SUFLET DE COPIL / CHILD’S SOUL
Poveste pentru copii in limba romana urmata de traducere in limba engleza
Autor: Lacrimioara Iva
Am să vă spun povestea Mirabelei, o poveste despre un ghemotoc de fetiță care la cei nici șase ani ai săi avea o mulțime de prieteni: căței, sticleți, pisici, rățuște…
Dintre toți prietenii Mirabelei, cel mai de treabă era Ursulete, un câine înțelept, care citise multe stele la viața lui. Dacă ar fi fost întrebată care dintre pisici îi este mai dragă, fetița n-ar fi știut să răspundă, toate fiindu-i la fel de dragi. Doar în Miorlăitul nu prea avea încredere: „De la cine miorlăie pentru orice fleac te poți aștepta la orice”, se gândea Mirabela.
*
Era o zi geroasă de iarnă, însă în inima Mirabelei, așa cum trebuie să fie în inima oricărui copil, era soare. Era soare fiindcă în acea seară urma să vină Moș Crăciun.
Îl așteptase de-un an și voia să-l întâmpine așa cum se cuvine. Și-a ajutat mama să frământe cozonacii, pe bunica, să pună beteală pe la ferestre, iar pe bunicul l-a ajutat să curețe hornul, doar pe acolo urma să coboare Moșul! Numai tatăl fetiței n-a avut nevoie de ajutor. De unul singur a împodobit cu steluțe electrice bradul din curte.
Cu toate aceste pregătiri plăcute, fetița simțea că ceva nu-i în regulă. Deși ar fi trebuit să fie numai râset în toată casa, cum a fost și-n alți ani, în seara aceea de Ajun era o liniște apăsătoare.
**
Casa era împodobită, mirosea a sarmale, cozonaci și purcel fript în cuptor…
Mirabela împreună cu părinții și bunicii erau pregătiți să primească colindătorii; Ursulete și Miorlăitul, la fel. Fetița îi pusese câinelui la gât un papion roșu, iar motanului, o fundă tot de culoarea roșie – „Nu cumva să-i deoache vreun colindător!” se gândise Mirabela.
Nerăbdătoare să afle dacă nu cumva Moșul a ajuns la vreun copil din sat, fetița l-a trimis pe Ursulete să spioneze din casă în casă. Cât ai zice HAM, câinele a zbughit-o la uliță.
În încăpere era cald și bine, masa era plină de bunătăți, îi avea aproape pe cei dragi, de la uliță răzbăteau glasuri de colindători… „Ce norocoasă sunt! Ce norocoasă sunt!” se gândi fetița. Însă, dintr-o dată se întristă. Și-a amintit de pruncul Iisus, născut într-o iesle, de Iosif și Maria… „Dacă aș putea, v-aș purta din trecut în prezent. Aș fi o gazdă primitoare. Părinții și bunicii ar fi și ei bucuroși să ne fiți oaspeți.”
Împreunându-și mânuțele a rugăciune, înălță în gând o rugăciune la cer: „Îți mulțumesc, bunule Dumnezeu, pentru dragostea pe care mi-o porți. Fiul Tău, Iisus, s-a născut într-o iesle, iar mie îmi oferi atâta bunăstare. Te rog să-mi ierți greșelile, te rog să-mi primești mulțumirile!”
***
Primii colindători îi întrerupseră rugăciunea.
„Oare și-n cer se umblă cu colinda?”se întrebă fetița.
– Frumos colind! Domnul să vă binecuvânteze! La mulți ani! Serviți prăjituri, mere, nuci… Mama Mirabelei era mai serviabilă ca oricând.
„Abia aștept să cresc mai mare, să merg și eu cu colindatul”, se gândi Mirabela.
Colindătorii au început să vină val după val, le mângâiau sufletul și plecau mai departe să mângâie sufletele și altor săteni.
Mirabela se uita din când în când pe fereastră. Nu înțelegea de ce Ursulete întârzie. „Măcar de s-ar întoarce cu o veste bună”, se gândi aceasta.
Îi observaseră ceilalți nerăbdarea? Se pare că nu. Bunica stătea în fotoliul de lângă sobă, pieptănând cu ale sale degete moi blana motanului. Părinții stăteau pe divan și din când în când se uitau spre bunicul, de parcă în ochii acestuia ar fi fost emisiuni mult mai interesante decât erau în acel moment la televizor. Bunicul își făcea de lucru, punând lemne pe foc.
