Cristian Pavel –ULTIMA ZI

ULTIMA ZI

 de Cristian Pavel

E ultima zi. E ziua-n care nu am să-ți mai cer iertare, e ziua-n care mă despart de tine, uitând de câte ori ne-am certat, de câte ori ne-am iubit și nu ne-am respectat.Grav este că ai lăsat durere, că ai lăsat lacrimi și un loc gol. O amintire nu slujește de multe ori decât lacrimilor…O prezență vie folosește tuturor, chiar de este de bine sau de rău.Ne luăm rămas bun, poate chiar adio, fiindcă nu te voi mai vedea decât în fotografie.

Spune-mi, te rog, ce pot să mai fac? Să mai spun ceva? Sau să tac?

Tu ești aceea ce-i ruptă și vei fi mereu!

Voi, cei ce ați fost cuceritori, să știți că nu mai sunteți chiar nemuritori. Veți alerga din zori și până-n seară să cuceriți o fată, sau poate o „redută”. O redută chiar din piatră, sau poate din fier, ca apoi să-ncercați a strivi niște nervi de oțel. Nervi de oțel. În insomnia ce te face să simți singurătatea mai acut ca niciodată. E ca și cum te-ai zbate într-un ocean de ciment, care tocmai se întărește.

Mi-e imposibil să adorm.

De undeva, de foarte departe, îmi revin în memorie imagini, amintiri.

Uneori, sau chiar de foarte multe ori, soarta este extrem de generoasă cu unii, și tot atât de vitregă cu alții.

Te naști să trăiești,/Trăiești ca să iubești,/Iubești ca să suferi,/Suferi ca să regreți,/Regreți ca să mori./Căci viața e un vis,/Visul e o speranță,/  Speranța e totul,/Și totul e nimic./Nimic?…

Poate totuși, e o stradă îngustă, un …prin care picăturile de ploaie își fac loc, și care amintesc că iarna își va anunța cât de curând intrarea triumfală.Poate chiar merg pe acea stradă pustie, poate totuși trăiesc. Da! Poate chiar este adevărat, fiindcă văd tot felul de umbre, ce parcă ar fi ale unor oameni.Nu! Nu cred că este altceva decât rodul imaginației mele. Am încercat să trec peste acel moment, dar totuși trecutul și prezentul nu mă lăsau, iar viitorul mă striga.

Nu știu cum am să pot face legătura cu viitorul. Trecutul, îl știam foarte bine, prezentul, la fel, dar cu viitorul cum să fac?

Mi-am pus o întrebare cât se poate de simplă! Cine poate știi ce se va întâmpla în viitor?

Între timp, picăturile de ploaie se chemau unele pe altele, așa încât pe pardesiul de fâș, începuseră să curgă șiroaie de apă. Totuși, parcă nu simțeam. Nu fiindcă nu aș fi avut simțuri, nici datorită faptului că pardesiul era de fâș, ci poate datorită gândurilor mele ce rătăceau într-una.Umbrele se perindau prin fața mea, ca într-un joc real. Căutam să găsesc ființele, să vorbesc cu ele, dar nu puteam, deși aș fi vrut.,,poate nu existau…

M-am așezat pe prima bancă din parcul prin care mă plimbam. Nu reușeam să-mi amintesc nimic din trecutul meu, deși la începutul acestei epistole am spus că știu prea bine.Ploaia continua ritmic și lent. Din interiorul pelerinei de poaie ieșeau aburi.Am ridicat privirea încețoșată de lacrimi, fără a mă concentra la ce privesc.Oh! Oh! M-am săturat de vedenii, de personaje întruchipate în mintea mea bolnavă de atâta durere. Mă frec încă o dată la ochi, dar imaginea e cât se poate de clară. O voce îmi și spune să nu încerc să pipăi, dar de ascultat pot să ascult și pot vorbi.Cine sunteți? În fața mea stăteau trei personaje desprinse ca dintr-un basm, cu de aura divinității înconjurați deasupra pământului, la 50 – 60 centimetri în levitație.Am simțit că îngheț când am și primit răspunsul la întrebarea ce o pusesem crezând că o pun haluinațiilor mele.Cel din stânga mea, adică primul dintre ei, a spus cu o voce răgușită, dar fermă: “Eu sânt trecutul”. Cel din mijloc: „Eu sânt prezentul”, Cel din dreapta: „Eu sânt viitorul, și de nu ai să faci ce-ți spun, vei regreta fiecare secundă a existenței tale”.Nu! Nu mai era nici o îndoială că era adevărat ce mi se întâmpla. Chiar dacă o să povestesc altora, nu vor crede, dar ce importanță are în fond?…Nu mă costă nimic să vorbesc cu ei.Bine, le-am spus. Îmi pare bine de cunoștință. Acum, dacă tot ne-am întâlnit, aș vrea să vă întreb și eu câte ceva: Tu, Trecutule, ți-aduci aminte cât am suferit?

Da, mi-aduc aminte.

Am fost vinovat pentru tot ce-am sufeit?

Foarte puțin față de sufeința ce ai avut-o!

Tu, Prezentule, ai dat mâna cu Trecutul atunci când ai devenit ziua ce o reprezinți acum? Nu l-ai întrebat cine, cum și de ce a fost vinovat sau nevinovat pentru tot ce s-a întâmplat, cu gândul să refaci ce a fost greșit, pentru ca ziua ta să fie mai plină de soare?

Întrebările le-am pus atât de repede, încât răspunsurile nu au avut timp să apară. Dacă nu era rodul imaginației mele, acum poate ar fi trebuit să aud răspunsul la întrebări. Așteptam. Dar cu puține speranțe… Nu credeam decât că este imaginația mea.

Te-a întrebat ceva! Răspunde o dată! Se adresează prezentul trecutului. Îmi frec ochii încă o dată, și văd că totul este real. Au început conversația: prezentul cu trecutul.

De ce mă condamnați mereu pe mine? Că nu mai sunt ce-am fost? Ați uitat cumva voi oamenii că ați câștigat ceva în timpul meu? De ar fi fost fericire, dragoste, loz în plic, locuințe dăruite, care apoi nu au mai avut farmec, nu mai valorează nimic.

Amintirile din albumul de fotografii, cuptorul cu cozonaci, ce astăzi nu mai este, laptele cald ce Joiana vi-l dădea în fiecare dimineață, vatra cea caldă unde vă adăposteați prichindei fiind, dormind deasupra cuptorului, care fusese încălzit pentru ca să se coacă pâinea în spuză în fiecare zi; le-ați uitat.

Mai taci din gură! Prezentul spune. Te lauzi cu ce-a fost, și acum aceste lucruri sunt doar ruine. Chiar nu vezi, sau chiar nu știi ce vorbești! Tot ce a fost pe timpul tău, azi tot s-a dărâmat.

Prezentule, fiul meu, ce spui acum, de ai să pui pe un cântar, e foarte greu. Tu te-ai născut din cei ce s-au născut pe timpul meu Un copil fiind atunci, pe timpul meu născut, azi de te bucuri de un scâncet sau de un zâmbet suav de copil, e pentru că am fost și eu pe pământ. Așa încât voi ce sunteți azi, nu sunteți cu nimic mai presus. Așa încât, gândindu-vă la cei dragi pe care nu-i mai aveți, vă gândiți la mine. Gândindu-vă la copilărie, la aniversări, la tot ce a fost frumos sau urât, vă gândiți la mine, și-n același timp mă disprețuiți. De ce?

Fiindcă v-am lăsat urme pe față, pe care le adâncesc în fiecare zi, și vă încetinesc bătăile inimii, care atunci când nu vor mai fi veți deveni supușii mei?

De ce mă bucur de răul vostru? Fiindcă atunci când am fost prezent, v-ați bătut joc de mine.

Bine, Trecutule, tu ești ceva isprăvit, ceva imobil, foarte real și concret. Tu ești singura realitate, deși ai și tu multe cotloane nepătrunse.

