JOHNNY CIATLOS DEAK

Mara Popescu Vasilca- o Zeițǎ a romanului de dragoste plinǎ de înțelepciune

   Nevoia de iubire, de  auto cunoaștere, de autodepășire sunt prezente pe parcursul vieții mai mult sau mai  puțin conștient,  în fiecare dintre noi.  Fie că  vrem sau nu vrem să observăm sau să recunoaștem, ele există.

Distinsa scriitoare  canadiană de origine română, doamna Mara Popescu Vasilca pune pe tapet aceste nevoi și le dezbate meticulos, cu multă ingeniozitate în colecția sa de romane „Dragostea, arzã-o-ar focul”.

    Privind prin oglinda venusiană a  vieții,  sufletul doamnei Mara Popescu Vasilca  vibrează cu un suflu zeiesc și tresaltă de iubire învolburată alături de personajele sale cărora le dă viață, însuflându-le spirit, dorintă, pasiune, trăiri înflăcărate și sentimente din cele mai  reale,umane,  sincere și adevărate. Inspirația sa este binecuvântată cu o puternică și prolifică  forță a talentului  creator, încondeind  valuri și spume de emoții viu colorate, veridice și convingătoare!

    Contrar altor romane cu același volum de pagini, care  văd lumina tiparului într-un  an sau chiar mai mulți, romanele doamnei  Mara Popescu Vasilca sunt scrise cu patos livresc  și cu  o incredibilă vervă creatoare într-un timp foarte scurt, de numai câteva luni, unul după altul, dezlănțuindu-se narativ și curgând de la sine asemeni unei tumultoase cascade de îndată ce se află la biroul său de scris.

    Scriitoarea Mara Popescu Vasilca  a publicat primul său  roman  în anul 2018  și de atunci a reușit  să  se impună pe scena literară românească prin șase  romane de excepție cuprinse în colecția „Dragostea, arzã-o-ar focul”, romane care au atras rapid atenția cititorilor și care au  stârnit interesul  cronicarilor și  criticilor literari din țară și de peste hotare. Personajele sale principale Paula, Bianca, Catia,Vanda, Nora și Ursula sunt femeile ale căror nume le găsim inserate în titlurile  romanelor sale: ”Paula, o iubire târzie”, ”Bianca  printre castele de nisip”,  ”Catia , gustul amar al trădării”, ”Vanda, între dorință și rațiune”, ”Nora, în căutarea identițătii”,”Ursula, o mamă judecată de copii”,  care  trec prin încercări diverse și care iubesc, luptă și înving în cele din urmă pentru că așa cum spune  scriitoarea: ”orice este posibil”,  ”nu trebuie să batem în retragere și să nu uităm să iubim”.

     Am fost curios să o întâlnesc pe  această Zeiță a romanului  de dragoste  iar întâlnirea cu domnia sa  mi-a confirmat neîndoios faptul că  aceste scrieri nu pot să vină decât dintr-un suflet altruist și exuberant  și dintr-o inimă plină de iubire și înțelepciune! O doamnă fină și sensibilă, elegantă și  delicată  care dă culoare iubirii în toate formele sale, apăsând pe  butoane răscolitoare ce au menirea să aprindă filamentele  sufletului, să înnobileze și să ofere experiențe, vibrații dintre cele mai  înalte și magistrale satisfacții cititorului.Continua lectura

 

prof  AURELIA RÎNJEA

O MAMĂ ȘI DUMNEZEU 

Romanul URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPIII, Ed. Izvorul Cuvântului, București, 2020, al scriitoarei de origine română din Canada, MARA POPESCU – VASILICA, face parte din colecția „Dragostea, arză-o-ar focul”. O surpriză plăcută pentru mine, motiv pentru care vă invit la lectură, astfel ca împreună să pășim în fascinantul universul existențial al femeii, într-o societate ignorantă și agresivă.

Încă de la început, prin titlu și prin Cuvântul înainte al autoarei, cartea constituie o provocare, o șansă de a cunoaște universul interior, atât de tainic și de magic al femeii, plin de surprize, dar de cele mai multe ori neînțeles.

Cuvântul din partea Editurii prin domnul Căprar Florin, interviul luat autoarei de către Veronica Gavrilă, ne ajută s-o cunoaștem mai bine, să-i înțelegem modul de a gândi, de a trăi într-o țară agreată de mulți români, unde aceștia și-au urmat destinul. O temă actuală, un prilej prin care autoarea trăiește odată cu personajele sale, cărora le-a dat viață, purtătoare de mesaje adânci, scrierile sale urmărind rezonanța tacită cu cititorul, pe care aceasta o realizează din plin.