„Aha… Știu! Mi-au pregătit o surpriză!” se gândi Mirabela.
După ce înteți focul, bunicul se așeză pe un scaun lângă fetiță și rupse tăcerea. Va rupe și misterul? Să vedem…
– Draga bunicului, tu ieșci o fetiță mare. Ai deja șasă ani, la anul ce vei duse la școală, gi așeea împreună cu părințîî tăi am hotărât să-țî zâcem un secret.
„Deci despre un secret era vorba”, se gândi fetița și trase Miorlăitului smecherește cu ochiul.
-Înaince gi a-țî zâce așest secret, vreau să ne promițî că nu ce vei amărî; ingiferent gispre se secret ar fi vorba, n-o să dai apă la șorișei. Promițî?
-Nici vorbă să mă supăr, bunelule! Promit! Chiar dumitale mi-ai zis că deja sunt o domnișoară și unei domnișoare nu-i stă bine cu lacrimi în ochișori.
-Uice care-i treaba, draga bunicului. Tu în noapcea asta îl așcepțî pă Moș Crășiun, dar să șcii gi la mine că iel nu va veni.
Mirabela simți un nod în gât și era gata să izbucnească în plâns, dar își aminti de promisiunea făcută și se abținu. Adunându-și puterile, întrebă cu jumătate de glas:
-Dar de ce, bunelule? Am fost o fetiță chiar atât de rea și nu merit?
-Nu, draga bunicului! Ai fost ciar o fetiță foarce cumince, dar iel nu va veni păntru că pur șî sâmplu Moș Crășiun nu există!
Cu aceste cuvinte bunicul a provocat un cutremur în sufletul fetiței. Zguduită-n adâncuri, aceasta a uitat de promisiunea făcută și-a început să plângă cum n-a mai plâns niciodată în viața ei până atunci. Degeaba au încercat părinții și bunicii s-o liniștească. Au dezlănțuit un taifun, taifun care în acel moment era imposibil de oprit…
„Nu există Moș Crăciun! Nu există Moș Crăciun!” Doar la aceasta se gândea biata fetiță.
– Își va reveni după o vreme. S-o lăsăm singură!
Ideea tatălui li se păru corectă și celorlalți, așa că părăsiră camera, lăsând-o pe Mirabela doar în compania motanului. Măcar de-ar fi fost acolo Ursulete… Poate fetița ar fi suportat mai ușor durerea.
****
– M-au mințit în toți acești ani! Nu-i voi ierta niciodată, Miorlăitule! Niciodată!
Fetița plângea cu sughițuri și suspine. Miorlăitul, speriat, crezând că afară e furtună, s-a ascuns în cuptor. Fetița s-a gândit că acesta își poate pârli blănița, așa că l-a scos afară și a început să-l mângâie. Cu greu, motanul i-a acceptat mângâierile. Neîncrezător în bunele intenții ale fetiței, acesta avea ghearele scoase din teacă și o privea cu ochi sticloși, dar totuși calzi, înduioșind-o. Aceasta, ca prin farmec, se opri din plâns și începu să vorbească cu el. Era pentru prima oară când îi împărtășea acestuia necazurile. Miorlăitul, fălos nevoie mare că i se confesează stăpâna cea mică, a început să toarcă razele de lună care intrau pe fereastră.
– Miorlăitule, Miorlăitule! Nu există Moș Crăciun! Dacă nu există Moș Crăciun înseamnă că nu există nici zâne, nici cai înaripați, nici măr cu mere de aur, nici tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
– Doamne! Dacă bunicii și părinții mi-au făcut o farsă? Ia să mă uit prin încăpere! N-o fi vreo cameră ascunsă și acum mulți telespectatori râd cu gura până la urechi de naivitatea mea?
Degeaba căută fetița peste tot. Nu găsi nicio cameră ascunsă. Totuși nu s-a dat bătută. Continua să caute un indiciu care să-i demonstreze că de fapt totul era doar un joc, o farsă pusă la cale de cei dragi pentru a-i fi învățătură de minte.