Prezentule, te rog să iei aminte: în lupta vieții nu toți pleacă de la același punct, și nu tuturor le este dat să aibe aceleași mijloace de luptă. În viață de foarte puține ori știi mai dinainte ceea ce ai să faci și ceea ce ai să vorbești, și mai niciodată ceea ce ai să simți sau ai să gândești. Afli atunci când le-ai făcut.

Atunci, Trecutul, cu un zâmbet șăgalnic, spuse:

Ai în fața ta, chiar în clipa ce urmează, viitorul, ca un neant în care înaintezi, orbecăind, căzând prin faptele și vorbele tale,  printre gânduri și simțiri.

Viața este un izvor de fapte spre care te îmbrâncește mereu cineva, nu se știe cine și de ce. Sunt oameni care trag toate învățămintele vieții din tot ce a fost posibil să înțeleagă, și prin tot ce au putut să treacă.

Unii concep viața ca un râu în voia căruia nu ai decât să te lași dus, ca să ajungi la țărmuri înflorite. Alții o concep ca pe un curent, în susul căruia trebuie să-nnoți voinicește, cu speranța că vei ajunge la un mal, chiar dacă este stâncos, acolo unde îți vei odihni capul obosit.

Iubirea de viață nu-l poate părăsi complet pe om, și fără voință, incepabil de a reacționa azi și plin de groază la gândul necesității de a reacționa mâine. Se va arunca cu toată puterea asupra curentului, căci în această idealizare este exclusă de la sine chiar imaginea unei reacții

Omul, din pricina tendinței de adaptare, caută veșnic să ajungă la o împăcare cu sine și împrejurările din trecut. Sensibilitatea exprimă natura integră a omului, și ea nu numai că influențează cugetarea, nu numai că îi dă direcție, ba chiar o produce, pentru că sentimentul cere justificare.

Trecutule, deci, dacă cineva e trist, trebuie să se convingă că are dreptate să fie trist? De fapt, aceasta ar fi o adopție ? a ființei care suferă.

Suferința, melancolia, datorate anumitor pricini, sunt atunci, de fapt o motivație, o fostă atitudine sentimentală față de lume. Tu știi, trecutule, că pentru mine timpul pare să-și fi încetat curgerea. Nimic nu mai are importanța pe care o avea înainte. Un gând, printre atâtea, mă obsedează: Eu m-am jucat cu tine, sau tu te-ai jucat cu mine?! Există oameni care par a veni pe lume numai pentru a suferi. Cu siguranță eu mă număr printre aceștia! Ce ai de răspuns la toate acestea, Trecutule? Stai! Nu răspunde, fiindcă îți voi răspunde EU. Ești o adevărată povară, asemeni deținutului ce-și trage lanțurile după el îmi transformi existența într-o tragică experiență, având ca reper o amintire, ce mă împiedică să pot fi liber, să pot să zbor.

Din cauza ta nu pot adormi, atunci când îmi  amintesc de o persoană plecată de demult, de o nenorocire ce mi-a schimbat viața. Ce poate fi mai tragic decât să fi deținut în propria-ți singurătate?

Este timpul să te oprești, Prezentule! Istorisi Viitorul. Te-am ascultat și pe tine și pe Trecut, și este momentul să vedem măcar o clipă adevărul. Trecutul nu a făcut rău pentru că a dorit. Tu ce ești prezent, nu poți face nici bine, nici rău. Bine dacă faci, superi pe alții, rău nu faci, că nu vrei, așa că singura ta pedeapsă este să reziști 24 de ore.

Trecem în timp! Urâm prezentul cu necazurile lui, am vrea să știm viitorul, trecutul e ceva ce nu se mai întoarce. Gândim că de fapt, pe Pământ nu e nimic, dar în același timp e totul. Este dragoste, este rău, este umilință și apoi credință. Dragostea înseamnă fericire și împlinire, dar în cele mai multe cazuri, renunțare la unele obiceiuri și principii. Știu că nu există o vrajă mai puternică decât dragostea adevărată. Se spune că dragostea este oarbă. Uneori, ea te silește să îngădui ceea ce nu ai putea accepta. Dar când orbirea se vindecă, în urma ei poate să rămână nu lumina, ci întunericul.

Necunoscute sunt căile iubirii…Le străbatem fără să știm ce ne așteaptă la capătul drumului, oferindu-ne sufletul unor ecuații necunoscute. Apoi, totul poate fi minunat, sau groaznic, căci deseori  orgoliul ne joacă feste ce se sfârșesc tragic.

Iubirea nu însemană suferință. Ceea ce te face să suferi e instinctul de proprietate. Începe de acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb. Îți este suficient că celălalt există pentru tine.

Acum te-aș întreba, Prezentule, cel ce a fost înaintea ta, de ce m-a mințit? Era și el atunci, tot un prezent. Așa că, ce m-ar face oare să cred în tine? Fiindcă mâine vei deveni și tu trecut și vei descoperi că ai fost fals. Dar nu te condamn! Tu ești cel ce este prins la mijloc. Rădăcinile tale s-au înfiltrat atât în pământul trecutului, cât și în cel al viitorului.

Trecutul, oamenii de-acum îl știu, sau poate alții nici nu și-l mai amintesc, decât atunci când tu, Prezentule, le dai vreo lovitură. Și tot tu ești vinovat, fiindcă speranțele pentru viitor se împletesc în gândul omului, tot în timpul dinastiei tale. Drept să-ți spun, chiar nu aș vrea să fiu în locul tău, și pentru asta îți dedic câteva versuri:

Jertfește-ți doar o clipă din viață,/Întoarce-ți doar o privire-napoi,/ Privește o inimă cernită, cu ritm greoi,/Ce trecut nu mai are, prezent nici atât,/Iar viitorul e doar o speranță/Căci viața-i o întreagă agonie, /Și din tot ce-a fost, a rămas doar un haos./O inimă tânjind un cuvenit repos,/O sumbră amintire, o neagră zidire,/Nimic din anii ce-au trecut ca prin vis,/Când totul se surpă, când totul se pierde,/Când zadarnic mai cauți prin cenușă un jar,/Când amintirea ta rămâne o simplă mângâiere,/Și timpul trădărilor începe-a ți-o șterge,/Bătrâne călător, tot ce mai faci e-n zadar.

E în zadar să credem că tot ce ne aduci tu într- o zi este real. Întrebi: De ce o zi? Fiindcă atât e viața ta.

Mâine vei fi ieri, iubitule Prezent! De mă voi întâlni cu cineva pe stradă, voi discuta de tine la trecut, așa încât nu trebuie să te superi. Vei fi mai puțin umilit.

Te întrebi de ce ai o viață așa scurtă? Fiindcă altfel anii nu s-ar mai adăuga, nu am muri, și alți oameni nu s-ar mai naște. Cum ar fi avut planeta aceasta milioane de oameni, dacă tu, Prezentule, ai fi trândăvit mai mult de-o zi, sau cum și-ar fi căpătat valoare trecutul, dacă nu i-ai fi sporit avuția.

Tu nu ai înțeles că, de fapt, trăiești cel mai puțin pe acest pământ?

M-am bucurat să stau de vorbă cu tine, Prezentule, dar nici nu știi câte necazuri faci oamenilor în fiecare zi, inclusv mie. Bucură-te de următorul minut până la miezul nopții, atunci când vei scăpa de osândă.

Mă gândesc la noaptea ce o să vie, una din acele nopți de toamnă. Somnul nu se apropie, în cameră s-a lăsat bezna, și-n timp ce privesc pe fereastră cerul înnourat, îmi vin din nou, obsesivele amintiri ce încep să mă-nfioare. Sunt sătul de mine, de viața mea, de starea în care mă aflu, și în care m-a adus destinul. Mă usuc încet și fără sens în arșița copeșitoare. Mă simt ca o insectă căzută în apă și caut un fir de pai de care să mă agăț. Aveam încredere în forțele proprii. Cu ce am rămas?