Cartea are 14 capitole, prin care treci ca și cum ai deschide ușile unui simplu, dar mare edificiu al vieții, în care Ursula își prezintă povestea ei, plină de lecții înțelepte și confesiuni. Ea consideră că „numai cei care au fost iubiți, știu să iubească. Iubirea nu are limite și nici reguli”… „toți suntem sau avem parteneri ideali, dar nu avem timp să-i înțelegem” (p. 19).  „Lipsa de comunicare, de dăruire, de sinceritate și respect duc la vieți imposibile”… „Trebuie văzut omul de lângă noi, să-i dăm spațiu ca să înțeleagă că e iubit” (p. 20).

            Încă din capitolul I, atmosfera este magică: „vântul mă înconjoară ca pe o femeie dezbrăcată ce-așteaptă să-i lipească el veșmânt de frunze pe trup” (p. 22). Construcții estetice deosebite: „ploaia care stă la pândă” (p. 22),…  „un vânt care o duce precum destinul unde vrea el”. O confesiune cu ploaia, care te ajută să intri repede în pielea personajului:  „omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui” (p. 25).

Ursula este o femeie care a făcut sacrificii pentru a exista, pentru copii ei, vânzându-și trupul în prima parte a vieții, pe care trecutul o urmărește, neștiind cum să le spună copiilor ei adevărul. Continua lectura

CEZARINA ADAMESCU

DANSÂND PE UN DRUM ALUNECOS ŞI PLIN DE CAPCANE

 

MARA POPESCU-VASILCA, Ursula, o mamă judecată de copii, roman, Editura Izvorul Cuvântului, Iaşi, 2021

 

          Pe acest drum se aventurează eroina romanului de faţă, fără a se gândi prea mult la consecinţele care aveau să apară mai târziu. Povestea ei? Povestea miilor de tinere care aleg un trai mai uşor, fără prea multă muncă şi, cred ele, fără probleme majore. Dar problemele se ivesc, oricum. Şi unora dintre ele, cu greu le vor putea face faţă. A dansa pe gheaţă nu e atât de lesne, mai ales dacă gheaţa este foarte, foarte subţire.

          Cum să te afli pe linia mediană, când balanţa înclină, când într-o parte, când în cealaltă? A-ţi menţine echilibrul pe sârma vieţii este o adevărată artă.

          O carte care, încă din titlu este incitantă şi atrage la lectură mulţi tineri, în special femei, care încă nu şi-au găsit drumul potrivit în viaţă.

          Şi personajul Ursula, devine un arhetip, “o bucată de suflet de femeie”, de la care multe personae au de învăţat, fie să nu facă precum a făcut ea, fie să lupte şi să-şi îndrepte greşelile, dacă din nefericire au alunecat în ele. Lecţii de viaţă fără professor. Prin proprie experienţă.

          Încă de la început se remarcă o anumită dexteritate în arta naraţiunii, în folosirea mijloacelor de expresie, printre care, predominantă este metafora. Autoarea uzitează o modalitate cunoscută de relatare a acţiunii. Paralel cu aceasta, monologhează, îşi exprimă gândurile, de parcă ar dori să şi le audă, îşi pune întrebări, nu neapărat pentru a găsi un răspuns, ci pentru a se limpezi. Este clar, un gen de proză poetică, sau poezie în proză, foarte gustată de cei care îndrăgesc lirismul în toată frumuseţea lui. În acelaşi timp, eroina îşi face un rechizitoriu permanent al propriilor fapte, gânduri şi vorbe care au însemnat ceva de-a lungul timpului. Astfel preocupată, neatentă la tot ce se petrece în jur, întoarsă în sine, realizează că propria conştiinţă este cel mai bun judecător. Sub chipul unui dialog cu natura, în care ploaia o interoghează în chip tranşant. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă există o legătură strânsă, o empatie între om şi natură.

          Iscoditoare, ploaia, intrată parcă în suflet, continuă dialogul acesta insolit cu Ursula, personajul principal al cărţii Marei Popescu-Vasilca. O biciuie cu întrebări, una peste cealaltă, până aproape de durere, neîngăduind răgaz de respirare. Dar ploaia, nu poate spăla sau şterge toate durerile, mai cu seamă pe cele din suflet. Sufletul nu se albeşte decât printr-o sinceră părere de rău şi întoarcere la puritatea dintâi.