– Trebuie să mă gândesc bine, Miorlăitule! Hmmmmmmmmmm… Oare cu ce-am greșit de trebuie să îndur o asemenea pedeapsă?
*****
N-a trebuit să se gândească prea mult. Și-a amintit imediat cât de tare și-a necăjit bunicul în una din zilele ce trecuseră.
– I-am ascuns pipa și tabacul în pod. Să-l fi văzut, Miorlăitule, ce trist era! „Tabacul, dă-l încolo, ducă-se pă apa sâmbecei…; dar pipa iera gi la tata!!!”, îl auzeam pe bunelu văitându-se bunicii. De unde să fi știut eu că pipa aceea, pe care un om înțelept n-ar fi dat doi bani, reprezenta o avere pentru bunelul? Să-l fi văzut cum i s-a luminat fața când i-am zis unde era mult căutata pipă. Nici măcar nu m-a certat. «Draga bunicului, așa, gin curiozitace, gi șe mi-ai ascuns pipa șî tabacul?» Rușinată, dar privindu-l în ochi, l-am dumirit: «Am auzit la radio, la emisiunea „Sfatul medicului”, că cei care fumează mor mai repede și eu am vrut ca tu, bunelule, să trăiești mult, mult…» Miorlăitule, nici nu poți ghici ce reacție a avut bunicul: a început să plângă. Am început să plâng și eu. Îmi era tare rușine de fapta mea. Bunicului, pe front la Niprupetrovski, i-a intrat o schijă de grand în frunte, a strâns din dinți de durere, dar n-a vărsat o lacrimă, nici măcar una. Întorcându-se de pe front, în locul casei părintești, bunicul a găsit doar ruine, dar n-a plâns. Cât timp fusese plecat, măicuța i s-a înălțat la cer, dar n-a plâns nici măcar atunci. După cum vezi, Miorlăitule, bunicul ar fi avut multe motive să plângă de-a lungul vieții sale, dar n-a plâns. Îți dai seama cât de tare îmi necăjisem bunicul??? Toată viața voi regreta fapta mea. Ce zici, oare bunicul vrea să-mi deie o lecție? Hmmm! Nu prea cred. Nu degeaba eu îl alint „bunelu”.
******
– O fi tata? Într-adevăr, ar avea motiv să mă pedepsească: l-am pârât mamei. Îl surprinsesm bând un pahar de vin. Doamne, cum l-a mai dojenit mama! Nu cu mult timp în urmă tata avusese gălbenare, adică hepatită – așa cred că se cheamă boala aceea care-l ținuse pe tatăl meu câteva săptămâni la spital.
*******
– Despre mama nu poate fi vorba, cu toate că față de ea am greșit cel mai mult: „Mirabela, ia-ți căciulița, să nu răcești, mamă!” „Mirabela, nu bea apă rece după ce vii încălzită de la joacă!” Crezi că o ascultam, Miorlăitule? Nici nu mai țin minte de câte ori am făcut roșu în gât, adică amigdalită… Nu am înțeles și nu voi înțelege niciodată de ce atunci când asistenta îmi făcea injecție eu nu plângeam, deși mă durea îngrozitor, dar ochii mamei erau plini de lacrimi.
********
– Ce zici Miorlăitule, să fie bunica? Iarna trecută, într-o dimineață, uitându-mă întâmplător pe fereastră, am văzut trecând pe uliță o femeie sărmană. Nu ninsese de multă vreme, dar era un ger să crape pietrele, nu alta. Sărmana femeie avea în picioare doar niște cizme de gumă, și alea găurite. Probabil îi degeraseră degetele de frig. Eram singură acasă. Părinții erau la servici, iar bunicii erau plecați la piață, la Gurahonț. Pe bunica o știam o femeie bună, pita lui Dumnezeu de bună, nu alta, așa că, fără să stau mult pe gânduri, i-am dat acelei femei sărmane șoșonii de duminică ai bunicii, deci o pereche de șoșoni mai vegeroși, fiindu-mi rușine să-i dau o pereche de șoșoni de toate zilele. Ei bine, Miorlăitule, aflând că i-am înstrăinat șoșonii, bunica m-a făcut cu ouă și cu oțet, dar i-a trecut repede și-n semn de împăcare mi-a făcut un vailing plin cu cocorei.