Am pornit pe un drum frumos. Așa se vedea la început. Doamne! Câte tufe de spini am străbate, la infinit! Îmi vor sfâșia trupul, mă vor zdrențui, mă vor distruge. Ceea ce mă supără mai mult e opinia oamenilor. Este foarte simplu să dai sfaturi când ești în afara subiectului. Un spectator distrat, care nici măcar nu realizează ce vede.Viața mă sperie uneori. Nu am puterea de a privi în oglindă. Nu am curajul de a privi în proprii mei ochi, de teamă de a nu descifra disperarea și disprețul.

Într-o gară, două trenuri se pregătesc de plecare. Se împart vagoanele care au destinații diferite. În care să te urci, și care va fi cel cu care vei pleca, conștient fiind că face parte din legenda vieții mele. Sosirea inevitabilului este iminentă. Viitorul e departe de relația ce se destramă.Este o vorbă: “Ierți, dar nu uiți”. Am acceptat compromisuri, așteptând o zi în care totul să se schimbe. Mi-am alcătuit o cochilie de vise și speranțe, principii și sentimente; o cochilie inaccesibilă celor din jur, în care m-am închis. Nu, nu era un simplu și vulnerabil zid de var. Mă transformasem într-o ființă introvertită, un jar arzând mocnit. Cu fiecare clipă de prezent, lucrăm la viitorul nostru. De cele mai multe ori nu ne gândim ca la asta, pentru că toată atenția noastră se concentrează asupra mărunțișurilor vieții, pe care tocmai le avem de făcut în prezent.

Uneori avem nevoie de o hartă a trecutului. Ne ajută să înțelegem prezentul și să plănuim viitorul. Iasă există un pasaj lăuntric, o geografie a sufletului, și în întreaga noastră existență, ne chinuim să-i descifrăm contururile.Cei care au norocul să le descopere, reușesc și alunecă ușor pe viață, ca apa peste marginile fluide ale pietrelor.Unii au impresia că se regăsesc în locurile unde s-au născut. La unii, căutarea de sine se reduce la urma lăsată de altcineva, un copil, un frate, un părinte. Putem trece prin viață fericiți sau nefericiți, realizați sau nerealizați, iubiți sau neiubiți, fără să primim vreodată șocul paralizant al recunoașterii de sine, fără să simțim cum oțelul îndoit din sufletul nostru se dezdoaie, dureros,și apoi, cum în chinuri ne regăsim.

Dacă am știi ce efect au faptele noastre, înainte de a le împlini, am sta pe gânduri, și abia după o matură chibzuință, am face pasul, care prin datul firiii, nu se poate anula, oricâte regrete și oricât de sincer îți pare rău că le-ai făcut.Viața este o roată care nu se oprește niciodată din mersul nemilos. Viața e o luptă necurmată , unii sunt fericiți mai devreme, alții mai târziu, iar alții nicio dată.Lupta trebuie să o accepți. Nimeni nu poate fugi de realitate. Chiar de știm acest lucru, mulți dintre noi, câns se izbesc de greutăți, încearcă să se adăpostească în refugii iluzorii. Cei mai disperați se refugiază în moarte, alții se amăgesc cu alcoolul. Sunt momente când în slăbiciunea noastră nu mai găsim nici o salvare, când ni se pare că nu mai avem puterea de a trăi nici până a doua zi. Cel mai bine cred că ar fi să găsim în noi înșine această putere, pentru că o avem. Trebuie să luptăm, pentru fiecare zi ce o avem de trăit, încercând să îmblânzim această realitate, ca pe o fiară. Vom reuși! Fiindcă omul a fost creat să învingă.

Trăim într-o lume cu taine de nepătruns. Înțelegem asta numai când ne izbim de un zid de netrecut, în fața căruia până și gândul rămâne neputincios! Rămân doar întrebările la cre nimeni nu se încumentă să răspundă, fiindcă nu există răspunsuri. Dar există momente în care ni se dezvăluie adevărata noastră dimensiune în raport cu divinitatea. Am trăit clipe în care am simțit că sufletul își lua zborul pentru a se spăla de sclavia lucrurilor mici. Vanitas Vanitatum, totul e deșertăciune, spune Ecleziastul, totul este iluzie și decepție. Dar atunci ideea de deșertăciune nu e tot deșertăciune?“Iubește adevărul și iartă celui ce greșește, căci cea mai nobilă răzbunare este iertarea.”

După o perioadă de amăgiri, am revenit la vechiul meu stil de a fi singur, închis în propria cochilie. Toți cei ce azi suferim, am simțit din primele clipe ale vieții gustul binelui pe care cei din jur ni-l fac, pentru a ne arăta până la sufocare mărinimia lor. Un bine cu un gust de fiere. Și de multe ori avem de luptat cu noi înșine decât cu viața. Chiar dacă avem colțul nostru de fericire, poate intra acolo, oricând, un intrus. De multe ori, ne putem fi cel mai mare dușman. Dar sunt momente în viață când drama altora devine mai importantă decât problemele noastre mărunte. În acel moment, ceva din structura noastră interioară se schimbă pentru totdeauna, într-o altă variantă, pentru o vreme îndelungată. Mulți oameni susțin că își fac singuri destinul. Aș vrea să pot crede și eu asta! Fapte cumpite mi-au arătat că soarta unei ființe poate fi schimbată și din temelii. Uneori, lovitura fatală vine chiar de la persoana care în ochii tăi a reprezentat, reprezintă și ar trebui să reprezinte binele, ocrotirea, iubirea, cinstea. Și atunci ce să mai crezi despre oameni? Cu ce suflet să mai continui să vegetezi în această baltă sordidă care e viața?! Un pic cam mult….Se spune că în dragoste trebuie să pornești la drum fără prejudecăți. Există păreri că iubești cu adevărat doar o dată în viață. Alții cred că iubirile se succed una după alta, fără nici o legătură între ele.

În ce mă privește, cred că iubirea unui om este unică, indiferent de finalul ei. Însă, la fel de bine, prin oricâte încercări ar trece, omul trebuie să-și dovedească mereu puterea de a o lua de la capăt, de a relua iarăși și iarăși urcușul vieții. Prin faptul că nu renunță, își învinge propriile slăbiciuni și se întărește pentru a străbate drumul care-i e destinat.Suntem privilegiați de natură să avem memorie, ne-am putut crea un subtil cod de comunicare, dar și de stocare a informațiilor. Așa încât nu trebuie, fiecare pe cont propriu să descoperim capcanele în care existența noastră s-ar sfârși tragic. Dar nimeni din cei ce au fost înaintea noastră, nu au trăit viața noastră, așa încât învățămintele lor pot să ne ajute, dar niciodată să ne conducă prin labirintul vieții. Fiecare avem viața noastră, în timpul nostru. Ce au trăit alții, este al lor.Oricâte învățăminte am trage din existența celor ce ne-au precedat, pericolele nu lipsesc. Ele ne pândesc la tot pasul. Suntem obligați la o veșnică stare de veghe. Pentru că răutatea, perfidia, ipocrizia semenilor noștri sunt pericole reale. Numai cei ce au simțit pe pielea lor ce înseamnă să cazi victimă a ferocității, știu.

Există, însă, și oameni care cred că li se cuvine totul. Că pot face orice, fără a fi puși vreodată la plată. Și vezi, Doamne, că ulciorul unora pare, într-adevăr, a fi făcut din material incasabil.Cum mai e și viața omului! Nici nu știi când o vorbă spusă se transformă în zvon, iar zvonul devine legendă sau lege nescrisă. Iar după zeci de ani se întemeiază obiceiul.Când întâmplările par să se repete, credem că suntem victimele unei iluzii. Dar nu se întâmplă așa întotdeauna. Marea dragoste, cică e numai una, dar nici îndrăgostiții nu sunt ocoliți de surprize. Viața îți oferă uneori șansa de a scăpa de ceva rece, cumplit de rău, printr-un rău ceva mai mic. Atunci trebuie să apreciem acel rău mai mic, ca un semn bun din partea destinului. Rămânem să credem în continuare în divinitate și să muncim sub forma care ni se oferă, până la epuizarea răului din noi.Știu, nu trăim așa cum ne-am dori. Nici nu ar fi posibil, și nu numai din vina noastră. Dar ce sens are să dăm vina pe societate sau pe divinitate? Oricum, societatea e insensibilă la rugăminți, iar divinitatea ți-a scris cursul vieții pe care ți-l lasă să-l urmezi. Cu cât revolta este mai mare, divinitatea devine mai insensibilă, așa încât…cuvintele nu-și mai au sensul. Ce-i de făcut? Cele mai multe răspunsuri sunt acelea pe care le-am găsit singuri.Un singur răspuns nu a fost, nu este și nici nu va fi bun. Un răspuns transferat în mișcarea psihică și, împlicit, fizică, urmată de ridicarea brațelor în semn de neputință, în semn că nimic nu se mai poate face. Nu! Avem o datorie față de Eul nostru, pe care nu-l ascultăm aproape niciodată, și care, de fapt, e un înger păzitor și poate, de ce nu, un intermediar prin care primim mesajele de dincolo. Îl excludem de foarte multe ori, ca să nu spunem că e de fapt absent, dar îl simțim numai atunci când primim o lovitură.

