Poveste : Saniuta fermecata

 

Christmas-gift-guide

Poveste pentru copii 

SĂNIUȚA FERMECATĂ

 

Autor: Aurelia Oancă

A fost odată ca niciodată… A fost un băiețel frumos și uneori cuminte. Spun uneori, pentru că nu o asculta întotdeauna pe mama lui. Într-o zi, el se juca și zburda prin curte. Mama lui avea foarte mult de lucru, așa că se gândi să-i ceară ajutorul fiului ei drag,

-Mihăită! Vino să mă ajuți puțin, spuse ea.

-Nu pot acuma, mămico! Nu vezi că mă joc?!

-Lasă puțin joaca și vino când ți-am spus!

-Of!! La ce să te ajut, întrebă el bosumflat?

-Ai putea să mă ajuți la multe, dar pentru început sparge nucile acestea.

-Pe toate?!

-Da, pe toate.

-Dar sunt prea multe; mă apucă seara și atunci când mă mai joc?

-Ai să te joci după ce termini. Dacă te vei grăbi vei mai avea timp și pentru joacă.

-Mamă, pot să te întreb ceva?

-Desigur, întreabă-mă

-La ce-ți trebuie nucile acestea?

-Vreau să fac un cozonac pentru sărbăroarea de Crăciun.

-Of, tu mami, dar Moș Crăciun nu există!

-Există, dragul mamei și în plus mai sărbătorim nașterea Domnului nostru Iisus Cristos!

Mihăiță își plecă ochii rușinat și se apucă de treabă. Sparse toate nucile ascultând-o pe mama lui care colinda în timp ce trebăluia prin bucătărie. Îi plăcea s-o asculte. Avea o voce frumoasă, care îi aducea întotdeauna pacea în suflet.

După ce a spart nucile, le-a curățat și a adunat toți sâmburii într-un castron, s-a gândit că mai poate ieși un piculeț la joacă. Își luă sania și urcă pe movila din capătul livezii. De acolo își dădu drumul cu sania, fericit că era zăpadă mare și a reușit să-și facă un derdeluș ca lumea, aproape de casă. Săniuța alunecă pe pantă în jos cu o viteză foarte mare, dar… în loc să ajungă la poalele movilei, ea se înălță sus, tot mai sus, ducându-l pe Mihăiță tot mai aproape de stele. Speriat, el se ținea strâns pe scândurica săniuței, neștiind ce se întâmplă. A închis ochii de teamă, lăsând o lacrimă fierbinte să i se prelingă pe obraz. Dar într-o clipită, lacrima s-a transformat într-un cristal strălucitor de gheață. După câtva timp, simți cum încet, încet, săniuța lui începu să coboare.

A deschis ochii, a privit mirat în jurul lui, apoi s-a frecat la ochi și a privit din nou, nevenindu-i să creadă ce vedea. O pădure imensă de brazi, care ascundea un palat împodobit cu steluțe și lumini colorate.

Săniuța coborî lin, ducându-l pe Mihăiță în fața scărilor de la intrarea principală a palatului. Băiatul coborî timid și speriat, apoi se apropie de fereastra mare și luminată, pentru a vedea cine locuiește în acel palat frumos. Văzu un brad uriaș, împodobit cu multe globuri colorate, cu bomboane, cu acadele, cu beteală și cu multe steluțe de zăpadă.

-Doamne, oare unde am ajuns?

-La palatul lui Moș Crăciun, îi răspunse un înger, care stătea lângă el, în fața ferestrei.

-Dar Moș Crăciun nu există!

-Așa crezi tu? Atunci bate la ușă și vei vedea că există.

Mihăiță bătu la ușă, apoi așteptă un răspuns, cu capul plecat și puțin neîncrezător. Ușa se deschise încet, și…din palat năvăli o lumină și o căldură plăcută, care-l învălui.

-Intră, Mihăiță. Te așteptam, se auzi o voce caldă, din interior.

-Pe mine, întrebă el speriat?

-Pe tine și pe mulți alți copii care nu cred că exist.

-Dar…

-Știu ce vrei să spui, dar acum să lăsăm asta. Haide mai bine cu mine.

Moșul îl luă de mână și îl duse într-o încăpere mare, unde văzu bradul împodobit. Lângă șemineu văzu două fotolii și o măsuță pe care era deschis un catastif imens. Pe o altă măsuță. Crăciunița aduse o tavă mare, plină cu tot felul de bunătăți.

-Haide, Mihăiță!Servește-te cu ce-ți place, îl îmbie Crăciunița.

Băiatul se apropie timid de măsuță, cercetă tava și văzu printre bunătăți, o farfurie plină cu felii de cozonac umplut cu sâmburi de nucă.

-Aveți și voi nuci, întrebă el mirat?

-Nu avem, dar îngerașii ne aduc de la casele oamenilor.

-Dar cum le pot aduce îngerașii?

-Foarte simplu. De câte ori un copil își ajută mama la curățatul nucilor, trăistuța lor fermecată se umple cu sâmburi de nucă și așa ajung la noi.

Mihăiță luă o felie de cozonac și se gândi că și din sâmburii curățați de el, au ajuns la Moș. După ce mâncă felia de cozonac, Moșul îl luă de mână și-l invită să viziteze palatul. Băiatul privi mirat în dreapta și-n stânga, fericit și nevenindu-i să creadă că se află cu adevărat în palatul lui Moș Crăciun. Văzu dormitoarele Moșului și ale Crăciuniței, cămările și bucătăria unde se preparau toate bunătățile, apoi văzu o încăpere mare, plină cu dulapuri ce aveau o mulțime de sertărele colorate.

-Moșule, ce faci dumneata cu atâtea sertărele?

-Acolo pun bulinele pentru fiecare copil.

-Ce buline?

-Albe dacă sunt foarte cuminți, roșii dacă sunt cuminței și negre dacă sunt răi.

-Și cum știi dumneata cum este fiecare copil?

-Îngerașii voștri păzitori îmi aduc vești despre fiecare , așa că după ce-i ascult, hotărăsc ce bulină îi pun în sertărel.

-Înseamnă că eu am multe buline negre.

-Ești atât de rău, îl întrebă Moșul?

-Nu știu ce să spun, dar uneori nu o prea ascult pe mama.

-Mihăiță, acum nu mai ai nicio bulină neagră.

-Cum se poate așa ceva?

-Ți-ai recunoscut greșelile, iar asta înseamnă foarte mult și pentru mine și pentru mama ta.

-Crezi?

-Cred, și de-acum să fii cuminte și încrezător.

-Voi fi Moș Crăciun, promit.

-Mă bucur, spuse Moșul mângâindu-l pe creștet.

-Dar acolo ce este? Întrebă el, arătând spre o ușă uriașă.

-Acolo este atelierul unde se fabrică jucăriile pentru copii.

-Pot să-l văd și eu ?

-Desigur, hai să mergem.

Moșul deschise ușa uriașă și-l pofti pe Mihăiță înăuntru. Când văzu cât de multe mașini, elfi și spiriduși lucrau de zor acolo, rămase uimit. Nu-i venea să creadă cât de multe jucării se confecționau în acele ateliere.

-Moșule, dar de unde știi dumneta ce să-i duci fiecărui copil?

-Tot îngerașii voștri îmi spun acest lucru.Ei sunt mereu lângă copii, îi aud ce spun, îi văd ce fac și mai ales le ascultă gândurile și dorințele.

-Și toți copii își doresc jucării, întrebă Mihăiță?

-Nu toți, dragul meu. Unii își doresc sănătate, alții își doresc o mamă, un tată, o soră sau un frate.

-Și dumneta le poți îndeplini aceste dorințe?

-Nu, dar aceste dorințe le îndeplinește Dumnezeu și Fiul Său.

-Acum înțeleg.

De accea pregătește și mama de toate pentru această zi.

-Da, Mihăiță. Mama ta se gândește și se roagă pentru tine și pentru tatăl tău.

-Dar eu nu am tată, Moșule, spuse el plecându-și capul.

-Ai dragul meu, dar este departe de tine.

-Și crezi că se va întoarce la mine?

-Dacă îți dorești cu tărie acest lucru, s-ar putea.

Lacrima înghețată se topi în mâna lui Mihăiță. El privi stropul de apă pe care-l puse apoi cu grijă în buzunarul de la hăinuță, dar simți cum o altă lacrimă fierbinte i se prelinge pe obraz. Își închise ochișorii și parcă o vedea pe mama lui, trebăluind și pregătind de toate pentru marea sărbătoare. După câteva clipe deschise ochii și-l întrebă pe Moș Crăciun:

-Cum voi ajunge eu acasă? Mama sigur este neliniștită.

-Ai dreptate, dragul meu. Dar nu te îngrijora, săniuța ta te va duce acasă.

-Am uitat de săniuță. Cred că este o săniuță fermecată.

-Nu este fermecată, am ajutat-o eu puțin.

-De ce ai făcut asta?

-Am auzit că nu crezi că exist, așa că am vrut să mă vezi și să povestim puțin. Îți pare rău?

-Nu, deloc. Mă bucur că te-am cunoscut, Moșule.

Moș Crăciun îl conduse pe Mihăiță la săniuța lui, care îl aștepta în fața scărilor. Urcă pe săniuță, îl salută pe Moș Crăciun, apoi simți cum se înalță ușor, urcând sus, tot mai sus. Nici nu-și dădu seama cum ajunse acasă, în fața ușii casei lor.

vakkara-lodge-lapland-LAPLAND0217

Lumina era aprinsă, iar la masă stătea mama lui, plângând și povestind cu un bărbat. Văzând-o pe mama lui atât de tristă, Mihăiță se necăji foarte tare. Apoi, rușinat, cu capul plecat deschise încet ușa. Mama când îl văzu, îl îmbrățișă fericită și-l sărută pe creștet.

-Unde ai fost, scumpul meu băiat?

-Departe mamă, foarte departe.

-Poți să-mi spui și mie unde?

-Pot mămico, pot. Am fost la Moș Crăciun.

-Dar tu nu crezi în Moș Crăciun, puiul meu!

-Acum cred, măicuța mea. Acum cred. Dar dânsul cine este?

-Este tatăl tău, dragule. S-a întors la noi.

Mihăiță se uită lung la străinul din fața lui, apoi își aminti ce-și dorise el cel mai mult. Se apropie de străin, îl îmbrățișă și-i mulțumi lui Dumnezeu, care-i îndeplinise dorința.

-Acum am și eu o familie adevărată, spuse Mihăiță îmbrățișându-și părinții.

-Da, dragul mamei, de acum așa vom fi, o familie adevărată.

-Mamă, aceste este darul meu de Crăciun!

-Dar tu ți-ai dorit o săniuță nouă.

-Asta a fost demult, mămico. Acum am tot ce-mi doresc. Iar săniuța mea fermecată, nu o dau pentru nimic în lume.

-Cum adică, fermecată? Îl întrebă mam lui, mirată!

-Așa bine, este fermecată. Ea m-a dus la Moș Crăciun.

-Mă bucur că o iubești, dragul mamei. Acum văd că și mie mi-a îndeplinit Moșul dorințele.

-Ai avut mai multe dorințe?

-Da, două: să fii tu un băiat cuminte și ascultător, și să se întoarcă tatăl tău acasă.

Fericiți, cei trei s-au îmbrățișat, s-au așezat în jurul mesei și până noaptea târziu au povestit vrute și nevrute. Nu și-au dat seama cum a trecut timpul, decât atunci când au auzit bătăi în ușă și glasuri de copii veseli, strigând:

-Primiți colindătorii?

-Primim, spuseră cei trei fericiți și au început să colinde împreună cu mici colindători: „Moș Crăciun cu plete dalbe, A sosit de prin nămeți…”

Reclame

4 gânduri despre „Poveste : Saniuta fermecata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.