          Naraţiunea este condusă de vocea auctorială care se substituie naratorului, la persoana a III-a, dar trece uneori şi la persoana a I-a singular.

          Un alt procedeu stilistic este personificarea, atribuirea de însuşiri antropomorfice, fenomenelor naturale, obiectelor şi făpturilor necuvântătoare. Ploaia, vântul, pot dialoga cu oamenii, au sentimente omeneşti, sunt domoale, se înfurie, se întristează, judecă, oftează, se strecoară neauzit, îi cuprinde dorul, fac zarvă, etc.

          Aceste dialoguri improvizate cu ploaia, cu vântul, cu frunzele toamnei, o ajută pe scriitoare să-şi exprime indirect sentimentele şi stările. Unele fraze par definiţii poetice.

          Sintagme reuşite: “am să cad peste tăcere”, “din vorbele
mele am să scot doar umbra”, “nălucă a sufletului din nopțile tăcerii”;”Prin apele iluziilor pierdute”, “Îmi tremură gânduri în palme”,” în lumea fără de capăt a uitării”, “pompelor funebre ale uitării”, ş.a.

Cuvinte rare, regionalisme: vâjgăraia, tuflit, horodincă.

          O altă notă definitorie a naraţiunii propriu-zise, este divagaţia, trecerea dincolo de substanţa textului, intertextualitatea care te poartă dintr-o poveste, în altă poveste.

          Există şi unele formulări aforistice reuşite: “omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui, acolo unde doar el știe ce amar poartă”; “învăluiește-ți trupul în mantia adevărului, apoi puneți-o pe umeri și pleacă din calea lor”.

Procesul de conştiinţă al Ursulei este atât de pregnant încât, îi înăbuşe acesteia toate acţiunile, devenind o preocupare constantă, obsesivă: Ce vor spune copiii ei, când vor auzi ceea ce a făcut mama lor, ani de zile, fără ca ei să fi ştiut?

          Ursula îşi derulează povestea, nu deosebită de a altor femei, care-şi consumă zilele şi nopţile, ceasurile şi secundele, într-o permanentă aducere aminte de trecut. Trecut care nu-i dă pace, care încă o răscoleşte, pentru că e proiectat în viitor, în impactul pe care l-ar putea avea în sufletelor celor dragi, când îl vor afla. Acesta e coşmarul Ursulei din care nu se poate trezi, nici măcar ziua. Amintirile sale sunt ca ale unui jurnal intim, notat cu scrupulozitate, pe zile, ore, minute. Nu doreşte să piardă nimic. Jurnalul – memoria trecutului, a vieţii apuse, dar şi memoria prezentului, memoria afectivă.Continua lectura 

 

Adâncul setei de iubire in romanul Marei Popescu-Vasilca – „Bianca, printre castele de nisip”

Nu este nimic pe lumea asta mai absorbit cu sete decât iubirea.
Ne-am nãscut din iubire și suntem însetați de iubire. Ea este sublima lege a existenței noastre pe acest pãmânt stãruind a fi o temã inepuizabilã pentru toate artele. Poeziile și romanele relatând povestea veche, veșnic nouã a îndrãgostiților, au fost dintotdeauna apreciate pretutindeni, mai ales în rândul femeilor.
Nu de puține ori emoția pe care acest gen de cãrți o transmite e de-a dreptul rãvãșitoare.

Pe un astfel de teren a pãșit cu succes romanciera româno-canadianã din frumosul Montreal, Mara Popescu Vasilca. Domnia Sa ne prezintã o incitantã magie a iubirii capabilã sã ne rãscoleascã viața.

Scriitoare cu vocație, cu un izvor nesecat de noi valențe, s-a dedicat acestei teme cu câțiva ani în urmã. Stãpânitã de o adevãratã debordare a energiilor literare, ne mãrturisește cã acestea sunt „romanele pe care le scriu cu mult drag și pasiune” și cã a plâns și s-a bucurat împreunã cu personajele sale. Aceastã efervescențã a creației sale a dat viațã unei colecții, „Dragostea, arzã-o-ar focul”, care include șase romane inedite publicate – „Vanda, între dorințã și rațiune”, „Catia, gustul amar al trãdãrii” „Nora, în cãutarea identitãții”, „Paula, împlinire târzie” și la care se adaugã și „Bianca, printre castele de nisip”.