Nu trebuie să accepți nici măcar pentru o secundă că nu se mai poate face nimic. Întodeauna mai există o speranță. Când toate resursele materiale, financiare, s-au terminat, dar spiritul nu a murit, când rămânem drepți pe credință și speranță, deși e trist că de fiecare dată ea vine la urmă (ne aducem aminte de ea doar când ne este foarte greu), totuși e bine că nu am uitat tot ce este divin, tot ce este lumină, și nu am întins mâna forțelor întunericului pentru ajutor. Cât timp putem face asta, încă nu suntem pierduți.Trebuie să ne zbatem pentru a lăsa ceva în urma noastră, un semn al trecerii noastre prin acest univers, pe acest pământ. Ce e mai trist e că puțini lăsăm semne bune, puțini încercăm, indiferent câtă suferință am aduna să ne urmăm propriul impuls interior. În rest, copiem tot ce e în jur, vedete peste noapte ajunse celebre, cu un psihic și un comportament lamentabil, încântați de succesele lor euforice de moment, în care se ascunde numai mizerie. \în final, totul e nimic. A imita ceva nu înseamnă decât să îți neglijezi propriul tău Eu, să-ți semnezi propriul tău deces.

Chiar dacă nu putem să trăim așa cum ne-am dori, avem motive care ne fac să nu renunțăm, indiferent de greutatea clipelor. Numai așa vom reuși să rămânem oameni până la capăt. Și nimic în final, nu este mai important decât să rămânem așa, spiritul cel bun să nu ne părăsească.

M-am convins de un lucru: viața nu te lasă să-ți cadențezi pașii în ritmul dorințelor. Există reguli care nu se încalcă, și altele care se respectă. De fapt, ceea ce respecți nu ar mai fi trebuit să se numească regulă. Regulile sunt cele ce ți se impun. Ce respecți deja, e cu totul altceva. O faci fiindcă vrei să o faci , fiindcă simți că nu superi interiorul tău. Apropos de reguli, scrise și nescrise, consider că de fiecare dată există o altă regulă invizibilă, nescrisă în care cineva te împinge să-ți urmezi destinul. Și atunci ne punem întrebarea: “ Cine suntem, de fapt, noi, cei ce nu ne-am dorit să venim pe lume, cei ce suntem un rod al hazardului, cei ce suntem un rod al plăcerii, cei ce suntem un rod al iubirii, sau în final, nimic din ce este enumerat mai sus?”Este mai sigură ultima concluzie…Din iubire, atâtea cupluri și-au dorit un copil, și el n-a venit. Din plăcerile tinereții, ale momentului, chiar și a violulilor, de atâtea ori s-au născut ființe. De ce fel? Cum au hotărât în acel timp forțele ce au stăpânit  si animat protagoniștii? În final cred că trebuie să acceptăm ideea că noi suntem controlați, iar dacă considerăm că este doar rodul contribuției noastre, este cea mai mare eroare.Cât din ceea ce suntem e hazard și cât împlinire conștientă a personalității, și cât este rodul universului pe care suntem prea mici ca să-l înțelegem?Puternic este acela care reușește să învingă răul din el, mai puternic decât cel de odinioară, fiindcă chiar folosindu-se de uneltiri malefice, răul a pierdut. Așa încât puterea vine din interiorul nostru, iar puterea Dumnezeiască își pune pecetea definitivă. Fără lupta noastră proprie, Dumnezeu ne va lăsa (nu uita) să mai copilărim, să mai medităm. Puternic este acela care reușește să învingă răul din el, fiind mai puternic decât cel pentru care toate căile și mijloacele sunt la fel, fiincă, acesta din urmă, numai folosindu-se de uneltiri malefice, a și pierdut din start. Pentru că puterea Dumnezeiască recunoaște ce este bun în om și ce nu îi aparține (răul).

Când timpul deschide o cale nouă, săpând noi brazde pe fața pământului, vechile drumuri, asemenea ridurilor de pe un obraz smochinit, se pierd în aburii trecutului, estompându-se. Să uiți de trecut nu poți, în totalitate, însă să încerci să uiți de tot ce a fost rău, e posibil. E nevoie însă, de un umăr pe care să-ți sprijini capul, o mână pe care să o strângi, dar esențialul e cu totul altul. Umărul și mâna trebuie trebuie să fie unul, una și același/aceeași cu al tău/a ta, indiferent cine le poartă. Micile diferențe vor face liantul care ca desăvârși ce trebuia să fie , ce este și ce va urma.Dacă destinul a hotărât să mori la capătul lumii, n-ai încotro. Te duci până acolo ca să te întâlnești cu el.

Afară plouă ne-ncetat,/Și totu-i umed, trist și rece./Nici timpul ne mai poate înțelege,/Ce tu sau eu am acceptat./Căci dintre paradoxuri poate ne-am născut,/Ne-nțelegând ce poate fi perfecțiunea,/Tânjind spre zero absolut,/Am acceptat, atunci, și umilirea.

Acum însă e prea târziu pentru regrete. Ceea ce trebuie făcut este să nu mă gândesc la trecut, ci să privesc viitorul, să întind gâtul pentru a vedea orizontul, să mă îndrept înainte, să-mi aplec capul doar pentru a înainta mai repede, fără a asculta vocea plângătoare a plăcutelor amintiri ce vor să mă cheme cu ele în valea eternei neliniști.Nu trebuie să privești prăpastia sufletului, căci există în adâncul ei un farmec inexplicabil, care te atrage. Aplecându-mă acum peste arginea prăpastiei, pentru a privi spre adâncuri mă cuprinde amețeala.Știu! Cei pe care greutățile vieții, lanțurile nemiloase ale vieții, i-au făcut să sufere, se confesează mai ușor, își descarcă povara inimii cu gândul că nu vor mai avea niciodată parte de așa ceva, sau, poate, cine știe, se va mai întoarce roata destinului.Va veni ziua în care va fi mai multă lumină, sau măcar înțelegerea, compasiunea celor care îi ascultă, sau i-au ascultat. Orice suferință este infinit mai mare dacă nu ai cui să o împărtășești.Nu la fel se întâmplă, inexplicabil…, cu fericirea. Nu ai cui să-ți descarci prea-plinul sufletului. Ești constrâns să te izolezi în propria-ți bucurie, un val ce-ți acoperă ochii, și totuși, nu în totalitate, ci doar atât cât să vezi aripile cu care zbori. Dacă isiști să povestești, să umpli o pătrățică din spațiul celor ce te-ascultă povestindu-ți povestea, observi în ochii celorlalți ori invidie, ori neîncredere, și aproape că ți se reproșează că ai nedelicatețea de a le povesti lor.