*********
Mirabela își descărca sufletul, motanul o asculta și încerca să își ascundă plictiseala. „Parcă eu n-aș avea motive de plâns”, se gândea el. „Dinții mi s-au cam tocit, jumătate de ureche mi-am pierdut-o în lupta cu un rival, laptele ăsta alb ce-acoperă curtea, pomii, acoperișul, n-are nici-un gust…”
Motanul n-apucă să-și ducă gândurile la bun sfârsit că un scurt lătrat îl întrerupse din meditație. Se întorsese Ursulete și se cerea înăuntru.
„Ar fi fost culmea să lipsească. Nu poate rezista prea mult fără alintările micuței stăpâne”, își zise motanul în sinea lui și… cât ai zice pește, sări din brațele fetiței și se ascunse sub divan. N-ar fi vrut în ruptul mustăților să-i stârnească câinelui nici măcar un dram de gelozie. „Am și așa prea mulți dușmani! N-am nevoie de unul în plus!”, se gândi Miorlăitul.
Mirabela a deschis ușa. De cum a intrat în casă, Ursulete a înțeles că i s-a întâmplat ceva rău fetiței, a simțit după timbrul vocii acesteia și i-a văzut ochii înroșiți de plâns. „Poate o doare burtica, fiindcă a mâncat prea mult compot sau poate a spart vreun bibelou și părinții au muștruluit-o.” Acestea fură primele gânduri ce-i trecură câinelui prin cap.
– Ursulete, ce vești îmi aduci?
-Ham-ham-ham, Moșul n-a ajuns încă în sat!
Dupa tonalitatea ham-ham-urilor, Mirabela a înțeles că nu-i o veste bună.
– Înseamnă că într-adevăr nu există Moș Crăciun, gândi fetița cu voce tare. Apoi, tristă, deosebit de tristă, se cuibări într-un fotoliu și începu să plângă în gând, doar în gând – nu vroia să-l mai sperie pe motan.
Preocupat de starea micuței stăpâne, Ursulete l-a întrebat pe Miorlăit ce s-a întâmplat, ce i-a provocat acesteia atâta întristare.
-Miau-miau, nu mare lucru, o copilărie. Stăpanii cei mari i-au zis că nu există Moș Crăciun.
– Și asta consideri tu, Miorlăitule, că-i un fleac? Un asemenea fleac, cum îl numești tu, poate ucide un copil. Cum am putea s-o ajutăm? Cum am putea să-i readucem zâmbetul pe buze? Of, dacă am putea să-i vorbim în grai omenesc, poate am reuși s-o binedispunem cu hamhamuri și mieunături pe înțelesul ei.
– Cum așa? Să vorbim în grai omenesc?
– Așa simplu. Eu să latru cuvinte omenești, iar tu să miorlăi cuvinte omenești. Nu văd de ce n-am reuși. Unele specii de papagali, maimuțe, delfini reușesc. Noi de ce n-am reuși? Ar fi și de datoria noastră s-o facem, din respect pentru stăpânul nostru, mai bine zis prietenul nostru, omul. De ce din respect? Să îți explic: strămoșii mei s-au atașat de acesta, devenind primele animale domestice în urmă cu 40-60.000 de ani, iar despre strămoșii tăi, Miorlăitule, am auzit, într-o sâmbătă seara la emisiunea teleenciclopedia, cum că ar fi apărut în primul grânar al lumii antice. Deci de zeci de mii de ani speciile noastre trăiesc în preajma omului; s-au acomodat cu viața și toanele lui; interesele omului le-au pus în fața intereselor lor… Ar fi timpul să învățăm și noi să reproducem cuvintele omului, așa cum fac papagalii. Degeaba noi înțelegem mieunăturile și lătrăturile omului, daca el nu le înțelege pe ale noastre.
– Să știi că m-ai pus pe gânduri, Ursulete! Se vede că ai citit muuuulte stele la viața ta!
Pentru prima oară în viața sa, Miorlăitul a înțeles ce-nseamnă să citești, să fii instruit. A început să regrete nopțile pierdute pe acoperișuri, prin poduri. Ar mai fi avut ei multe de vorbit, dar Mirabela i-a chemat la culcare. Pregătise patul cu așternuturi curate, apretate și cu miros de busuioc. „Se vede că le-a spălat stăpâna cea bătrână”, se gândi Ursulete și, fără să fie prea mult îmbiat, se și postă în pat lângă fetiță. Motanul însă se cam codea, gândindu-se ce tărăboi vor face stăpânii cei mari dacă îl vor găsi în pat. „Ursulete nu își face astfel de probleme, pentru că lui stăpânii i-au cumpărat o zgardă anti purici, pe când mie…răbdări prăjite!” Totuși, motanul prinse un pic de curaj. „Fie ce-o fi!” se gândi acesta și… hop! sări în pat. Mirabela își înveli prietenii cu duna până la gât, le dădu câțiva pupici, apoi se întoarse cu fața spre fereastră.
Prin draperiile de mătase câteva raze de lună reușiseră să intre, așa că, fiind mângâiată de acestea, în scurt timp adormi, însă nu înainte de a-și face rugăciunea:
„Doamne, Îți mulțumesc și pentru această zi. Am avut căldură în odaie, bucate alese pe masă, pe cei dragi lângă mine. Dacă mi-ai trimis și motive de tristețe înseamnă că am meritat sau poate vrei să mă întărești. Așa că Îți mulțumesc atât pentru bune, cât și pentru rele. Te rog să-mi ierți gândurile negre pe care le-am avut: am zis că nu-i voi ierta niciodată pe cei dragi, dar eram așa de necăjită… Cum aș putea să nu-i iert? Știu că toate sunt cu un scop, așa că Îți mulțumesc, Tătuc Ceresc, pentru tot ceea ce-mi dăruiești. Amin!”
Înainte de-a adormi, Mirabela a făcut și un juramânt. „Când voi fi mare, mă voi face arheolog. Sunt sigură că voi găsi dovezi care le vor demonstra celorlalți că Moș Crăciun există. Așa să mă ajute bunul Dumnezeu!”
Cât despre Ursulete și Miorlăitul, ce vă mai pot spune? Și aceștia au făcut un jurământ: „Nu ne vom da bătuți până nu vom reuși să lătrăm și să mieunăm cuvinte omenești!”
**********
Afară a început să fulguie. Se auzeau clinchete de clopoței… N-a trecut mult timp și… ce credeți, dragii mei? Prin horn a coborât Moșul! Da, ați înțeles bine: a coborât Moș Crăciun! I-a zărit pe cei trei prieteni: fetiță, cățel, motan, care dormeau duși; s-a apropiat de pat, le-a dat fiecăruia câte un pupic și apoi le-a lăsat un brad plin cu globuri, artificii, lumânări, beteală, bomboane, iar sub brad, o mulțime de cutii cu daruri.
Moșul știa ce își dorise fiecare, așa că, a doua zi dimineață, cei trei prieteni aveau să găsească mult visatele cadouri.
Încă mai fulguia. Clinchetul clopoțeilor se auzea tot mai îndepărtat. În odaie mirosea a cetină de brad… În noaptea aceea, în somn, ați simțit și voi pe frunte așa, ca o adiere? Dacă da, acum știți: adierea aceea era, de fapt, un pupic – un pupic de la Moș Crăciun!
CHILD’S SOUL
Author: Lacrimioara Iva
I’ll tell you Mirabela’s story, a story about a little girl who was almost six years old and had a lot of friends: dogs, goldfinches, cats, ducks…
Of all Mirabela’s friends, the coolest one was Teddy, a wise dog who had read many stars in his life. If she was asked which of the cats is dearer to her, the girl would not have been able to answer, because she loves all of them. Only Meow she did not trust: „From someone whom is whining for every trifle you can expect anything,” Mirabela thought.
*
It was a frosty winter day, but in Mirabela’s heart, as it should be in every child’s heart, it was sunny. It was sunny because that night Santa Claus was coming.
She had been waiting for him for a year and wanted to meet him as it should. She had helped her mother to knead sponge cakes, grandmother, put tinsel at the windows and she helped grandfather to clean the chimney, which was where Santa would come into the house! Only her father had not needed help. He had adorned on his own with electric stars the tree in the yard.
With all these pleasant preparations, the girl felt something was not right. Although it should be only laughter throughout the house, as in other years, in that Christmas Eve there was an oppressive silence.
**
The decked house smelled of cabbage rolls, sponge cakes and roast piglet…
Mirabela with her parents and grandparents were prepared to receive the carollers; Teddy and Meow, too. The girl had put at the dog’s neck a red bow tie and the cat, a red ribbon – „Not to be overlooked by a caroller!” Mirabela thought.
Anxious to find out whether Santa has arrived at another child in the village, the girl had sent Teddy to spy from house to house. As you say HAM, the dog rushed to the street.
The room was warm and the table was full of goodies, she had all her beloved ones around and from the street one could hear the voices of singers… „How lucky I am! How lucky I am!” thought the little girl. But suddenly she saddened. He remembered baby Jesus, born in a manger, by Joseph and Mary… „If I could, I would take you from the past to present day. I would be a good host. The parents and grandparents would also be happy to have you as guests.”
Bringing her little hands together in prayer, she raised a silent prayer to heaven: „Thank you, good God, for the love you wear for me. Your Son, Jesus, was born in a manger, and you offer me so many blessings. Please forgive my mistakes, please receive my thanks! „
***
The first carollers stopped her prayer.
„Are carols sung in heaven too?” the girl asked herself.
– Beautiful carol! God bless you! Merry Christmas! Have some cakes, apples, nuts… Mirabela’s mother was more helpful than ever.
„I cannot wait to grow older, to go carolling” Mirabela thought.
Carollers started coming wave after wave, comforted their soul and went on to comfort the souls of other villagers.
Mirabela looked from time to time out the window. She could not understand why Teddy was late. „If only he would come back with good news,” she was thinking.
Did others notice her impatience? It seems not. Grandma was sitting in the chair next to the stove, combing with her fingers the cat’s soft fur. The parents were sitting on the sofa and occasionally looked to grandfather, as though his eyes would broadcast more interesting shows than they were at the time on TV. Grandfather busied himself, putting wood on the fire.
„Aha … I know! They have a surprise for me!” Mirabela thought.
After he mend the fire, grandfather sat on a chair next to the girl and broke the silence. Will he break the mystery too? We shall see…
– My dear, you are a big girl now. You are already six years old and next year you will go to school, that’s why together with your parents we decided to tell you a secret.
„So it is a secret” thought the girl and slyly pulled a wink at Meow.
-Before telling you this secret, I want you to promise not to embitter; no matter what secret it is, you won’t give water to the mice. Do you promise?
– I will not get angry, grandpa! I promise! Even you already told me that I am a little lady and a young lady doesn’t look good with tears in her eyes.
– Here’s the deal, my dear. Tonight, you are waiting for Santa Claus, but you should know that he will not come.
Mirabela felt a lump in the throat and was ready to burst into tears, but she remembered her promise and refrained. Gathering her strength, asked with half voice:
– But why, grandpa? Have I been such a bad little girl and I do not deserve?
– No, my dear! You were a very good girl, but he would not come just because Santa Claus does not exist!
With these words grandfather caused an earthquake in the girl’s soul. Shaken deeply, she forgot about her promise and began to cry like never in her life before. The parents and grandparents tried in vain to calm her down. They unleashed a typhoon, typhoon which at the time was unstoppable…
„There is no Santa Claus! Santa Claus does not exist!” this was the poor girl’s thought.
– She will calm down after a while. Let’s leave her alone!
Father’s idea seemed fair to others too, so they left the room, leaving Mirabela only in the company of the cat. If only Teddy was there… Perhaps the girl would have borne the pain easier.
****
– They lied to me all these years! I will never forgive them, Meow! Never!
The little girl was sobbing and crying. Meow, scared, thinking it is storm outside, was hidden in the oven. The girl thought that she may singe his fur, so she pulled him out and started to comfort him. Hardly, the cat accepted her consolations. Doubting the girl’s good intentions, he had his claws out of their sheath and stared glassy, but still warm, touching her heart. She, miraculously, stopped crying and began to speak with him. It was the first time she shared her troubles with him. Meow, really proud that the youngest mistress is confessing, began to roll back the moonbeams entering through the window.
– Meow, Meow! There is no Santa Claus! If there is no Santa Claus, it means that there are no faeries, winged horses or golden apples, no youth without old age and life without death.
– God! What if my grandparents and parents tricked me? Let’s look around the room! Maybe there is a hidden camera and now viewers laugh on my naivety?
The girl searched everywhere in vain. She could not find any hidden camera. However, she did not give up. She continued to seek a clue to demonstrate that in fact it was all a game, a farce staged by her loved ones to teach her a lesson.
– I have to think well, Meow! Hmmmmmmmmmm… What have I done wrong to endure such punishment?
*****
She did not have to think too much. She immediately remembered how much he has annoyed her grandfather in one of the days that had passed.
– I hid his pipe and tobacco in the attic. You should have seen him, Meow, how sad he was! „Tobacco, I don’t care about it…; but the pipe… it had been my father’s!”, I could hear grandpa whining at grandma. How would I have known that that pipe, on which a wise man would not have given a damn, represented a fortune to grandfather? I should have seen his face lit up when I told him where he could find them. He did not even scold me. „My dear, out of curiosity, why did you hide my pipe and tobacco?” Shameful, but looking into his eyes, I explained:” I heard on the radio, on the show „Doctor’s advice” that those who smoke die sooner and I want you, grandpa, to live long, long… » Meow, you cannot guess the grandfather’s reaction: he wept. I started crying, too. I was very ashamed of my act. Grandfather, on the war front in Niprupetrovski, had a splinter enter his head, clenched his teeth in pain, but did not shed a tear, not even one. On his return from the front, instead of the parental home, my grandfather found only ruins, but never cried. While he was gone, his mother died, but never cried even then. As you can see, Meow, grandfather had many reasons to cry over his life, but never did. Do you realize how much I have disappointed my grandfather??? I will regret my whole life. What do you think, did my grandfather want to give me a lesson? Hmmm! I do not think so. No wonder I call him „grandfather”.
******
– Maybe it is my father? Indeed, he has reason to punish me: I respondent him to mother. I saw him drinking a glass of wine. God, mother scolded him so much! Not long ago my father had jaundice, I mean hepatitis – so I think is called that disease that kept my father in the hospital for a few weeks.
*******
– It cannot be mother, although to her I have done the most wrong: „Mirabela, take your hat, not to get cold, dear!” „Mirabela, do not drink cold water after you come heated from the playground!” Do you think I was listening to her, Meow? I do not even remember how many times I had a sour throat, I mean tonsillitis… I do not understand and I will never understand why, when the nurse made me the injection, I was not crying, though it hurt terribly, but my mother’s eyes were full of tears.
********
– What do you think, Meow, maybe it’s grandma? Last winter, one morning, while looking out the window, I saw a poor woman crossing the street. It hadn’t snowed for a long time, but it so cold that stones cracked. The poor woman had only a pair of rubber boots on her feet and those were really drilled. Probably her toes had frozen of cold. I was home alone. My parents were at work and grandmother was away to the market in Gurahonţ. I knew grandma was a good woman, like God’s bread, so without thinking long, I gave that poor woman grandmother’s Sunday galoshes, so a pair of better looking galoshes, ashamed to give her a pair of galoshes used day by day. Well, Meow, when grandma found put that I estranged her galoshes, she argued with me, but she forgave me quickly and in a sign of reconciliation she prepared for me a bowl full of doughnuts.
*********
Mirabela emptied her soul; the cat listened and tried to hide his boredom. „As if I hadn’t got reasons to complain,” he thought. „My teeth are blunt, I lost half of ear in a fight with a rival, this white milk that covers the yard, trees, roof, has no taste…”
The cat did not manage to carry out his thoughts that a short barking interrupted his meditation. Teddy returned and was asking to come inside.
„Of course he wants in. He can not last long without the little master’s caress”, thought to himself the cat and… Jiffy, jumped from the arms of the girl and hid under the couch. He didn’t want to provoke the dog any touch of jealousy. „I have enough enemies already! I do not need one more!”, thought Meow.
Mirabela opened the door. As soon as he entered the house, Teddy understood that there was something wrong with the girl, he felt it in her voice tone and saw her eyes red from crying. „Maybe her tummy hurts, because she ate too much sauce or maybe she broke any of the decorations and the parents punished her.” These were the first thoughts that passed through the dog’s head.
– Teddy, what news do you bring me?
– Ham-ham-ham, Santa has not yet reached the village!
Considering the ham-hams’ tone, Mirabela understood that there is no good news.
– It means that really there is no Santa Claus, the girl was thinking aloud. Then, sad, very sad, snuggled into a chair and began to cry silently – she did not want to scare the cat.
Concerned about the little master’s state of mind, Teddy asked Meow what happened; what caused her so much grief.
– Meow-Meow, no big deal, a childish thing. The old masters have told her that there is no Santa Claus.
– And that you consider, Meow, a trifle? Such a trifle, as you call it, can kill a child. How could we help her? How can we bring her smile back? Oh, if only we could talk to her in human language, maybe we could succeed with our barking and meows to cheer her up.
– How so? Talk in human language?
– That simple. I bark human words, you meow human words. I do not see why we could not manage. Some species of parrots, monkeys, dolphins have managed. Why couldn’t we manage? It should be our duty to do it, out of respect for our master, our friend rather, the man. Why respect? Let me explain: my ancestors attached to him, becoming the first domestic animals 40-60000 years ago, and your ancestors, Meow, I heard a Saturday evening show called Teleenciclopedia, which would have appeared around the first granary of the ancient world. So for tens of thousands of years our species have lived around humans; they got accustomed to life around him and his moods; they had put the human’s interests before their interests… It’s about time to learn to reproduce human words, as parrots do. In vain we understand the man’s barking and meows, if he does not understand ours.
– You should know you’ve made me think, Teddy! It is obvious that you have read a loooooot of stars in your life!
For the first time in his life, Meow understood why it’s important to read, to be trained. He began to regret the nights lost on rooftops, attics. They would have had much to talk about, but Mirabela called them to bed. She had prepared the bed with clean sheets, crisp and basil fragrant. „It is obvious that they were washed by the old lady,” Teddy thought and, without too much fuss, he jumped in bed next to the girl. But the cat hesitated, thinking about what a big fuss the masters would do if they found him in bed. „Teddy does not have such issues, because his owners have bought him an anti flea collar, while for me… nothing!” However, the cat caught a bit of courage. „Come what may!” And hop! He jumped into bed. Mirabela covered her friends with the quilt up the neck, gave them a few kisses, then turned her face to the window.
A few moonbeams managed to enter through the silk curtains, so, comforted by them, she soon fell asleep, but not before making a prayer:
„Lord, thank you for this day. I had heat in the room, delicious food on the table, the beloved one by my side. If you have sent me moments of sadness, it means that I deserved it or you want to strengthen me. So I thank you both good and for bad. Please forgive the dark thoughts that I had: I said I will never forgive my beloved ones, but I was so upset… How could I not forgive them? I know everything is for a reason, so I thank you, heavenly father, for everything you give me. Amen!”
Before falling asleep, Mirabela made a vow. „When I grow up, I will become an archaeologist. I’m sure I’ll find evidence to prove others that Santa Claus exists. So help me good God!”
What about Teddy and Meow? They also made a vow: „We will not give up until we manage to bark and meow human words!”
**********
Outside it started snowing. Clinks of bells could be heard… Not long and… what do you think, dear? Santa came down the chimney! Yes, that’s right: Santa Claus came down the chimney! He saw the three friends: girl, dog, cat, sleeping; he came close to the bed, gave each of them a kiss and then left a tree full of ornaments, fireworks, candles, tinsel, candy, and under the tree, a lot of boxes with gifts.
Santa knew what each of them wished for, so, the next morning, the three friends had found the long dreamed gifts.
It was still snowing lightly. The tinkling of the bells sounded more distant. The room smelled of fir-tree… At night, during sleep, have you felt a small breeze on your forehead? If so, now you know: that breeze was, actually, a kiss – a kiss from Santa Claus!
De acelasi autor:
FORMAT ELECTRONIC (eBook) al revistei nr 1 noiembrie/decembrie 2019
Cumpara primul numar al revistei de literatura arta si cultura ”Poezii pentru sufletul meu” in format electronic.Revista in format electronic iti va fi livrata in email in mai putin de 48 de ore! Avantaje: mai ieftin, mai rapid, mai ecologic !
C$15,00
Descoperă mai multe la Poezii pentru sufletul meu
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Poezii pentru sufletul meu 