Despre aceste romane în care autoarea plaseazã feminismul în centrul atenției, subliniazã în „Cuvânt cãtre cititor”: „Când am început sã public toate aceste romane ale cãror titluri sunt cu nume de femei, am vrut sã fie un omagiu pentru mame, surori, soții și, de ce nu, și pentru amante. Orice femeie se poate regãsi citind cu interes cum au reușit sau nu sã-și trãiascã parte din viațã”. În același timp, trebuie remarcat cã autoarea pune în valoare abilitatea femeii de a lua decizii care contribuie la succesul ei în viațã.
Deși iubirea e atemporalã și omniprezentã, autoarea o aduce în zilele noastre desfãșurându-se, în mare parte, pe tãrâmul țãrii noastre în condițiile specifice acestor timpuri, oferind astfel mai mult interes.

Deși marile probleme ale iubirii sunt aceleași dintotdeauna, autoarea îmbogãțește aceastã temã, cãci Iubirea poate fi privitã din infinite unghiuri de vedere, amintindu-ne cã întâmplãrile și trãirile sunt tot atâtea câte ființe omenești sunt pe pãmânt, ba chiar sunt și multe trimiteri la dragostea și devotamentul necondiționat al unor animale.

Unele persoane considerã romanele de iubire cã sunt siropoase, încãrcate de dulcegãrii, deși se știe cã în iubire nu existã liniște. Romanele de dragoste au o arie mai largã de desfãșurare a acțiunii decât cea a iubirii. Ele ne pot oferi o largã panoplie a tipologiilor umane, au capacitatea de a adânci înțelegerea despre oameni și a relațiilor interumane. Poveștile de dragoste cuprind toate tainele lumii. Gãsim pagini de meditație adâncã, din care desprindem lecții de învãțat cu privire la cei din jur, comunicarea cu ei și întãrirea relațiilor interumane.

Toate aceste trãsãturi le gãsim și în romanele scriitoarei Mara Popescu Vasilca. Aceste romane ne oferã o cãlãtorie cu mai multe povești de dragoste pe care le putem privi cu ochii mai multor personaje, din care putem trage învãțãminte de viațã.Continua  lectura 

 

 

prof  AURELIA RÎNJEA

ÎN JOCUL DESTINULUI

 

Volumul BIANCA, PRINTRE CASTELE DE NISIP, roman din colecția  „Dragostea arză-o-ar focul” al scriitoarei MARA POPESCU – VASILICA, cuprinde 11 capitole și reprezintă o invitație în universurile existențiale în care se zbate femeia, în cel exterior și în cel interior, în căutarea propriei fericiri, pe drumul plin cu obstacole și lecții pe care destinul i le așterne în cale.       

Cum bine spune autoarea în Cuvântul înainte, orice femeie se poate regăsi în carte, intrând în sintonie cu personajele. Așa este, rezonanța cu cititorul este esențială, mai ales că zbaterea pentru supraviețuire în această lume roasă pe dinăuntru este acerbă, iar personajul principal construit de autoare, Bianca, înalță castele de nisip din dorințe, speranțe și mai ales planuri de căpătuire, care se risipesc destul de des și sunt luate de valurile vieții.

Cartea începe cu o recepție la Ambasadă de ziua Franței, 14 iulie, 2012 unde doamna Bianca Ionescu Poitiers, Observator al scenei politice Europene și Internaționale, văduvă plecată în Europa, își cautăfostul iubit, divorțat și întors din India, într-o promenadă în care mintea parcă se plimbă prin ambasadă precum „într-un castel de pe valea Loarei” (Cap. I).

 După moartea soțului ei Bazil, pentru care și-a schimbat religia și a trecut la catolicism, a suferit de depresie, iar frica de singurătate a urmărit-o continuu. Pe Vlad, care era cu 18 ani mai mare decât ea, îl cunoscuse la un meci de box. Acesta divorțase de soția lui Janet, care înșelase cu un prieten, o poveste care a lăsat urme.  Amândoi sunt în căutarea declarată a fericirii, fiecare cu experiența proprie, o căutare ca un blestem care îi urmărește.