Nefericit poate fi oricine.Fericiți numai cei ce-s puternici, cei care luptă din răsputeri să atingă pragul armoniei. Importanți nu sunt banii, nu ei sunt cei care creează acel liant în viață. Ei sunt o necesitate, dar nu vor putea substitui nicioadată sentimentele. Ne amăgim uneori, fiindcă atunci când nu putem cumpăra sau face ceva dependent de bani, suntem și fericiți.Ce păcat că adulți fiind, suntem totuși, atât de naivi! De ce?Viața e o luptă continuă.Unii sunt fericiți în fericirea lor, în orice formă ar exista ea.De fapt,fericirea există până la confruntarea cu materialismul.Atunci când banii se interpun, tentațiile materiale distrug tot ce este frumos în sufletul nostru. Păcat! Ar trebui să ne mulțumim fiecare cu atât cât ne trebuie ca să menținem ambalajul ăsta de carne și oase, pe care îl târâm după noi și care este oarecum o povară.Trăim ca să mâncăm, să facem vile luxoase, să ne umplem degetele și gâtul cu aur, să ne facem rochii și costume pentru o zi, și în cele din urmă. Cât mai multe mașini de lux, fără a ne gândi o secundă că spiritul nostru se îmbolnăvește pe zi ce trece și, impicit, suferă. Uităm de ce am venit pe lume, uităm de ce e înjur, uităm de tot ce ne-nconjoară, atunci, la așa-zisul apogeu, făcând abstracție că totul a fost făcut din nimic, iar din nimic nu va putea rămâne altceva decât ruine nimic. Când sufletul nu există, inima nu-ți răspunde, iubirea e absentă, dragostea e un cuvânt complicat, ai grijă unde pășești, fiindcă orice temelie, sau chiar o stâncă va putea să se transforme, peste mulți ani, în nisipuri, pâmânturi mișcătoare. Natura însăși e mereu în mișcare. Tot ce e vietate, tot ce se mișcă vede ce se întâmplă. Numai oamenii nu vor. O țin într-una cum au spus, și așa va trebui să fie. O țin tot timpul pe-a lor și nu se uită în jur.Este adevăr și minciună deopotrivă, aici, pe pământ. Nimeni nu poate judeca vreodată pentru lucruri care nu le-am făcut, chiar dacă ei vor să ne facă vinovați. Nu sunt în măsură să judec care este gradul nostru de vinovăție în asemenea situații, dar că ne culpabilizăm,e sigur.Dovadă este povara întrebărilor fără răspuns, care ne macină conștiința.Viața e o luptă. E drept, lupți o vreme, doar atâta timp cât îți dorești ceva. Atunci nu te mai interesează nci trecutul, nici viitorul. Clipa pe care o trăiești este importantă în atingerea obiectivului tău. Se pare că viața vrea să ne dea o lecție, la intervale de timp, pentru a nu părăsi câmpul de luptă. Vrea să ne spună, parcă: “ Nu vă resemnați în nefericirea voastră, crezând că Cerul vă pedepsește, pentru faptele păcătoase.” E mai bine să spui că iubești, că ți-e foame, că ți-e dor de-o îmbrățișare, decât să uneltești în stânga viclenia, în dreapta vrei să te ajute, iar la mijloc te folosești de sufeința celor fără apărare.De fapt, în final, viața se combină cu toate la un loc. Deși nu suntem la sfârșitul vieții putem să purtăm toiagul celor cu părul alb. Apoi  e și contrastul care e tot la fel. Țara care nu are măcar un bătrân, cum spunea un cărturar din alte timpuri să și-l cumpere de vrea să trăiască. E o poveste adevărată pentru toate zilele noastre și ale celor ce vor urma.

Vorbeam mai adineaori de pedeapsă. Ce este pedeapsa? Ce suntem noi? Ce este ea? Pedeapsa este consecința unor greșeli ale noastre sau ale semenilor noștri. Nu! Nici pe departe nu ne pedepsește Dumnezeu! Noi suntem proprii noștri călăi. Divinitatea nu va coborî din sfera energetică pentru a fi părtașă la decadența omenirii. Cu această înțelepciune ar fi bine să ne alegem după traversarea anilor din urmă. Dacă la timpul respectiv am fi putut privi în viitor, am fi văzut prezentul de astăzi și poate nu am mai fi greșit. O secundă poate schimba o viață. Nu putem niciodată garanta ziua de mâine, fiindcă nu ne aparține, este proprietatea viitorului, și indiferent ce-am face trebuie să așteptăm să devină a noastră.Nu ne gândim niciodată câte surprize ne poate oferi viitorul și, bineînțeles, că în cele mai multe cazuri, surprize neplăcute.De foarte multe ori, viața ne sperie. Dar nu are sens să ne apucăm de plâns atunci când ne e greu. Nu avem nici-un drept, și trebuie să știm că fără sacrificiu nimic nu ni se cuvine. Omul se naște și nu știe de unde vine, căci dacă ar știi, ideea de a se naște poate l-ar speria. Poate n-am visa într-o noapte că ținem planeta în palme, pentru ca apoi să începem a plânge când ne-am trezi.

Ar fi fost atât de frumos să fim stăpânii universului. Dar, în același vis, un ochi viclean pândea. Căuta, parcă, momentul să ne distrugă. Se pare că și în vis binele – ceea ce e frumos și degajă lumina cea albă,- dispare la un moment dat  pentru ca falșii prieteni își arată fața adevărată. De-ar putea, ne-ar distruge, ne-ar transforma în cenușă și ne-ar risipi în cele patru zări, în bătaia vântului.Nu trebuie să plâng. Totuși, o lacrimă amară își face apariția printre gene. Ea sapă-n obraz și alta în suflet și ca întotdeauna, lasă urme care nu se mai șterg, lasă răni, pe care doar formal, timpul le mai cicatrizează.Viața se dovedește a fi foarte dură, de foarte multe ori, precum credem, sau după cum merităm. Stările de disperare și neîmplinire ne fac să ne fi dorit, sau să ne dorim să nu ne fi născut. Dar, întotdeauna, ne e bine să ne amăgim cu speranța, să gândim că el, răul, se transformă în bine și frumos, un tablou ce în final e doar el, Dumnezeu.Dacă am uitat de EL, Divinitatea, se crează acea atmosferă care poate să preceadă o lovitură necruțătoare a vieții, atunci când te aștepți mai puțin. Poate că din această cauză mi se pare totul nedrept. Dar, indiferent ce este, nu e nimic mai dureros decât indiferența și răutatea celor din jur, pe care îi credeai alături de tine. Atunci aștepți în zadar un gest sau o vorbă de încurajare.Unii dintre noi încercăm mereu să lăsăm o impresie impecabilă, dar ascundem sub o mască de oameni cinstiți numai mizerie și răutate. Eu am avut marea neșansă să întâlnesc și să am de-a face cu astfel de “oameni”…Prietenia cu ei te poate costa o avere. Nu e vorba de avere, constând în bani, ci de averea sufletească. E aceea care o ai de la natură și pe care, apoi, o pierzi. Și nu o pierzi pentru o zi, o săptămână, ci, poate, pe viață.În general, nu-ți ajunge o viață pentru …așa ziselor nimicuri. Și, totuși, te trezești la capăt de drum, fără să fi făcut sau înțeles mai nimic.Există trepte pe care urci numai cu suferință și luptă, dar numai așa devi din viețuitor un om.

Am impresia că în zilele noastre „ Îngerul căzut” nu mai are nevoie să ademenească oamenii cu fel de fel de ispite deșarte. E liniștit, își întinde năvodul, fiindcă e convins că din toți cei din jur, negreșit cineva va cădea, sau va împinge pe altcineva în plasa luciferică.

Uneori, ne apar în vis tot felul de imagini, unele fanteziste, rod al subconștientului, altele atât de reale, încât ne trezim din somn țipând. Să fie visul o poartă spre o altă dimensiune?Sunt convins că mulți au auzit vorbindu-se de spirite. De obicei, imaginea acestora este amplificată și distorsionată. Astfel, numai cuvântul “spirit” este de ajuns să producă multora teamă și oroare. Nu sânt superstițios. Am desigur, credința mea, aceea ce ne-a insuflat-o Dumnezeu. Credem atât de greu în spirit. De ce? Nu trebuie să fie ceva ce trebuie să ne sperie. Ba!!!Dimpotrivă, ne este greu și o ducem greu din aceste motive. Ce este mai bun în noi, îl privim cu dispreț și oroare…

Chiar de ne-ntâlnim în fiecare zi cu el și îl privim cu ochi lași, cu zâmbetul ironic, într-un cuvânt, refuzăm să-l băgăm în seamă, să-l recunoaștem. Săracul, se zbate în propria lui ființă! Îl refuzăm mereu, ca și cum nu ar fi parte din noi. Ceea ce nu vrem să vedem în această luptă, e doar un lucru. E ceva indescriptibil ce ne macină ființa.

