpturilor necuvântătoare. Ploaia, vântul, pot dialoga cu oamenii, au sentimente omeneşti, sunt domoale, se înfurie, se întristează, judecă, oftează, se strecoară neauzit, îi cuprinde dorul, fac zarvă, etc.

          Aceste dialoguri improvizate cu ploaia, cu vântul, cu frunzele toamnei, o ajută pe scriitoare să-şi exprime indirect sentimentele şi stările. Unele fraze par definiţii poetice.

          Sintagme reuşite: “am să cad peste tăcere”, “din vorbele
mele am să scot doar umbra”, “nălucă a sufletului din nopțile tăcerii”;”Prin apele iluziilor pierdute”, “Îmi tremură gânduri în palme”,”
în lumea fără de capăt a uitării”, “pompelor funebre ale uitării”, ş.a.

Cuvinte rare, regionalisme: vâjgăraia, tuflit, horodincă.

          O altă notă definitorie a naraţiunii propriu-zise, este divagaţia, trecerea dincolo de substanţa textului, intertextualitatea care te poartă dintr-o poveste, în altă poveste.

          Există şi unele formulări aforistice reuşite: “omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui, acolo unde doar el știe ce amar poartă”; “învăluiește-ți trupul în mantia adevărului, apoi puneți-o pe umeri și pleacă din calea lor”.

Procesul de conştiinţă al Ursulei este atât de pregnant încât, îi înăbuşe acesteia toate acţiunile, devenind o preocupare constantă, obsesivă: Ce vor spune copiii ei, când vor auzi ceea ce a făcut mama lor, ani de zile, fără ca ei să fi ştiut?

          Ursula îşi derulează povestea, nu deosebită de a altor femei, care-şi consumă zilele şi nopţile, ceasurile şi secundele, într-o permanentă aducere aminte de trecut. Trecut care nu-i dă pace, care încă o răscoleşte, pentru că e proiectat în viitor, în impactul pe care l-ar putea avea în sufletelor celor dragi, când îl vor afla. Acesta e coşmarul Ursulei din care nu se poate trezi, nici măcar ziua. Amintirile sale sunt ca ale unui jurnal intim, notat cu scrupulozitate, pe zile, ore, minute. Nu doreşte să piardă nimic. Jurnalul – memoria trecutului, a vieţii apuse, dar şi memoria prezentului, memoria afectivă.

          Pe fondul acesta, ea îşi istoriseşte viaţa, cu greşelile, confuziile, erorile ei, multe şi grave. Făcute în deplină cunoştinţă de cauză, fără a se gândi la consecinţe. Ursula e o femeie care încă mai are nevoie de afecţiune. Din vechile sale relaţii, a păstrat patru persoane, care vin şi o vizitează discret şi o plătesc, atât pentru prestaţiile fizice, cât şi pentru cele psihologice, pe care ea le oferă. Ea ştie să asculte poveştile bărbaţilor, îi ascultă aparent cu atenţie. Ei îşi deversează necurăţiile trupeşti şi sufleteşti, plătesc şi pleacă. Şi femeia se încarcă mereu cu aceste dejecţii ale altora. Totul pare cinstit, corect, fair-play. Cu moralitatea e altă poveste şi ea şi-a asumat acest mod de trai, fără prea multe probleme de conştiinţă. Trăieşte şi atât. Despre lumea care o judecă, despre Dumnezeu în faţa căruia va trebui să răspundă, nu-şi prea pune problema. Ci doar despre ce vor spune cei trei copii ai săi, aflaţi în plasament, la fosta cumnată, Mărioara. Ei sunt adevăraţii judecători, în viziunea Ursulei.

          Ursula, sub pretextul interviurilor jurnalistice, spune despre activitatea sa, tranşant, la rece: “uneori vin, își fac treaba, plătesc și pleacă. Alteori au mai multă nevoie de o companie plăcută. Că au multe de spus, dar nu au cui. Și atunci vin la mine. Eu îi ascult, dar nu îi consolez pentru că nu e treaba mea. Sunt ei cei care știu exact în ce situație sunt, așa că…să se descurce. Eu le am pe ale mele”(Visul).

În continuare, sunt convorbirile Ursulei cu aceşti bărbaţi, rămaşi clienţi fideli ai femeii. Treptat ei îşi dezvăluie problemele matrimoniale şi ceea ce i-a determinat să recurgă la plata serviciilor sexuale la această femeie. Prin aceste dialoguri, bărbaţii se autodefinesc.

          După părerea lui Ştefan, unul dintre clienţii ei, Ursula impune respect, nu e o femeie ca toate celelalte. Dar e incapabil să ia o hotărâre în ceea ce o priveşte. Până atunci, se întâlnesc clandestin, fiecare cu motivele lui. Ursula, pentru a-şi întregi veniturile, Ştefan pentru a suplini, ceea ce de fapt, soţiei lui îi lipseşte.

          Pentru Ursula, lucrurile sunt mai tranşante: Simt nevoia să te mângâi, nu am mai făcut-o niciodată, nu vreau să complic
situația, eu vând și tu cumperi”.

          În plus, Ştefan este un romantic, are nevoie de multă tandreţe şi picături de rouă pe suflet, el se exprimă în versuri şi sintagme plăcute, lirice: -Ai apărut în viața mea ca un fir de floare, într-un moment când rătăceam pe cărări neștiute, ca un izvor curgător, în care nu puteam să mă oglindesc ca într-o oglindă tivită cu amintiri”.

Şi ea şi ei, paralel cu tranzacţia comerială, simt nevoia unei analize psihologice a relaţiei lor insolite, a motivelor diferite care îi determină să facă acest lucru. Ei nu o judecă, ci caută să o înţeleagă şi să-i acorde circumstanţe. A făcut-o (o face încă) pentru copiii ei, nu a găsit altă cale de supravieţuire. E o motivaţie destul de subţire.

          Abia când Ştefan pleacă pentru totdeauna, lăsându-i portofelul pe masă, în care era o sumă însemnată de bani, Ursula se simte liberă, pentru că înţelege că demersul său trupesc a fost unul jertfelnic şi, doar prin păcat s-a putut apropia de Dumnezeu, care iartă totul.

          A fost ca o spovedanie la un mare duhovnic, care i-a dat canon şi i-a iertat păcatele multe şi grele. Dar cum, la Dumnezeu totul e posibil…

          “Merită, sunt o femeie pe care Dumnezeu nu a uitat-o. Îți mulțumesc, Doamne, tu m-ai ajutat. Dar nu înțeleg de ce ai vrut ca eu să am așa o misiune grea, plină de păcat? Abia acum simt că ți-ai amintit de mine”.

Se ştie că Dumnezeu nu a venit pentru oameni drepţi, ci pentru păcătoşi, ca să-i cheme la El. Căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci acei bolnavi.

          În relatarea sa interactivă, Ursula, într-o oralitate perfectă, are fraze de genul: “Am uitat să vă spun…” ; “ce credeţi?”

          Paralel cu amintirile despre bărbaţi şi despre Tina, femeia care i-a deschis drumul şi a învăţat-o cum şi cui să se vândă fără să aibă probleme, autoarea, prin glasul Ursulei, introduce amintiri despre casa părintească, educaţia sănătoasă, deşi simplă pe care a primit-o de la părinţi, frecventarea bisericii duminicile şi în sărbători, obiceiurile şi datinile din sat. Sunt amintiri duioase, curate, despre sentimental religios insuflat de mama ei, copiilor, precum şi sărutarea icoanelor din biserică. Ele parcă le vorbeau şi îi priveau cu insistenţă. Viaţa simplă, traiul modest, au împins-o, la o vârstă fragedă, să plece în lume cu Nicu. Dar nu s-a putut adapta unui trai de om căsătorit, mai ales când soţul a început să devină violent.

          Revenind la amintirile cu Ştefan şi la faptul că dintotdeauna, Ursula a năzuit la o dragoste ideală, perfectă. Această dorinţă o face permanent să viseze şi să dorească o schimbare. Este capitolul intitulat “Înscrierea la facultate”. Etapele prin care a trecut până să-şi ia diploma de ziarist, a gustat din “magia vieții universitare”. Din dorinţa de a-şi schimba trecutul cu ceva măreţ, curat şi să-i poată învăţa şi ea pe alţii. Ca o recompensă. Şi dacă până atunci făcuse ceva doar pentru trup, acum a dorit să facă ceva şi pentru suflet. Şi după multe peripeţii a reuşit să se înscrie la Facultatea de Ziaristică, aşa cum a visat. Avea 38 de ani. Paralel cu aceasta, a descoperit că-i place să scrie, scrisul fiind şi el ca o eliberare, ca o curăţare de orice pată: “Când scriu, pare că îmi curăț sufletul, că toate evenimentele scrise acolo le-am șters din minte. Rămân liberă să pot începe o viață nouă…”

Prin aceste mărturisiri, scrise în caietul jurnal al Ursulei, pătrundem fără să vrem, în culisele acestei insolite “profesiuni”, cu tot ce decurge din ea. Renunţarea la viaţa de până atunci, nu e aşa de simplă, cum a crezut. Unii dintre ei se văd refuzaţi şi protestează, insistă, devin agresivi, apar şi incidente. Abandonarea “meseriei” e mai dificilă decât meseria propriu-zisă. Şi refuzul este greu de înghiţit pentru cineva care s-a obişnuit cu această rutină şi care s-a obişnuit să capete, în schimbul unei sume de bani, tot ce doreşte.

          În capitolul următor, Ursula relatează prima experienţă erotică, descriind etapele pline de fior ale posesiunii de către Nicu, prietenul ei, lângă o căpiţă de fân, unde o aşezase, sărutând-o continuu. Şi ea, derutată, neştiind bine ce se întâmplă, simţind doar dorinţa şi plăcerea primului act intim. Prima experienţă, s-a soldat însă cu câţiva ani de suferinţă pentru ea şi copiii ei, până când Nicu a plecat de acasă, înainte ca Vlăduţ, cel de-al treilea copil să se nască. Aşa s-au sfârşit visele de familie, de căsătorie, de fericire.

          “Ursula începe o nouă viaţă” – este un alt capitol important. Cu trecutul lăsat în urmă, ea îşi continuă viaţa, însă, uneori, trecutul o urmăreşte şi o ajunge din urmă: “Dar totul gravitează în jurul mustrărilor care mă târăsc într-un tribunal fantomă și nu mă lasă, e necruțător. Sunt o victimă care aștept sentința fără să știu dacă o voi avea vreodată, dacă o să am curajul să o pronunț. Oare o să-mi recapăt vreodată libertatea? Asta sunt eu, o femeie vinovată, persecutată de remușcări și renegată de proprii copii. Oare mă pot considera o victimă a nedreptății și injustiției legilor omenești? Sunt eu, oare, o femeie fără vârstă? M-am retras în apartament, pare un loc perfect pentru a lua
viața de la capăt.”

Apoi, urmează o scenă incredibil de frumoasă, mişcătoare chiar, care pune în evidenţă măiestria narativă a autoarei: întâlnirea în timpul unei furtuni de zăpadă, cu procurorul Adrian, întâlnire providenţială. Cuvintele însele parcă nu ajung, ar trebui inventate cuvinte vechi, nefolosite încă: “aș vrea să mă rog, dar nu știu rugăciuni noi, aș vrea să-i spun lui Dumnezeu că sunt foarte departe de El, că ochii lui Adrian par luați dintr-o icoană, icoana speranței. Aș vrea să-l sărut, să-l îmbrățișez la pieptul meu, la pieptul păcatului, din biserica sufletului meu”.

Aceşti “Doi rătăciți care cine știe de ce au nevoie, de dragoste sau de milă? Să se iubească sau să se tânguiască? Să vadă în viitor sau să șteargă urmele trecutului? Dar dacă nu o să fie nimic? O să mă lase în fața blocului și o să plece, să nu mai aibă femeia pe umărul căreia a plâns, să se ducă departe de momentul de slăbiciune cu lacrimi cu tot. Să uite, și mâine să o ia de la capăt cu viețile altora, unor străini de care nu-i pasă cine sunt, încearcă doar să-i judece după ce scrie pe niște foi de hârtie fără să poată să știe dacă sunt adevăruri sau doar intrigi ale unor oameni care se urăsc, se luptă pentru ceva sau cineva”.
O scenă frumoasă care salvează alte scene nu atât de reuşite.

          Şi totul decurge firesc, ca într-un basm de-a Prinţul şi Cindarella. Evocarea urcă spre punctual culminant, bărbatul şi-a pierdut familia, copiii, chiar în ziua de 11 decembrie, zi în care el şi Ursula s-au întâlnit, doi oameni îngheţaţi, duşi de viscol, în zăpadă. Ce a urmat este subiectul unui basm, incredibil. Episodul e de un optimism molipsitor. Te face să crezi că mai există fericire, iubire, frumuseţe, bunătate, miracole. Totul se petrece ca într-o magie. Chiar dacă la început eşti neîncrezător în povestea lor, treptat, povestea te fură şi te fascinează. Scenariu de film.

          Clipe emoţionante când, ajungând la Ursula acasă, locuinţa e plină de flori, frigiderul e plin şi se hotărăsc să-i bucure şi pe vecinii ei, punând câte o punguţă la fiecare uşă, cu bunătăţi. Pentru că nu se cade să te bucuri singur de milostivirea lui Dumnezeu, ci trebuie să-ţi împarţi bucuria cu aproapele tău, dovada unui creştinism implicit, nu numai în rugăciuni rostite cu buzele, ci şi în fapte. Aceasta este o altă lecţie de viaţă. Şi visul continuă. Sunt din nou acasă la Adrian şi nu le vine a crede ce minune a întăptuit Dumnezeu pentru ei, în chiar ziua în care se împlineau 30 de ani de la dispariţia soţiei şi a copiilor lui Adrian. Ca o compensaţie, ca un dar pentru durerea şi tristeţea în care au trăit.

          Pe cei doi i-a unit, nu destinul, ci Dumnezeu. Pe undele freatice ale rugăciunii s-au întâlnit şi El i-a apropiat. Nimic fără El. Astfel că Ursula a simţit nevoia să intre din nou în Casa Domnului pentru a-şi curăţi sufletul, înainte de a începe o viaţă nouă, alături de Adrian. Nu putea păşi pe noul drum, decât cu un suflet nou, neprihănit, spălat în apa lustrală a spovedaniei şi împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

          Cât despre Ursula, simte că nişte aripi o poartă în sus, aripile iubirii: “Viața mea e ca o carte cu basme, unul se sfârșește și altul începe. Simt o profunzime a iubirii pe care nici eu nu o bănuiam, simt că pot iubi”.

Iubirea carnală pe care o simţise ani de-a rândul pentru “un batalion de bărbaţi”, aşa cum mărturisise, acum devenise o iubire spiritualizată, cu totul altceva decât experienţele de până atunci, când se simţea folosită de acei bărbaţi pentru nişte sume de bani: “Îl văd într-o aureolă, lumina îi bate din spate și el e tare frumos”.

Şi totul în jur se spiritualizează, se metaforizează şi nimic nu mai pare vulgar, iubirea, ca un abur subţire de înalţă spre Ceruri, în care se ascund, două inimi bătând la unison.

          Principala trăsătură a scrisului este sinceritatea, directeţea, claritatea cu care se înşiruie frazele înfăţişând scene erotice care, la alţi autori devin vulgare, licenţioase. Se pare că sub pana Marei Popescu-Vasilca, aceste scene se luminează, suferă o transfigurare, se spiritualizează. E o artă a sublimului, născut din noroiul cotidian, atât de bine cunoscut de Ursula, de care se lepădase, ca în urma unei abluţiuni totale cu apă lustrală. Şi dincolo de toate acestea, spiritual ludic îşi arată toate chipurile.

          Un incident neplăcut tulbură însă, liniştea cuplului abia format. Fostul soţ al Ursulei, Nicu vine în faţa blocului ei şi o ameninţă cu un cuţit, pe care i-l pune la gât, strigându-i vorbe injurioase. În încăierarea care are loc, Adrian este rănit la braţ, iar recalcitrantul este imobilizat şi dus la poliţie. Apar şi cei trei copii, cu partenerii lor de viaţă. Acum începe adevărata judecată a Ursulei, care le explică de ce a fost nevoită să-şi vândă trupul. Sunt chemaţi cu toţi la organele de anchetă, să dea declaraţii. E un moment de tensiune maximă între mamă şi copii.

          În cele din urmă, împăcarea dintre mamă şi copii are loc într-un cadru emoţionant, cu lacrimi şi vorbe de iertare din partea copiilor. De data aceasta, narator este Adrian care descrie scena tulburat peste măsură, pentru că, fiul cel mic al Ursulei, Vlad, îi cere voie să-l numească tată. Emoţia ajunge la cote maxime, în ziua când Ursula are primul interviu, în calitate de ziaristă. Urmează multe alte succese profesionale şi oamenii o apreciază. Viaţa ei s-a schimbat total, mai ales de când s-a decis să şi-o refacă, spunând “da” omului iubit.

          Şi dacă a făcut bine, sau rău, cititorul va fi cel care să o judece, să-i acorde circumstanţe atenuante, să o îngăduie şi în cele din urmă s-o ierte pentru că a făcut-o pentru un scop nobil: pentru copiii ei.

          Şi cine ştie câte femei se regăsesc în povestea ei. Chiar Ursula exprimă acest lucru: “Oare povestea mea nu poate da voce femeilor obidite, care se chinuiesc singure, oare ele nu demonstrează că lupta pentru a supraviețui le face să devină mai bune, mai îndurătoare?
Nu aș putea să scriu o carte? Nu suntem noi cele care cred că iubirea se învață la școala vieții. Nu e viața care ne dă lecții importante chiar și din cele mai triste experiențe? Oare aceste femei nu sunt în stare să adune în ele ură, pasiune și perversitate, nu pot lupta să iasă din gloata de femei fără perspective în viață? Unele trăiesc declinul moral, căzute dintr-o decepție sau relație care le-a șters sufletele de emoții și dorințe neîmplinite. Nu este rezultatul unor relații încâlcite din viață?”

Şi, în lupta cu acei “puritan”, care sunt învăţaţi să judece şi să arate cu degetul, influenţându-i şi pe copiii ei, va trebui să-şi găsească puterea şi curajul de a-i înfrunta şi de a le demonstra că ea nu mai este acea persoană, ci cu totul alta. Că o profesiune demnă, ziaristica şi o dragoste curată, tămăduitoare, au scos-o la liman şi au transformat-o total.

          Copiilor Ursulei le este greu să accepte şi să se adapteze la trecutul mamei lor, de aceea, hotărăsc să părăsească ţara, să ajungă la Nisa, unde se vor stabili, ca să preîntâmpine reacţiile oamenilor, mai ales ale acelor puritani care cred că ei nu au greşit niciodată şi se grăbesc să arunce primii cu piatra. Plecând, aceştia îi lasă o scrisoare, în care cer timp pentru a se obişnui cu ideea şi a o ierta pe deplin. Totodată, îl acceptă pe Adrian ca tată, ceea ce nu au avut nicicând până atunci. Bucuria femeii nu cunoaşte margini.

          În tristeţe, nenorocire, dar şi în bucurie şi fericire, cei doi recurg la rugăciune, se aşează în faţa iconostasului din casa lui Adrian şi împreună, îi aduc slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea şi darurile Sale.

          O hotărâre: aceea de a-şi împreuna mâinile şi a porni încrezători, prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice.

          Chiar şi în răul cel mai negru şi adânc, există o fărâmă de lumină. Din tot trecutul ei, Ursula a ales să îndrepte lucrurile, clădind case pentru femeile abuzate, silite să se prostitueze, pentru copii părăsiţi, pentru cei fără adăpost. O compensaţie necesară demnităţii sale de om rămas cu sufletul întreg, chiar şi când trupul său era terfelit de mâini lacome şi abuzive. E o hotărâre înţeleaptă. Numai aşa îşi va linişti inima şi va putea din nou să se bucure de omul iubit, de copiii săi, care în cele din urmă o vor ierta şi o vor primi din nou la pieptul lor, aşa cum şi ea i-a primit, atunci când tatăl lor biologic i-a abandonat şi n-a mai vrut să ştie de ei, vreme de 30 de ani.

          O carte care te învaţă multe despre viaţă, despre cum să-ţi clădeşti, piatră cu piatră, edificiul personal şi totodată şi pe cel al urmaşilor tăi, care intră în responsabilitatea ta de mamă pentru totdeauna.

          E foarte important să poţi să-ţi faci din nou planuri de viitor. Ursula şi Adrian, plănuiesc să călătorească, să se bucure şi în cele din urmă, să-şi viziteze copiii la Nisa, unde aceştia s-au stabilit, sperând să-şi reîntregească familia, aşa cum nu au avut parte până atunci.

          După multe luni, planurile lor au prins viaţă şi au purces la întrajutorarea celor care aveau nevoie stringentă de ajutor. Au investit, s-au preocupat şi iată că au pus în funcţiune un centru de sprijin în toate direcţiile, aşa cum îşi propuseseră, au cumpărat biciclete pentru transportul mâncării la cei singuri, bătrâni ori bolnavi. A fost o muncă titanică dar au reuşit. Bunătatea şi generozitatea lor a atras şi alte persoane care au venit ca ajutoare sau au fost angajate să fie de folos semenilor lor.

          În sfârşit, Ursula poate spune: “iată de ce a trebuit să suferim, ca să învățăm că dacă în viață Dumnezeu ne dă, trebuie să știm să dăm mai departe”. 

Uneori, Adrian preia frâul povestirii din mâinile Ursulei şi istoriseşte despre cum s-au căsătorit în Franţa, chiar la Nisa, au fost prezenţi şi copiii şi Mărioara cu Vasile, soţul ei, cei care s-au ocupat de creşterea celor trei copii.

          Elementul surpriză, la întoarcerea acasă a celor doi soţi, este că, deschizând uşa vilei, au găsit valize şi multe bagaje. Ca de pe cealaltă lume, a apărut Cristina, prima soţie a lui Adrian, dispărută împreună cu cei doi copii, în urmă cu treizeci de ani.

          Ăsta da, final!

          Între cei doi are loc o “lămurire” foarte poetică, în care, fiecare îi reproşează celuilalt, ceea ce l-a nemulţumit. Numai că au trecut trei decenii de absenţă necurmată şi a lipi din nou capetele, era imposibil.

           Povestea Cristinei o află Ursula şi Adrian de la copii: nu au murit în avalanşă, ci au plecat împreună în Germania la tatăl lor biologic, Walter, unde au muncit pe rupte la ferma lor, plină cu animale. Cristina s-a îmbolnăvit, s-a împuţinat şi în cele din urmă, s-a sărvâşit, nu înainte de a-i cere iertare lui Adrian. Părinţii Cristinei i-au primit şi au făcut cele necesare evenimentului trist care a urmat.

          Două familii reunite, după ani de absenţă şi durere din partea lui Adrian care i-a crezut morţi.

          Familia a trecut prin multe. Adrian a dobândit o boală de distrofie a muşchilor şi a fost nevoit să apeleze la un scaun rulant. Era dependent de el. Şi totuşi nu s-au descurajat, s-au rugat asiduu lui Dumnezeu şi iată că minunea şi cererea lui în rugăciune s-au împlinit: el şi-a recăpătat mobilitatea şi a început din nou să meargă. Real şi supranatural fuzionează în povestirea Ursulei.

          Ultima secvenţă epică este la Londra unde cei doi vizitează, ca turişti, cele mai importante obiective.

          Dar sunt nevoiţi să-şi întrerupă vacanţa pentru că mama lui Adrian tocmai murise. Şi aici este cea din urmă lecţie pe care o primesc toţi, inclusiv tatăl lui, preotul satului, care nu voia să-şi îngroape soţia în cavoul familiei pe motiv că în tinereţe, fusese violată. Aceeaşi problemă a celor care aruncă piatra înainte de a afla adevărul. A judeca e omeneşte, a ierta e cu adevărat, dumnezeieşte.

Şi dacă Dumnezeu e dispus să ierte, cine suntem noi să ne împotrivim?

 

CEZARINA ADAMESCU

26 Septembrie 2021

229848014_5936735573034306_4281576995213186643_n

Elena Buicã-Buni

Adâncul setei de iubire in romanul Marei Popescu-Vasilca – „Bianca, printre castele de nisip”

Nu este nimic pe lumea asta mai absorbit cu sete decât iubirea.
Ne-am nãscut din iubire și suntem însetați de iubire. Ea este sublima lege a existenței noastre pe acest pãmânt stãruind a fi o temã inepuizabilã pentru toate artele. Poeziile și romanele relatând povestea veche, veșnic nouã a îndrãgostiților, au fost dintotdeauna apreciate pretutindeni, mai ales în rândul femeilor.
Nu de puține ori emoția pe care acest gen de cãrți o transmite e de-a dreptul rãvãșitoare.

Pe un astfel de teren a pãșit cu succes romanciera româno-canadianã din frumosul Montreal, Mara Popescu Vasilca. Domnia Sa ne prezintã o incitantã magie a iubirii capabilã sã ne rãscoleascã viața.

Scriitoare cu vocație, cu un izvor nesecat de noi valențe, s-a dedicat acestei teme cu câțiva ani în urmã. Stãpânitã de o adevãratã debordare a energiilor literare, ne mãrturisește cã acestea sunt „romanele pe care le scriu cu mult drag și pasiune” și cã a plâns și s-a bucurat împreunã cu personajele sale. Aceastã efervescențã a creației sale a dat viațã unei colecții, „Dragostea, arzã-o-ar focul”, care include șase romane inedite publicate – „Vanda, între dorințã și rațiune”, „Catia, gustul amar al trãdãrii” „Nora, în cãutarea identitãții”, „Paula, împlinire târzie” și la care se adaugã și „Bianca, printre castele de nisip”.

Despre aceste romane în care autoarea plaseazã feminismul în centrul atenției, subliniazã în „Cuvânt cãtre cititor”: „Când am început sã public toate aceste romane ale cãror titluri sunt cu nume de femei, am vrut sã fie un omagiu pentru mame, surori, soții și, de ce nu, și pentru amante. Orice femeie se poate regãsi citind cu interes cum au reușit sau nu sã-și trãiascã parte din viațã”. În același timp, trebuie remarcat cã autoarea pune în valoare abilitatea femeii de a lua decizii care contribuie la succesul ei în viațã.
Deși iubirea e atemporalã și omniprezentã, autoarea o aduce în zilele noastre desfãșurându-se, în mare parte, pe tãrâmul țãrii noastre în condițiile specifice acestor timpuri, oferind astfel mai mult interes.

Deși marile probleme ale iubirii sunt aceleași dintotdeauna, autoarea îmbogãțește aceastã temã, cãci Iubirea poate fi privitã din infinite unghiuri de vedere, amintindu-ne cã întâmplãrile și trãirile sunt tot atâtea câte ființe omenești sunt pe pãmânt, ba chiar sunt și multe trimiteri la dragostea și devotamentul necondiționat al unor animale.

Unele persoane considerã romanele de iubire cã sunt siropoase, încãrcate de dulcegãrii, deși se știe cã în iubire nu existã liniște. Romanele de dragoste au o arie mai largã de desfãșurare a acțiunii decât cea a iubirii. Ele ne pot oferi o largã panoplie a tipologiilor umane, au capacitatea de a adânci înțelegerea despre oameni și a relațiilor interumane. Poveștile de dragoste cuprind toate tainele lumii. Gãsim pagini de meditație adâncã, din care desprindem lecții de învãțat cu privire la cei din jur, comunicarea cu ei și întãrirea relațiilor interumane.

Toate aceste trãsãturi le gãsim și în romanele scriitoarei Mara Popescu Vasilca. Aceste romane ne oferã o cãlãtorie cu mai multe povești de dragoste pe care le putem privi cu ochii mai multor personaje, din care putem trage învãțãminte de viațã.

Unii autori sunt considerați demni de a fi citiți pentru cã storc lacrimi, dar avem nevoie și de romane care trezesc sentimente de bucurie, de speranțã, și care dau naștere ideii de a gândi pozitiv. Bianca este o ilustrare a acestei idei. Dupã ce și-a construit castele de nisip, sinele sãu se reconstruiește și, în final, își vede visul împlinit.

Ca și în celelalte romane din colecția „Dragostea, arzã-o-ar focul”, și în romanul „Bianca, printre castele de nisip” autoarea a creat personaje bine conturate, înzestrate cu experiențele lor de viațã, cu împliniri și eșecuri în care cititorul ar putea sã se regãseascã și sã construiascã propriile sale idei despre iubire.
În acest roman, autoarea ne prezintã viața și trãirile personajului principal, Bianca, din timpul copilãriei petrecute în grele suferințe provocate de familia ei dezorganizatã și de o societate lipsitã de interes pentru buna creștere și educație a copiilor. Din anii cei mai fragezi, o vedem pe Bianca nevoitã sã înfrunte drasticul și nedreptul sãu destin. Acest început al vieții și-a pus amprenta și mai târziu pe viața ei. Lumea zilelor noastre i-a creat grele probleme împingând-o spre moravuri ușoare și spre decãderea umanã acceptând compromisul fațã de societate și, mai ales, fațã de propria persoanã. Pentru ambiții materiale s-a implicat în situații condamnabile. Vorbind despre sine, Bianca spune cã ea a fost „o femeie care nu a știut cã în viațã se poate trãi frumos, sincer și cu frica lui Dumnezeu…”. Cu toate abaterile ei de la moralitate, pe Bianca o poți înțelege pânã la un punct. Este o femeie sensibilã, trãind intens tumultul vieții, dând dovadã cã e o femeie puternicã și perseverentã în cãutarea unui partener ideal. Așa cum a fost creatã, Bianca va stãrui mai mult timp în memoria cititorilor. La aceasta contribuie și autoarea care nu judecã și nu condamnã, lasã cititorul sã-și facã singur pãrerea.

În necuprinderea oceanului de vise, frumoasa Bianca aspirã la împlinirea vieții ei prin mãreția iubirii, prin trãirea fiorul ei adânc și cosmic. Ea trãiește, pe rând, câte o iubire care dã de pãmânt toate visurile și spontaneitãțile sale, o viațã trãitã cã-ntr-un vortex. Dornicã de absolut în iubire, privind spre înãlțimi, de fiecare datã îi iese în cale un moment al prãbușirii asemenea castelelor de nisip. În aceste momente dramatice, arzând în focul durerilor, a gãsit puterea sã se replieze și sã vadã lumina speranței care nu se stinge niciodatã. A luptat sã gãseascã puteri de a se ridica și trãiri capabile sã o purifice. Și astfel, dincolo de țãrmurile așteptãrii, Bianca a depãșit diguri, valuri, a cãzut, s-a ridicat și-a șters repede o lacrimã și a mers înainte. O înțelegem pe Bianca, fiindcã iubirea e un tãrâm necunoscut și fiecare luptãm singuri sã ieșim cu bine din hãțișurile ei, altfel spus, din aceastã nebunie dulce-amarã, numitã iubire. În final, pentru Bianca se întrezãrește împlinirea dragostei când reușește sã priveascã iubirea cu ochii omului obișnuit, o iubire cu rãdãcinile în firescul existenței omenești. Ajungând cu lectura la un asemenea moment, te bucuri pentru a gusta din farmecul unei povești cu un final fericit.

Romanul are la bazã destãinuirea. Narațiunea este relatatã de Bianca, la persoana întâi. E o prezentare plinã de farmec prin sinceritatea și deschiderea care te atrag și te conving. Limbajul ei este unul elevat, ea este o inteligentã avocatã și jurnalistã. E cuceritoare ideea autoarei de a promova expunerea liberã despre iubire. Acest procedeu face ca romanul sã devinã ușor de citit și de pãtruns în universul interior al personajelor.

Bianca a înțeles cã, în esențã, dragostea este o cãutare mergând în ritmul unei schimbãri continue spre un orizont mereu vãzut și mereu îndepãrtat. „Dragostea noastrã are un temperament tonic, nervos, consumator de energie fizicã și psihicã pânã când începem jocul dragostei, dar numai dupã ce suntem pierduți, și rãtãcim prin noi, cãutãm ceva, știm cã nu o sã gãsim, cã nu are formã, dar cãutãm”.

În timpul lecturii am simțit cum autoarea Mara Popescu Vasilca se strecoarã printre rânduri cu un suflet delicat și sensibil, împrumutând personajelor principale toate aceste trãsãturi. I-am simțit preocuparea mai ales pentru trãsãturile interioare ale personajelor sale. Terminând lectura romanului, „Bianca, printre castele de nisip”, cu greu m-am despãrțit de el. Se știe cã atunci când ne cade în mânã o carte bunã, se pun în mișcare resorturi interioare pe care le-am trãit și asupra cãrora gândurile au stãruit multã vreme.

Nu ne vine sã închidem coperțile acestui izvor rãscolitor al adâncurilor noastre.
Romanul conține ceva profund uman care îi prelungește durata in timp.
Autoarea poate avea satisfacția împlinirii dorinței cu care a scris pe aceastã temã, fiind întemeiatã speranța unui drum luminos al romanelor sale.

Septembrie, 2021
Elena Buicã-Buni
Toronto-Canada

229848014_5936735573034306_4281576995213186643_n

 

prof  AURELIA RÎNJEA

ÎN JOCUL DESTINULUI

 

Volumul BIANCA, PRINTRE CASTELE DE NISIP, roman din colecția  „Dragostea arză-o-ar focul” al scriitoarei MARA POPESCU – VASILICA, cuprinde 11 capitole și reprezintă o invitație în universurile existențiale în care se zbate femeia, în cel exterior și în cel interior, în căutarea propriei fericiri, pe drumul plin cu obstacole și lecții pe care destinul i le așterne în cale.       

Cum bine spune autoarea în Cuvântul înainte, orice femeie se poate regăsi în carte, intrând în sintonie cu personajele. Așa este, rezonanța cu cititorul este esențială, mai ales că zbaterea pentru supraviețuire în această lume roasă pe dinăuntru este acerbă, iar personajul principal construit de autoare, Bianca, înalță castele de nisip din dorințe, speranțe și mai ales planuri de căpătuire, care se risipesc destul de des și sunt luate de valurile vieții.

Cartea începe cu o recepție la Ambasadă de ziua Franței, 14 iulie, 2012 unde doamna Bianca Ionescu Poitiers, Observator al scenei politice Europene și Internaționale, văduvă plecată în Europa, își cautăfostul iubit, divorțat și întors din India, într-o promenadă în care mintea parcă se plimbă prin ambasadă precum „într-un castel de pe valea Loarei” (Cap. I).

 După moartea soțului ei Bazil, pentru care și-a schimbat religia și a trecut la catolicism, a suferit de depresie, iar frica de singurătate a urmărit-o continuu. Pe Vlad, care era cu 18 ani mai mare decât ea, îl cunoscuse la un meci de box. Acesta divorțase de soția lui Janet, care înșelase cu un prieten, o poveste care a lăsat urme.  Amândoi sunt în căutarea declarată a fericirii, fiecare cu experiența proprie, o căutare ca un blestem care îi urmărește.

Asistăm la o duelare cu replici dure, zgomotoase și uneori chiar dureroase, dar și la o regăsire a sufletelor. Ea crescuse într-o familie de alcoolici, iar trecutul ei ascundea răni adânci. Se vede nefericită, singură, și tristă. Copilul de atunci, e prezent în viața ei, unde de multe ori oftează și suspină în tăcere.  Iată aici, cum copilul interior, pe care fiecare îl purtăm cu noi, conștient sau nu, de data asta conștientă fiind, o însoțește, marcându-i periplul sufletesc pe scena învolburată a vieții.

Bianca, o femeie inteligentă, o luptătoare, e sinceră cu ea. A învățat să  se aprecieze și să se iubească așa cum este, să se accepte cu trecutul ei, cu tot ce acesta cuprinde, pe care îl cară după ea precum o povară de care nu scapă. Cu regret, afirmă: „Nimeni nu m-a-nvățat cum să trăiesc” (Cap. I).

Momente confesive sunt prezente: „încui porțile sufletului” sau „deschid ușa gândurilor apoi o închid imediat la loc, de teamă că-mi spulberă bucuria tăcerii care e în mine” (Cap. II). Credea că recunoscându-și greșelile, că judecându-se unul pe altul, Dumnezeu îi va ierta. Erau doi tineri care alergau după un vis „cu două fețe ca banul” (Cap. III), fără a ține cont de victime sau poate chiar Dumnezeu a vrut ca ea să cunoască suferința, ca o lecție de învățat, pentru ca apoi să se descurce singură. „Suntem ca într-o cameră de așteptare la Dumnezeu, așteptăm să ne cheme la judecată” (Cap. VI).

O zbatere lăuntrică în care personajele ne sunt prezentate într-un joc epuizant, în care, așa cum recunosc și ele: „nu mai avem iubire și dor, avem doar dorință” (Cap III) saudemolăm reguli ale iluziei dragostei” (Cap. IV), în care totul pare un joc al absurdului, în care niciunul nu ajunge unde își dorește.

Anunțul pe un carton, „Dau lecții de pian și de franceză” (Cap II), afișat la o fereastră, îi schimbă întru totul destinul, prin apariția în viața ei a lui Pascal Morice, profesor de pian și de limba franceză. Alături de acesta a învățat să supraviețuiască. La început la spălat geamuri la vârsta de 13 ani, când gândurile ei erau deja îndreptate către facutate, apoi a învățat să trăiască, să se comporte în societate, să pătrundă în miezul lucrurilor, să termine studiile și mai târziu să iubească și să se descopere pe sine. Pleacă la Paris, unde la 23 de ani,  se căsătorește cu Basil Poitiers, în vârstă de 47, a cărui moștenitoare a și rămas, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Pascal Morice.

Amintirea acestuia revine în viața ei, când falsul nepot al acestuia, Paul, care îi găsește însemnările din jurnalul ei intim, apare. Prin acest jurnal ea este șantajată de cei care o cunosc.

Întâlnim scene emoționante prin care Bianca se descoperă pe sine în splendoarea sa, dar și povești de dragoste colaterale, Poveștile Parisului, unde „scrisul devenise un ritual public și scriitorii se expuneau cu mult curaj” (Cap.V), la Cafeneaua Flore sau Moulin Rouje și Turnul Eiffel, pe unde cu mare plăcere m-am plimbat și eu odată, acum revăzându-le virtual sau celebra poveste amoroasă a lui Jean Paul Sartre cu Simone de Beauvoir.

Confesiunea este prezentă și la alte personaje, precum pictorul, Dan Bălănescu, care aspira și el la Bianca, pentru care „femeia este ca o culoare care mă lasă să o întind pe pânza mea, odată cu gândul de a o avea”(Cap. V). Pentru el, „Pictura este ca un prieten care ne întreabă, îți dă sfaturi, te face să uiți de lumea de afară”… dar  „rămânem flămânzi și alergăm spre noi ocazii care să ne emoționeze” (Cap. VI). Pentru ei, artiștii, femeile sunt ca „niște capcane, pot fi vii sau trecute în neființă, pot fi adevărate sau proiecții ale minții celui care le caută ca să le dea viață sau moarte” (Cap. VI). Într-adevăr o nebunie creativă pe care ei și-o asumă.

Bianca, așa cum o descrie autoarea, cea care i-a dat viață, se prezintă pe scena vieții cu toate măștile necesare pentru a ascunde adevărul referitor la trecutul ei,  dar care, oricât de dureros ar fi, acesta nu e simplu niciodată și o urmărește. Ea joacă un rol  în  prezent, „ca o furtună după altă furtună” (Cap. VII), într-un timp personal, începând cu povestea tristă a copilăriei, cu adolescența și maturitatea, un spirit rebel cu experiențele triste, cu viața afectivă zbuciumată. O femeie revoltată pe destinul ei, care încearcă să descifreze calea fără jocuri periculoase, dar are parte de ele din plin. E conștientă că trecutul nu poate fi negat și nici șters, el face ce face și iese de acolo, cerându-și plata. Din experiențele trăite, a învățat că trebuie să-l păstreze, ca o dovadă că acesta a existat și pe el trebuie să-și construiască viitorul.

Ea își așteaptă iubitul, „acolo în suflet (Cap. V) și încearcă să-și lipească „bucățele de suflet (Cap. VI ) care i-au rămas, undeva în inima ei știind că se poate trăi și frumos, sincer și cu frica de Dumnezeu, numai că nu are puterea să răzbească și nici nu știe cum.

Gânduri profunde: „femeia nu se lasă în sala de așteptare” sau „Trebuia să înțeleg că și plăcerile sunt dureroase (Cap. IV)”. Pentru ea, viața a fost un zbucium continuu de iubire și disperare. Uneori pare perfectă, dar se prăbușește ca un  un castel de nisip. Dragostea o vede ca pe „un centru viu al vieții” care îi oferă totul, neînțelegând de ce apoi totul se prăbușește și trebuie să o ia de la început. Deși revoltată pe destinul ei, își ascultă intuiția, își vede sufletul „casant din sticlă ieftină, dar constată că poate decât să-și trezească conștiința în inima ei tristă (Cap. X).

Eliberarea o găsește în cele din urmă în America, prin Lucas. O nouă Bianca a avut puterea de a închide capitole și de a începe o nouă viață, o altă poveste, de astă dată o femeie puternică, deschisă unui nou început și care știe ce vrea de la viață.

În civilizația modernă, un mare adevăr este uitat: faptul că Femeia este o ființă inefabilă ce poartă în ea misterul Creaţiei şi al Fiinţei, care readuce copilăria lumii ca pe o stare de grație. Ea se conduce mai mult bazându-se pe intuiție și emoție, tatonează lumea profund și cosmic, chiar dacă în sufletul ei doar Dumnezeu îi mângâie visurile sau însingurarea. Aspiră la fericire cu orice preț, căutându-și împlinirea, aspirând să facă din două fiinţe una singură, perfectă, un pas în încercarea de a vindeca lumea de cumplita degradare spirituală şi morală care o inundă.

Într-o lume plină de ne dragoste, e bine că MARA POPESCU – VASILICA ne amintește despre ea. Doar prin iubirea adevărată omul își găsește menirea de „a fi”, așa cum i-a conceput Dumnezeu ființarea.

O carte  cu acțiuni pe multe planuri, cu derulări surprinzătoare, cu personaje puternic marcate de viață, dar frumos construite și prezentate, cu o scriere captivantă, care te face să nu lași cartea din mână.

Un subiect actual, tratat într-o manieră proprie, cu un stil confesiv, mergând până la psihologic, un volum cu lecții de viață înțelepte pentru toate vârstele, care reușește să te scoată din haosul lumii de azi, pentru a te purta în iureșul lumilor interioare ale personajelor, invitându-ne la reflecții, într-o creație literară ce merită toată atenția și prețuirea noastră.

Cred că putem sugera autoarei și alte subiecte pe care să le abordeze, prin acest stil literar, delicat și propriu.

Așa că vă invit la o lectură fascinantă, presărată cu trăiri adânci care îți întinde o mână binefăcătoare spre a trăi viața frumos și demn, în adevăr și iubire de semeni și de Dumnezeu.

Dorim viață lungă cărții prin cititorii ei și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale.

 

                                           prof.   AURELIA RÎNJEA

membru -WORLD POETS ASSOCIATION  ROMANIA

229540546_5936637653044098_6322780798775182645_n

Mihaela CD

Gustul binelui pe buze

recenzie de Mihaela CD

 Cartea ”Ursula, o mamă judecată de copii” este cel de-al șaselea roman publicat în 2020 la Editura Izvorul Cuvântului  din București, care face parte din colecția ”Dragostea arză-o-ar focul”, și care reprezintă o colecție extraordinară de romane  despre femei și pentru femei  cu subiecte diferite, cu personaje diverse dar care la un moment dat  au toate un punct comun, fierbinte, care arde:  Dragostea!

Aflată la o  vârstă matură, a celei de-a doua tinereți, doamna Mara Popescu Vasilca brodează în romanele sale personaje  și povești trăite sau povestite de cei din jur  cu firul de aur al priceperii, imaginației și creativității sale debordante într-o țesătură de o excepțională calitate ce îmbină  experiența  sa de viață cu înțelepciunea dobândită  oferind cititorului adevărate lecții de viață. Astfel cititorul  colecției ”Dragostea arză-o-ar focul” pe lângă plăcerea absolută a lecturii se va simți câștigat, îmbogățindu-se cu o experiență de viață parcă  trăită  chiar de el substituindu-se  în pielea personajelor și primind subtil o înțeleaptă lecție pe care o va adăuga în bagajul său valoric.

Cartea ”Ursula, o mamă judecată de copii” reprezintă o uluitoare lecție de viață, ce împletește  într- un buchet vast,  sentimente, trăiri și frământări învelite în voalul  opac al prejudecății,  dar și o analiză perpetuă a propriei conștiințe . Deși subiectul cărții are o latură profund moral-creștină și una profund meditativ-psihologică, cartea te cucerește  încă de la început, fiind  ușor de citit, adresându-se cititorului universal într-un limbaj  deloc sofisticat care te ajută să o parcurgi filă după filă.

Autoarea ne invită în sufletul răvășit al unei femei lovite de soartă, Ursula, care forțată de împrejurări nefaste ajunge să își calce în picioare propria conștiință vânzându-și trupul  pentru a supraviețui și a-și crește cei trei copii. Cel mai aprig judecător al  faptelor sale reprobabile este propria-i conștiință  care o mustră neîncetat.Cu toate că Ursula se simte cumplit de  vinovată și chiar se auto denigrează, dragostea maternă răstoarnă  munți  și reprezintă o puternică motivație pentru a învinge orice, trecând  peste rețineri, vijelii  și suferințe. Evident  această mamă are un caracter atât de puternic încât luptă chiar și împotriva propriei conștiințe, urmărind doar scopul care o motivează.

Deși nu o scuză pentru faptele sale, scriitoarea ne prezintă subtil motivația, situația  ei atât din punct de vedere social, moral, intelectual, cultural cât și familial. Deși este o femeie de la țară, fără studii, săracă, bătută de soartă trecută prin greutăți și părăsită cu 3 copii, aceasta  nu  își abandonează copii  și nu renunță, la a lupta cu viața  prin orice mijloace. Având o inteligență nativă aceasta știe cum să își educe copii, să-și protejeze copiii ani la rând, știe cum să își investească banii câștigați, știe să se autoeduce  atât comportamental, profesional , urmând liceul și apoi o facultate cât și  vestimentar, având gusturi alese și  știind să  își aleagă potrivit ocaziei îmbrăcămintea.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca  reliefează  foarte bine comportamentul uman care tinde sa pună rapid o etichetă și să acuze pripit  fără să pătrundă adânc în tainele complexe și întortochiate ale cauzelor, observând doar efectul , deseori orbiți de preconcepții, de judecată societății sau chiar de îndoctrinare.

Fără să vrem și chiar fără să știm, toți suntem uneori  judecători ai clipei, rod al propriilor valori și ale propriilor convingeri, etichetarea comportamentală  fiind cel mai des întâlnită.

Jonglând  printre  personajele sale  aflate în diverse ipostaze, autoarea  realizează  cu măiestrie profile psihologice atât masculine cât și feminine care iubesc, trădează și iartă. Fără să ne dăm seama,citind cartea  ajungem să  ne transpunem  în pielea personajelor și să-i înțelegem, să-i compătimim,  să-i iertăm și să ne bucurăm alături de ei. Calitatea extraordinară și amprenta unică a scriitoarei Mara Popescu Vasilca constă tocmai  în filigramarea atentă a personajelor și prezentarea acestora într-o lumina blândă,  evitând să-i judece! Ea imprimă suflul blândeții, cu care înmiresmează întreaga poveste, împreună  cu acceptarea, respectul, răbdarea și speranța!

Cartea scoate în evidență un mare adevăr potrivit căruia  în fiecare om  oricât de rău  ar părea la prima vedere  există și ceva bun! Depinde de noi dacă vrem să vedem și latura pozitivă sau dacă suntem dispuși  sau capabili să descoperim și acea parte.Tocmai acea parte pozitivă  o descoperă scriitoarea Mara Popescu Vasilca  în personajul Ursulei, arătând câte calități poate sa aibă totuși un om care greșește. Datorită scriitoarei Mara Popescu  Vasilca  înțelegem rolul absolut magnific al  cunoașterii acea cupola care se deschide și ne luminează universul, aflăm rolul majestic al comunicării care rezolva și aplanează conflicte, înțelegem rolul sacru al familiei care unindu-se devine  mai puternică, de nezdruncinat și  pătrundem în cotloanele nebănuite ale dragostei și ale iubirii necondiționate.

Autoarea,  pe tot parcursul cărții  însoțește cititorul cu un pozitivism magnetizant și o speranță  că lucrurile se pot îndrepta spre bine. Demn de admirat este faptul că  această carte reprezintă și  o pildă convingătoare  pentru  cei care se confrunta cu situații ce par fără ieșire  sau cu o auto judecată  drastică a conștiinței crezându-se suflete pierdute, dar  iată că scriitoarea Mara Popescu Vasilca  le  dovedește că întotdeauna  există o ieșire.

Scriitoarea  Mara Popescu Vasilca  este creștină  și credința sa în Dumnezeu  nu este ascunsă cititorului ci dimpotrivă  îi este relevată cititorului prin mici  rugăciuni, exemple creștine, pasaje din Biblie și pilde. Învățătura moral creștină  nu este impusă  și lasă cititorului  chiar o poartă deschisă  ca sa observe  singur ca se poate trăi și fără morala creștină dar că, mai devreme sau mai târziu, tot  vine o vreme în care tu singur iți dorești  sa-ți întorci  fața spre Dumnezeu. Uneori,  chiar dacă divinitatea  își face simțită prezența în viața ta, știi, simți și totuși ignori, parcă refuzând să te gândești,  însă tocmai pentru că Dumnezeu există, în clipele cele mai grele EL este alături de tine  și face chiar miracole la care nu te aștepți.

Pana scriitoarei seamănă iubire și pace chiar și în cele mai  ciudate situații , iubirea de semeni, iubirea de aproape, respectul pentru biserică,  iubirea de părinți,  milostenia, generozitatea,  etc, făcându-ne să înțelegem cât de important este acest sentiment IUBIREA! Omul este clădit să  se hrănească  cu iubire și  are nevoie de iubire! Personajul principal Ursula, își găsește sensul adevărat al vieții prin iubire, atunci când  primește iubire pentru ca odată cu aceasta începe să se ierte pe sine, să  se accepte, să se aprecieze și să dăruiască iubire la rândul sau  fără a-i mai fi teamă că va fi rănită.

Mara Popescu Vasilca își alege elegant cuvintele, care curg precum niște izvoare limpezi, fiind  foarte  atentă la estetică și la detaliile pe care le clădește cu  iscusință, ca  să asigure o vizualizare imaginativă a scenelor în mintea cititorului. Scenele de dragoste  pe care le prezintă în romanul ”Ursula, o mamă judecată de copii” sunt pline de delicatețe, evitând vulgaritatea, folosindu-se precum un dirijor de bagheta  sa magică, sunetul iubirii izvorăște din puterea instrumentelor pe care le folosește, cuvinte gingașe așezate cu priceperea magicianului  care vor  dezvolta apoi  intuitiv filmul ce se va derula în imaginația cititorului.

Evenimentele se succed cu repeziciune, creând ipostaze din cele mai interesante, răsturnări de situații și întâmplări neașteptate  iar cititorului îi este stârnită curiozitatea și îi este ținut treaz interesul de a continua lectura pentru că  încă de la început i-a fost imprimat  acel timbru radiant de speranță, acea dorință subtilă de întoarcere  către divinitate,  așteptând  să se întâmple un miracol.

 Cartea ”Ursula,  o mamă judecată de copii” este acel roman în care plângi și te bucuri cu personajele,  romanul pe care nu poți să-l lași din mână  sperând într-un final pozitiv. Doamna Mara Popescu  Vasilca nu vrea  sa își dezamăgească  cititorul care are o dorință aproape organică spre un final fericit și bineînțeles îi oferă într-o explozie  de bucurie  acel ”happy end în full”rezolvând toate problemele povestii.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca este o persoană de o fină eleganță,distinsă  și rafinată, plină de energie pozitivă și cu o sete extraordinară de creație care se află  într-o perioadă extrem de prolifică! Ea are un suflet inocent, plin de iubire pentru cei din jur, plin de dragoste  și bunătate, iar scrierile sale  poartă  un suflu tineresc,  proaspăt  și vesel cu care își impregnează cărțile într-o manieră  autentică și originală.

Autoarea, deși  are o experiență respectabilă în școala vieții și este o persoană  plină de ințelepciune, ea nu impune în romanele sale aceste lecții  de viata ci le sugerează foarte subtil  și  abil  cu un talent scriitoricesc rar întâlnit. Aceasta lasă viitorimii  un roman plin de invataturi. Una dintre acestea este  de a  nu-ți judeca părinții pentru că doar ei știu cum te-au crescut, respectul pentru truda și sacrificiile părinților este sfânt orice ar fi! O altă învățătură  foarte importantă  este aceea că  morala creștină  nu înseamnă îndoctrinare  ci mai degrabă iertare și acceptare, în acest sens chiar și preotul poate sa greșească interpretând  scrierile biblice.Caracterul unui om și personalitatea sa sunt două lucruri diferite, iar omul se poate schimba se poate îndrepta se poate autoeduca chiar dacă a greșit.

Am citit romanul în câteva ore fără oprire,  mânată de o nestăvilită poftă de a afla ce se întâmplă mai departe, acest lucru înseamnă ca și eu asemeni altor cititori am fost sedusă de scriitura doamnei Mara Popescu Vasilca, o scriitură blândă, caldă, fermecătoare  și convingătoare  care pune  suflet, pricepere și eleganță în firul poveștii  care ne surprinde!

Cu  mult tact și finețe  scriitoarea  ne conduce spre esența din care izvorăsc scrierile sale sclipitoare și înțelegem într-un  sfârșit, pentru ca la finalul  lecturii romanului simțim  că persistă insistent gustul binelui pe buze, aroma bunătății și  a dăruirii de bine, a îmbunării, a umanizării și a înțelegerii spiritului divin care nu are alt scop decât făurirea de bine!

Într-o lume tulbure în care valorile  morale ce le credeam sacre, de neclintit și sfinte sunt date peste cap și dezumanizarea a devenit o armă împotriva umanității, scriitoarea  Mara Popescu Vasilca vine  să împartă prin  blândețe și bunătate  lecții de viață  care ar putea salva. Este strigătul mut și răgușit al nostru al tuturor, al părinților, al celor ce asistăm neputincioși la distrugerea valorilor sacre și care  așteptăm un miracol sau o chemare la luptă!Mara Popescu Vasilca a început deja lupta  cu singura sa armă, o armă magică, a penelului îmbibat în cerneala iubirii de oameni!

Recomand cu tot sufletul  această extraordinară carte ”Ursula, o mamă judecată de copii” ce reprezintă un  valoros tezaur literar și un far moral, ce va lumina și va dăinui cu siguranță peste vremi și va servi ca moștenire generațiilor viitoare! Citind această carte vă veți simți mai bogați, mai liberi de prejudecăți, mai încrezători  și mai fericiți cu propria viata!

Îi urez distinsei  doamne, scriitoarea Mara Popescu Vasilca multă putere de muncă și  energie creatoare ca să ne încânte  mulți ani de acum înainte, cu noi și  minunate povești  de viață ! Așteptăm cu mult interes noi  romane la fel de valoroase!

 

Mihaela CD

membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, TWUC

Presedinte World Poets Association Canada

membru  LSR -Liga Scriitorilor Romani

Va invitam sa o descoperiti pe scriitoarea Mara Popescu Vasilca in paginile urmatoare:

Profil Gold: Mara Popescu Vasilca

Cv literar Mara Popescu Vasilca

Gala artelor editia a 2-a-Montreal scriitoarea MARA POPESCU VASILCA – laureata la sectiunea CREATII LITERARE

 
 
 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Uneori elefantii zboara/Sometimes elephants are flying *FORMAT ELECTRONIC (ebook)

Uneori elefanţii zboară a autoarei Mihaela CD este o culegere extraordinară de reflectii si enunturi motivationale, realizata in pagini color de inalta calitate, care se adresează tuturor celor care vor să creadă în visele lor! Pe parcursul celor 250 de pagini pline de culoare vei descoperi secrete ale succesului ca sa fii mai puternic si mai bun! Comandati acum la numai 25 dolari canadieni.

25,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.