Asistăm la o duelare cu replici dure, zgomotoase și uneori chiar dureroase, dar și la o regăsire a sufletelor. Ea crescuse într-o familie de alcoolici, iar trecutul ei ascundea răni adânci. Se vede nefericită, singură, și tristă. Copilul de atunci, e prezent în viața ei, unde de multe ori oftează și suspină în tăcere.  Iată aici, cum copilul interior, pe care fiecare îl purtăm cu noi, conștient sau nu, de data asta conștientă fiind, o însoțește, marcându-i periplul sufletesc pe scena învolburată a vieții.

Bianca, o femeie inteligentă, o luptătoare, e sinceră cu ea. A învățat să  se aprecieze și să se iubească așa cum este, să se accepte cu trecutul ei, cu tot ce acesta cuprinde, pe care îl cară după ea precum o povară de care nu scapă. Cu regret, afirmă: „Nimeni nu m-a-nvățat cum să trăiesc” (Cap. I).

Momente confesive sunt prezente: „încui porțile sufletului” sau „deschid ușa gândurilor apoi o închid imediat la loc, de teamă că-mi spulberă bucuria tăcerii care e în mine” (Cap. II). Credea că recunoscându-și greșelile, că judecându-se unul pe altul, Dumnezeu îi va ierta. Erau doi tineri care alergau după un vis „cu două fețe ca banul” (Cap. III), fără a ține cont de victime sau poate chiar Dumnezeu a vrut ca ea să cunoască suferința, ca o lecție de învățat, pentru ca apoi să se descurce singură. „Suntem ca într-o cameră de așteptare la Dumnezeu, așteptăm să ne cheme la judecată” (Cap. VI).

O zbatere lăuntrică în care personajele ne sunt prezentate într-un joc epuizant, în care, așa cum recunosc și ele: „nu mai avem iubire și dor, avem doar dorință” (Cap III) sau „demolăm reguli ale iluziei dragostei” (Cap. IV), în care totul pare un joc al absurdului, în care niciunul nu ajunge unde își dorește.

Anunțul pe un carton, „Dau lecții de pian și de franceză” (Cap II), afișat la o fereastră, îi schimbă întru totul destinul, prin apariția în viața ei a lui Pascal Morice, profesor de pian și de limba franceză. Alături de acesta a învățat să supraviețuiască. La început la spălat geamuri la vârsta de 13 ani, când gândurile ei erau deja îndreptate către facutate, apoi a învățat să trăiască, să se comporte în societate, să pătrundă în miezul lucrurilor, să termine studiile și mai târziu să iubească și să se descopere pe sine. Pleacă la Paris, unde la 23 de ani,  se căsătorește cu Basil Poitiers, în vârstă de 47, a cărui moștenitoare a și rămas, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Pascal Morice.Continua lectura

 

MIHAELA CD

Gustul binelui pe buze

 Cartea ”Ursula, o mamă judecată de copii” este cel de-al șaselea roman publicat în 2020 la Editura Izvorul Cuvântului  din București, care face parte din colecția ”Dragostea arză-o-ar focul”, și care reprezintă o colecție extraordinară de romane  despre femei și pentru femei  cu subiecte diferite, cu personaje diverse dar care la un moment dat  au toate un punct comun, fierbinte, care arde:  Dragostea!

Aflată la o  vârstă matură, a celei de-a doua tinereți, doamna Mara Popescu Vasilca brodează în romanele sale personaje  și povești trăite sau povestite de cei din jur  cu firul de aur al priceperii, imaginației și creativității sale debordante într-o țesătură de o excepțională calitate ce îmbină  experiența  sa de viață cu înțelepciunea dobândită  oferind cititorului adevărate lecții de viață. Astfel cititorul  colecției ”Dragostea arză-o-ar focul” pe lângă plăcerea absolută a lecturii se va simți câștigat, îmbogățindu-se cu o experiență de viață parcă  trăită  chiar de el substituindu-se  în pielea personajelor și primind subtil o înțeleaptă lecție pe care o va adăuga în bagajul său valoric.

Cartea ”Ursula, o mamă judecată de copii” reprezintă o uluitoare lecție de viață, ce împletește  într- un buchet vast,  sentimente, trăiri și frământări învelite în voalul  opac al prejudecății,  dar și o analiză perpetuă a propriei conștiințe . Deși subiectul cărții are o latură profund moral-creștină și una profund meditativ-psihologică, cartea te cucerește  încă de la început, fiind  ușor de citit, adresându-se cititorului universal într-un limbaj  deloc sofisticat care te ajută să o parcurgi filă după filă.