Prezentule! Tu, cel ce-acum vorbești și care m- ai acuzat de atâtea ori, m-ai anulat, revendicat, spurcat, într-un cuvânt; și în fianl să spui că n-am folosit la nimic. Spune-mi ce crezi despre fericire și nefericire, despre sentimente…Hai, vreau! Vreau să te ascult!

Am să încerc, Trecutule, și nu mă invidia atât de mult, fiindcă mâine voi fi ca tine. Așa încât merg pe ideea ce un mare filozof ne-a expus-o: „ Trăiește-ți fiecare clipă din viață, ca și cum ar fi ultima!” Dar îți mai spun ceva: Filozofia, în general, e tristă. Cu cât vorbești timp mai îndelung despre fericire, cu atât te vei simți mai nefericit.

Despre nici un adevăr mare asupra ăruia se poate gândi, nu se poate cugeta până la sfârșit, fără primejdie pentru cugetarea însăși; nici despre religie, nici despre iubire, nici despre moarte. Orice cugetare profundă prezintă în adâncul ei întunecimi și tristeți. Cu cât gândești mai mult la viață, cu atât mai multe piedici îți apar în cale, ca și cum cineva le-ar născoci pentru tine. Într-adevăr, omul trăiește toată viața nenumărate primejdii. Dar, în același timp, mulți trec prin viață fără a simți vreo palmă a destinului. Grozăviile vieții ajung să facă parte din viața noastră numai dacă le băgăm în seamă prea mult. Unii sunt fericiți pentru că nu cred în rău! Alții pentru că nu cred în fericire. Mulți se plâng că li se scurge viața căutând vieții un sens, dacă acest sens există, nu s-a întrebat niciunul. Iară alții sunt în căutare de fericire. Nu știu ce e. Ce e oare? Chiar!Fericirea nu este idee ci iluzie. Fericirea nu este opera rațiunii, ci fructul închipuirii. Cei mai nefericiți oameni sunt cei care au toate motovele să fie fericiți. Mulți stăpânesc mine de aur și nu se simt fericiți, pe când alții, nu se simt nefericiți nici după o întâmplare pe care ceilalți o consideră o catastrofă. Fericirea e, totuși, numai o ficțiune. Și dacă EA dăinuiește, se manifestă numai prin satisfacerea dorințelor. De ce? Fiindcă dorința este mișcare și acțiune, o viață cu mici bucurii, dar adevărată.

Bogăția nu este o condiție principală pentru fericire, oricât ar părea că este. Nu-i bine spus că fiecare om este făuritorul propriei nefericiri. Căci din o mie de nefericiri, numai una ne trimite Dumnezeu, și aceea este moartea. Pentru orice altă nefericire, vina o purtăm noi, prin ușurință, mândrie, prostie, sau viciu, adică prin atitudini ale noastre. Chiar și omul călcat de mașină pe stradă, ar trebui să se învinovățească întâi pe el, și apoi pe altul. Conștiența de sine e suflul lui Dumnezeu. Deși sunt excepții, putem spune că ele nu valorează nimic. Ca să nu folosim acea prostie de maximă, sau ce-o fi ea: „ Excepția întărește regula.”Au fost oameni care au ars pe rug din cauza asta. O mie de oameni au spus o prostie, unul a avut curaj să spună că nu e așa, și deși a devedit-o, a fost omorât. De ce? Tot ce ne-a dăruit Dumnezeu pe pământ ca să ne ajute, noi am distrus, omorât, etc.

Ce reușim să facem cu mintea? Multe,…pe care apoi le stricăm cu acel capriciu pe care îl avem fiecare din noi, chiar de nu îl recunoaștem. Ce facem din bunătate, nimicim cu viciile iar ce facem u înțelepciune, pierdem din cauza temperamentului, fiindcă există ceva mai tare și hotărâtor decât toate celelalte puteri ale noastre, lumești: slăbiciunile!

Omul nu poate știi ce este adevărata fericire sau nefericire. Fiecare are păreri care diferă după bunurile personale, după cultură, clasă socială, contul din bancă, toate ce ar acoperi traiul fericit al copilului ce cu atâția servitori l-au crescut a crescut. Alții, cei ce nu au realizat mai nimic din tot e și-au dorit, trebuie să-și contemple aura ce a încălzit-o mai puțin soarele și cel puțin pe acest pământ, pentru un moment. Totuși speranța și hrana celor ce nu-i vedem, dar ne ajută, suntem noi cei care ne considerăm chinuiți și vitregiți de soartă. Într-o zi va fi lumină doar pentru cel ce crede în ea până la capăt. Ea va fi și este pe PĂMÂNT. Nu trebuie să zburăm, trebuie doar să o găsim.

De ce am spus că pe pământ putem găsi totul. Păcat că după lumină, nu poate exista decât întuneric. Este hotarul care există. Boala și sărăcia sunt fără îndoială gara cea mai mare a sufletelor ce nu vor avea mult timp la dispoziție, timp să negocieze. Ca orice tren, mai are fiecare pe calea ferată o sumedenie de halte. Unii sunt veșnic bolnavi, prigoniți, alții victimele propriilor ambiții fără margini. Nu ne putem opri. Pe alții, vanitatea ăi distruge. Invidiile sunt sângeroase, geloziile nesăbuite, capriciile dezgustătoare. Numai două dintre ele pot face viața un iad pe pământ. Nefericirea strică inimile și distruge caracterele. Puțin sunt cei care înving otrava nefericirii, și-și recuperează cadența, mai ales că cei ce le-au întins pocalul în vremuri de demult, astăzi au alte fețe și au schimbat licoarea.Oamenii pot să iubească aceeași particulă din univers și să-și scoată săbiile. Cine va învinge va săruta iubirea viselor lui, o va lua în brațe și o va purta atât timp cât o va merita. Dacă timpul, universul, ar hotărî că nu o mai merită, îi va fi luată, oricât ar vrea să se împotrivească. Nu este neapărat un cavaler, un Făt-Frumos, ci poate chiar moartea. Dacă este ea, a făcut-o poate să fie nașa mirilor ce se vor cununa pe un alt tărâm. Este mai greu, mult mai greu când ura este la mijloc.Fiecare ură este frică sau invidie. Ura este frica cea mai mare, pentru că omul nu urăște decât pe cel de care se teme. Cei ce sunt inteligenți, sunt indiferenți.

În sentimntul urii există umilință pentru noi înșine, dar în dispreț există convingere și mândrie că suntem mai buni și superiori față de cel pe care îl disprețuim, ba chiar îndrăznim să-i stăm împotrivă. De fapt e doar o amăgire. Cel ce gândește așa e doar o paiață, sau un actor secundar ce înlocuiește un clovn. O prostie repetată cu îmbunătățiri. La mijloc, între ura otrăvitoare și disprețul rece e antipatia. Ea este liniștită, neschimbătoare deși uneori poate trăda și ea. Ea este atunci o ură obscură și instinctivă, de aceea e mai puternică decât noi și rareori poate fi învinsă. Cele mai profunde dușmănii provin din antipatia subconștientă inconștientă. Nici unul dintre protagoniștii urii nu au curajul să-și vorbească.Dragostea liniștește pe oameni și potolește furtunile vieții, adoarme vânturile. Înțeleptul nu urăște, pentru că ura ne aduce pagubă nouă mai mult decât dușmanilor. O condiție a fericirii este de a-ți sugera dragostea față de dușmani. Dacă cineva ți-a făcut rău, e mai bine să te ferești să-l urăști, căci ura te costă o nouă pierdere și o nouă neliniște. Trebuie să încrucișezi spada și să lupți, dar nu din ură față de dușman, ci din respect față de tine.

Sunt clipe în care un om se teme mai mult de viață decât de moarte. Știu că toate clipele de rugăciune  sunt pentru mine clipe de înfrângere, când omul cade în pulbere și plânge. Deci curajul este o ondiție esențială a fericirii. Fără curaj, nu poți fi fericit. Cel ce nu este curajos, nu poate fi nici cinstit, fiindcă pentru cinste e nevoie de jertfe, pe care lașul nu le poate suporta. Întreaga viață așteptăm ceva, iar a spera înseamnă a dispera câte puțin.

Există o fericire a omului care provine din religie credință. Omul se teme mai mult de Dumnezeu decât îl iubește. Fericirea ce provine din credință este mare izvor de împlinire. În iubire, ca și în credință totul depinde de simțire și nu credința în imposibil. Noroc că iubirea este cam singurul caz de nefericire în care cazi de bunăvoie.

Iubirea este sentimentul rezultat al celorlalte sentimente, colecția tuturor posibilităților  si aspirațiilor Omului. Iubirea este izvorul cel mai mare al puterii pentru iluzie? Și dovada puternică a puterii pentru acțiune. “ Iubește ca să fii iubit.” Iubirea este și eroism, fiindcă pretinde jertfe. Este un timp în viața omului când totul amintește de iubire. De ziua cu soare, de noaptea întunecoasă, de furtună, de liniște, de cerul înnourat sau senin. Adevărata iubire este un șir întreg de întâmplări. Numai în iubire și-n moarte oamenii se pot nivela ? Dar! Numai în iubire, cel din urmă îl poate ajunge pe cel dintâi.

Trecutule!!! Cât de cât cred că ți-am răspuns la întrebare. Nu știu cât de mulțumit ești. Tot ce ți-am spus ar fi fost bine să se întâmple. Logic ar fi fost să se întâmple așa. Dar crezi că din tot ce ți-am spus, s-a întâmplat?Am vrut, am făcut tot ce am crezut de cuviință, dar nu s-a putut mai mult. De ce?Atunci, Viitorul a strigat la mine!!!

Ascultă, bătrâne! Nu crezi că ar trebui să te oprești? Dacă tot ce e frumos și e bine îl asiguri tu, ca prezent, înseamnă că se pierde noțiunea de speranță și implicit, de viitor!Oamenii trebuie să spere și la mai bine și la tot ce am să le ofer eu. Am ascultat discuția ta cu trecutul, la vina ce-a-ți aruncat-o unul pe celălalt, mai mult, de fapt tu, asupra trecutului prin neputința ce ia-i atribuit-o. Apoi, de stau și te analizez pe tine, nu ești mai presus cu nimic de el,chiar de ești prezent. De trecut, toți oamenii își leagă o amintire, toți retrăiesc ceva, ascultă o melodie aducându-și aminte de ceva ce le răscolește sufletul. De tine? Cel ce trăiești 24 de ore, ce poți tu să însemni pentru un om? Și cea mai banală cerere să fie rezolvată, trebuie să vii și mâine.Cea mai discretă privire, zâmbet, vorbă tandră trebuie să mai aștepte mult și bine să-și facă efectul, și de multe ori efectul se va mai lăsa așteptat pe vecie…Deci e vorba de viitor! Nu crezi! La prezent, de fapt nu se întâmplă decât ce vrea Dumnezeu. Poate de asta crezi tu că ești mai puternic. Dar dacă nu ar exista speranța în mine, toți oamenii ar sta cu mâinile încrucișate, gândindu-se că Dumnezeu le va da fără ca ei să aibe speranță. Speranța ce le dă putere brațelor și gândului, fiindcă numai așa combinate vor putea păzi peste prăpastia răului.Te lauzi acum că exiști și încă nu ți-a sunat ceasul. Te ascult de dimineață într-una. Mai ai doar o oră, o oră și apoi știi cum te vei numi? La fel cum se numește și mâna ta stângă, fiindcă dreapta sânt eu.

De laudele voastre ne-am săturat. Nu ați făcut nimic decât să creați iluzii. Da, ați făcut tot ce a fost posibil să fie greu pentru mine. Toți așteaptă acum miracole de la mine. De fapt ce voi fii eu ca viitor peste o oră? Voi fi la fel, un prezent ca și tine, care voi trăi nici mai mult, nici mai puțin decât tine. Dar, oricum, ce am auzit de la voi cei ce m-ați precedat, a fost jalnic. Mi-e rușine de voi, și-așa încât am să vă demonstrez de ce sunt eu înstare, și ce-ar fi trebuit să faceți în timpul vostru, pentru a nu-mi fi mie atât de greu.

Viitorule! Spune Prezentul cu glasul răgușit. Mi-a mai rămas puțin timp, așa încât fă ce-ți spun, te rog:

Îmbrățișează-mă…/Timpul trece și nu iartă,/Pe toți ne-a făcut să suferim./Îîmbrățișează-mă…/Timpul trece necruțător,/Îîmbrățișează-mă./Fericite sunt clipele alături de tine, /Îmbrățișează-mă cu pasiune,/ Așa cum nu ai mai făcut niciodată./Îmbrățișează-mă mereu./Fiecare stea de pe cer/E o dovadă a iubirii mele./Strânge-mă la pieptul tău,

/Vreau să-ți mulțumesc/Pentru tot ce mi-ai oferit./Zilnic aș vrea să-ți dovedesc/Cât de mult te iubesc./Până să te cunosc,/N-am știut ce înseamnă frumos./Îmbrățișează-mă,/Timpul trece și nu se mai întoarce./Îmbrățișează-mă cu dor,/Știu că și tu mă iubești./Chiar de nu vei vrea,/Vei rămâne alături de mine,…

…Vei rămâne fiindcă mâine vei fi prezent, eu trecut, apoi îmi vei lua locul. Vom rămâne mereu unul lângă celălalt.

Da, știu de fapt că nu ai cum să mă iubești, fiindcă nu ți-am eliberat tronul, și nu ți-am înviat sceptrul. În momentele care mi-au mai rămas, vreau să-ți pun o întrebare, la care poți să-mi răspunzi, atunci când vei fi pe tron. Eu, un trecut, te voi auzi…

Stai! Te-ntreb acum: crezi că destinul și-l face fiecare Om singur?

Acum îți răspund! Tu ești încă copil. Cum să-și faă fiecare destinul!? Nu-ți dai seama că ai găsi la tot pasul bogații, mașini de lux, femei frumoase, case și vile arătoase, copii deștepți, bărbați și femei fideli deopotrivă, câmpuri înverzite mereu, flori ce nu s-ar ofili niciodată, păsări ce vor cânta mereu, sau poate o inimă ce are să bată mereu.

Viitorule, m-ai întrebat atât de repede și mă bucur. Nu mi-au rămas multe secunde de trăit, și aș vrea să nu uiți banca din parc. Peste câteva clipe voi trece în amintire, dar aș vrea să nu uiți banca din parc, și din când în când, pe timpul existenței tale, așa cum am făcut-o și eu, să-mi vorbești.

Din scurta mea experiență am vrut să-ți transmit ceva, iar ceea ce va urma sunt ultimele vorbe pe care poți să le mai auzi de la mine.

De vrei, vei înțelege și-apoi vei accepta,/Tăcerea se spune că-i de aur./Dar tot ce e făcut din astfel de metal,/Să știi că n-a adus decât o ură,/Jelanie, invidie, lacrimi, și doar apoi, o rugă./Căci cea din urmă le-a fost leac,/Acum și eu privesc pe unde calc./Te las cu bine-n legea ta, aici, acum, și pe cândva,/Dar, totuși, n-aș putea pleca fără să-ți mai las o aminitire./Inima astăzi ți-e crudă,/Mâine va fi ca un vals vioi,/ Apoi e viața plină de nevoi./E o speranță, e gândul ce-l aduce în viață,

/Mai sus sau mai jos, așa cum ar crede,/Nu știe ce-s acelea regrete./Nu știe că totul poate fi un nimic,/Nu știe că viitorul poate fi adumbrit./Nu de o umbră sau o fantomă,/EL poate fi doar vorbă./De fapt, nu știu ce să vă spun./Și așa sunt crezut al lumii nebun./De ce oare? Chiar aș vrea să știu/Apoi ca să cred,/Să nu am o urmă de regret./Nu vreau nici să mă confesez,/Nu vreau să-i pomenesc pe-ai lumii nebuni./E o crimă și poate o speranță,/E o durere în glas și poate în coastă,/E durere în spatele cel gârbovit,/Dar e o visare în ceea ce tu te-ai gândit./Nu crezi, nici nu speri, nici dureri nu mai ai,/Te simți într-o turmă de oi sau de cai,/Sau poate, apoi, te simți chiar nimic,/Epavă sau sfânt,/Sau numai un gând./La sfârșit nu mai ai nici simțire,/Ai vrea să ai o zidire,/Ai vrea să ai adăpost,/Mai bun sau mai prost./Ai vrea ca cineva să te crească,/Păcat, c-apoi să te umilească./

Oh! Numai vreau! Nu văd nimic din ce-am sperat. Oare toți ce-ați fost înaintea mea, ați avut viața la fel? La fel de grea? Sau sunt doar simple speculații, sau poate intrigi pentru mine, că sunt doar la început.

De ce nu vreți să mă ajutați, nu ați fost ca mine? Căci buni n-ați fost, fiindcă ați pătimit, așa ați spus. De răi, pământul peste voi s-a răscolit. Și-acum, eu singur am să-mi pun o întrebare. Așa, pentru că tot am devenit prezent, sânt chiar pe tron și nu-s absent, nu cred că am să mai aștept să vină un alt deștept. De ce?

Fiincă așa am fost și eu, și am crezut că voi fi Dumnezeu!/Dar, poate o lacrimă acum îmi curge,/Visam că am să sar redute,/Dar văd că tare m-am izbit/Și chiar atunci când nu mi-aș fi dorit./Degeaba plàng sau ràd chiar astăzi de nu vreau,/Nu este miezul nopții, deci trebuie să stau./Eu, ție, cel ce îmi urmezi la tron,/Nu-ți mai predau sau zic nici-un dicton./Te las să facp ce vrei în legea ta,/Ce merită cei ce trăiesc în timpul tău./Eu chiar te las, și, zău, nu-mi pare rău.

Oh! Tăticule, ce frumos mi-ai vorbit, ce povățuitor bun mai erai! Unde te-ai ascuns? Nici ochii nu ți-i mai văd.

Din trei câți eram, am rămas singur. Cum ne-a fost convenția? Că vom discuta și după ce voi fi stăpân pe timp. De ce nu vă țineți de cuvânt? Hei! Răspundeți o dată. După câte se vede, totul depinde acum de mine. Dar de ce? De ce? De ce?

O voce precum un ecou răspunde:

Pentru că ai fost ultimul. Până acum nu ai făcut altceva decât să ne asculți pe noi, tată și bunic. Nu ne-ai spus nimic din ce planuri ai…Acum ai vrea să vorbești cu noi, să ne ceri sfatul, să ne iubești, să afli răspuns la întrebări care te chinuiesc. Te iubim, fiule, dar nu putem fi lângă tine. Puterea noastră e apusă. La unul a rămas înțelepciunea, la celălalt, experiența.

Dar ție ce ți-a rămas coroana pe creștet, în puținul timp ce-l mai ai, vei avea datoria să faci mai mult decât noi, folosindu-te de tot ce ai auzit că am vorbit cu binicul tău.

Se pare că sunteți egoiști. Și asta fiindcă abia am venit, și nu știu multe. Dacă nu e vorba de egoism, de ce nu mă ajutați? Măcar cu începutul…

Vocea îi răspunde:

Copile! Începutul e cel mai greu, așa încât trebuie să-l faci singur.Tu cine ești? Nu te cunosc, de văzut nici atât, dă-mi totuși o explicație.

Nicidecum nu ai să o capeți acum. Toate la timpul lor.

Of!!! Ce plin de încredere eram, ce râdeam în sinea mea ascultând discuția din parc, atunci când ploaia nu se mai oprea, dintre cei ce azi nu mai sunt aici. Ce satisfacție simțeam, spunând în sinea mea,

Ce se mai caină acel trecut?/A fost prezent și doar atât./Acum amarul îl încearcă,/Căci sabia a ruginit în teacă./Nu a știut s-o poarte-n luptă,/  Să treacă peste praguri și redută./Acum se caină și plânge./Prezentul începuse-a râde,/Era viteaz și el atunci,/Știa să poruncească doar la prunci./Și-așa cum timpul trece,/În pene mă umflam/Știind că în curând devin/Un rege pe deplin.

Atunci, în dimineața târzie, în care soarele începuse să-și trimită câte o rază palidă prin ceața ce se ridica în valuri, am realizat – și cred că nu greșeam – pentru prima oară, că de fapt știu atât de puțin despre mine, despre ce mă înconjoară și nu în ultimul rând, chiar de știu ceva, poate fi eronat.Nu știu dacă ar fi fost mai bine să trăim într-o altă epocă. Nu știu dacă e bine că suntem în prezent, sau nu știu dacă nu ar fi fost mai bine să nu ne fi născut. De fapt am folosit înainte expresia: „Suntem în prezent”? Pentru că, de fapt, foarte mulți dintre noi nu trăim în prezent decât ca formă fizică, palpabilă, bem o stacană cu vin, sau mai multe. Și gândim la ziua de mâine dintr-un punct de vedere similar cu el al zilei precedente.Existența, în definitiv o reducem la o nutriție cât mai corespunzătoare, la o saltea cât mai moale și perna confortabilă, iar când ele nu există, intrăm în panică. Nu există panică mare sau mică, dar ea nu provoacă altceva decât iar ceartă, discordie și ură. Și-n definitiv, întrebarea este: de ce?Pentru că toate se vor transforma în nimic. Atât digestia, patul și perna, discordia, cearta și ura. Toate dispar treptat, vom gândi de ce, pentru ce, sau care a fost sensul.

De ce oare, prezentul nu mi-a vorbit când a trebuit?/De ce oare trecutul nu mi-a spus că prezentul o să doară?/De ce oare, când eram în viitor, acolo, în noaptea ploioasă din parc, nu am ascultat și tras povețele bunicului și tatălui?/De ce am fost neatent, și nu am înțeles ce-i o lacrimă, ce-i suflet, ce-i zâmbet, ce-i gând?/Am mers iar pe brânci, pe coate, țipând și apoi plângând./Nu ca să pun un pom, o floare, o mărturie./Nu! Nici ca să fac un Paradis pentru iubire,/În lupta mea cea surdă, de glorie acoperit să fiu,/Ne-nțelegând că timpul trece,

Iar viitorul, deja, bate-n ferestre./Când trecut nu mai ai, prezent, deloc,/ Și viitorul bate la ușă/E mai bine să te lupți pe o altă redută./Pe pietre sau scai, prin nămol sau prin vânt,/Prin soare și apoi, prin noapte,/Să te lași cuprins doar de a iubirilor șoapte…

Mai citește: 

Melania Rusu Caragioiu*EFEMERĂ  DE  TOAMNĂ  ÎN  MONTRÉAL

40 DE  ÎNTÂLNIRI  în CENACLUL ,,DESTINE LITERARE”-ASRAN de Melania Rusu Caragioiu

F R U N Z E    DE   A R Ţ A R

CAMPANIA CONTINUĂ-VĂ INVIT SĂ VĂ ALĂTURAȚI! Mihaela CD

Despre cartea Născut pentru a fi (alt)cineva/Born to be someoane (else)

Invitație de participare la revista numărul 11/2022

Cum pot publica si eu in revista?

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Invitatie:Magazin virtual!

De sărbători  FĂ CADOURI  INTELIGENTE! Dăruiește CĂRȚI ADEVĂRATE celor dragi!