Autoarea ne invită în sufletul răvășit al unei femei lovite de soartă, Ursula, care forțată de împrejurări nefaste ajunge să își calce în picioare propria conștiință vânzându-și trupul  pentru a supraviețui și a-și crește cei trei copii. Cel mai aprig judecător al  faptelor sale reprobabile este propria-i conștiință  care o mustră neîncetat.Cu toate că Ursula se simte cumplit de  vinovată și chiar se auto denigrează, dragostea maternă răstoarnă  munți  și reprezintă o puternică motivație pentru a învinge orice, trecând  peste rețineri, vijelii  și suferințe. Evident  această mamă are un caracter atât de puternic încât luptă chiar și împotriva propriei conștiințe, urmărind doar scopul care o motivează.

Deși nu o scuză pentru faptele sale, scriitoarea ne prezintă subtil motivația, situația  ei atât din punct de vedere social, moral, intelectual, cultural cât și familial. Deși este o femeie de la țară, fără studii, săracă, bătută de soartă trecută prin greutăți și părăsită cu 3 copii, aceasta  nu  își abandonează copii  și nu renunță, la a lupta cu viața  prin orice mijloace. Având o inteligență nativă aceasta știe cum să își educe copii, să-și protejeze copiii ani la rând, știe cum să își investească banii câștigați, știe să se autoeduce  atât comportamental, profesional , urmând liceul și apoi o facultate cât și  vestimentar, având gusturi alese și  știind să  își aleagă potrivit ocaziei îmbrăcămintea.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca  reliefează  foarte bine comportamentul uman care tinde sa pună rapid o etichetă și să acuze pripit  fără să pătrundă adânc în tainele complexe și întortochiate ale cauzelor, observând doar efectul , deseori orbiți de preconcepții, de judecată societății sau chiar de îndoctrinare.

Fără să vrem și chiar fără să știm, toți suntem uneori  judecători ai clipei, rod al propriilor valori și ale propriilor convingeri, etichetarea comportamentală  fiind cel mai des întâlnită.

Jonglând  printre  personajele sale  aflate în diverse ipostaze, autoarea  realizează  cu măiestrie profile psihologice atât masculine cât și feminine care iubesc, trădează și iartă. Fără să ne dăm seama,citind cartea  ajungem să  ne transpunem  în pielea personajelor și să-i înțelegem, să-i compătimim,  să-i iertăm și să ne bucurăm alături de ei. Calitatea extraordinară și amprenta unică a scriitoarei Mara Popescu Vasilca constă tocmai  în filigramarea atentă a personajelor și prezentarea acestora într-o lumina blândă,  evitând să-i judece! Ea imprimă suflul blândeții, cu care înmiresmează întreaga poveste, împreună  cu acceptarea, respectul, răbdarea și speranța!

Cartea scoate în evidență un mare adevăr potrivit căruia  în fiecare om  oricât de rău  ar părea la prima vedere  există și ceva bun! Depinde de noi dacă vrem să vedem și latura pozitivă sau dacă suntem dispuși  sau capabili să descoperim și acea parte.Tocmai acea parte pozitivă  o descoperă scriitoarea Mara Popescu Vasilca  în personajul Ursulei, arătând câte calități poate sa aibă totuși un om care greșește. Datorită scriitoarei Mara Popescu  Vasilca  înțelegem rolul absolut magnific al  cunoașterii acea cupola care se deschide și ne luminează universul, aflăm rolul majestic al comunicării care rezolva și aplanează conflicte, înțelegem rolul sacru al familiei care unindu-se devine  mai puternică, de nezdruncinat și  pătrundem în cotloanele nebănuite ale dragostei și ale iubirii necondiționate.

Autoarea,  pe tot parcursul cărții  însoțește cititorul cu un pozitivism magnetizant și o speranță  că lucrurile se pot îndrepta spre bine. Demn de admirat este faptul că  această carte reprezintă și  o pildă convingătoare  pentru  cei care se confrunta cu situații ce par fără ieșire  sau cu o auto judecată  drastică a conștiinței crezându-se suflete pierdute, dar  iată că scriitoarea Mara Popescu Vasilca  le  dovedește că întotdeauna  există o ieșire.Continua lectura

 

Va invitam sa o descoperiți pe scriitoarea Mara Popescu Vasilca în paginile următoare: