PRIZONIERE ÎN INTERIORUL UNUI SCAIETE

LACRIMIOARA IVA
 
PRIZONIERE ÎN INTERIORUL UNUI SCAIETE

Autor: Lacrimioara Iva

*
 
O libelulă intrase pe fereastră și zbura prin încăpere curioasă să-i afle toate ungherele. Deranjată de la tors, Tărcata îi trase una cu plesnitoarea, amețind-o. Săraca libelulă se dovedi totuși puternică, reușind să-și continue zborul. Din păcate, acum avea un fel de zbor șchiopătat.
– Ce-ai făcut, Tărcato? Acum să vezi ce năpastă va veni pe capul nostru.
Nici nu terminai bine de zis că și începu să se clatine casa. De pe stelajul bunicii au început să cadă blidele și laboșele, cănile, până și canceul pentru apă… Nici n-am apucat să mă dezmeticesc că am simțit o pișcătură în vârful nasului și am adormit.
– Unde sunt? a fost primul meu gând când m-am trezit.
– În interiorul unui scaiete, îmi răspunse cineva, probabil un pitic invizibil care știa să citească gândurile oamenilor.
Am început să plâng, gândindu-mă că dacă am încăput într-un scaiete înseamnă că cineva mă transformase într-o fetiță pitică. Și cum plângeam eu așa, am simțit cum cineva îmi mângaie obrajii. Era Tărcata. Se vede treaba că și ea fusese traansformată într-o pisică pitică.
-Of, Tărcato, credeam că măcar tu ai scăpat!
-Andrada, Andrada, oare ce au de gând să facă piticii cu noi?
-Veți fi supuși unui test. Dacă îl treceți, veți fi iertați, dacă nu, veți rămâne mereu pitici și niciodată nu vă veți mai întoarce în lumea voastră. Veți rămâne prizoniere în acest scaiete! tună vocea piticului invizibil.
Tărcata a început să miorlăie suspine și să toarcă lacrimi. Văzându-mi prietena atât de necăjită, m-am ambiționat și m-am oprit din plâns. „Poate văzându-mă liniștită, se va liniști și ea”. Așa a și fost. Tărcata se opri și ea din miorlăit.
Cineva m-a pișcat din nou de vârful nasului și am atipit. M-am trezit alături de pisică, probabil o pișcase și pe ea cineva de vârful boticului. Eu aveam picioarele, iar Tărcata avea lăbuțele legate cu niște fire de păianjen; eu aveam în gură, iar Tărcata avea în botișor un căluș de păpădie… „Probabil nu trebuie să comunicăm”, m-am gândit eu.
Uitându-mă în cele din urmă în jur, am rămas uimită, profund uimită. Unde credeți că ne aflăm? Eram pe o pajiște plină cu lăcrămioare, lalele, trandafiri, narcise, iar în pistilul fiecărei flori se afla câte un pitic.
 „Hm… O câmpie să încapă în interiorul unui scaiete…” Tare ne-am minunat; Tărcata parcă își înghițise până și mieunăturile.
– Să li se taie firele de păianjen și să le fie scos călușul, veni un ordin scurt din partea unui pitic care avea barba cea mai lungă dintre toți piticii care se aflau acolo.
„O fi împăratul piticilor”, mă gândi eu, și într-adevăr nu mă înșelasem, acel pitic era chiar împăratul.
Un bondar a îndeplinit ordinul împăratului, eliberându-ne. Un greier a ciupit corzile unei chitare, semn că avea să înceapă judecata.
Dintr-o dată s-a deschis scorbura unui alun și din ea a ieșit completul de judecată, format din veverițe, vulpi, bursuci, animăluțe care au fost alese abia după ce au dovedit că sunt foarte înțelepte; pentru că nu toate vulpile sau veverițele sunt înțelepte, ce să mai zicem de bursuci?!
Toți piticii și-au dat jos fesurile și și-au plecat capetele a respect și admiratie pentru membri completului de judecată. Înțelepții s-au așezat pe o buturugă.
– Care dintre voi două va răspunde la întrebări?
– Eu! Prietena mea, Tărcata, are testofobie.
-Bine! Să înceapă testul! ordonă împăratul.
Un lup-procuror a prezentat cazul. Din expunerea acestuia reieșea că prietena mea, Tărcata, era vinovată de rănirea unei libelule, iar eu, complice la această infracțiune. Avocații au luat pe rând cuvântul. Primul și-a prezentat pledoaria avocatul acuzării, apoi, cel al apărării. Ni se oferise un avocat din oficiu, un vultur. Văzând cine ne reprezintă, m-am mai liniștit: vulturii au prestanță și sunt foarte buni oratori.
După ce cei doi avocați au terminat ce aveau de zis, toți cei prezenți, flori, gâze, animăluțe, le-au aplaudat pledoaria, fiecare aplaudând în stilul său: scuturându-și polenul, fâlfâind din aripi, mișcându-și codițele… Cip-cirip! Bâz-bâz-bâz! Che-che-che! se auzea din toate direcțiile!
Poienița răsuna de urale. Simțeam noduri în stomac. Deși eram tare speriată, am reușit să ascund aceasta, oprindu-mi lacrimile în gât.
”Măcar să mă comport demn. Trebuie să fiu un bun exemplu și pentru Tărcata”, m-am gândit eu.
Un pitic a luat două nervuri ale unei ferigi și a bătut cu acestea „tam-tam” pe carapacea unei broaște țestoase. Ca la un semn, procurorul a început interogatoriul. Înainte de a-i răspunde la întrebări, aveam permisiunea să mă consult cu pisica.
– Ți-e frică de noapte?
– Nu, de ce să-mi fie? Bunul Dumnezeu este cu mine atât ziua, cât și noaptea.
– Îți provoacă repulsie șopârlele, broaștele, șerpii?
– Frică, da, dar repulsie, în nici un caz. Toate sunt creațiile Domnului. Cum ar putea să-mi provoace repulsie ceva creat de El?
Tărcata ținea ghearele în teacă, un fel de a ține pumnii în lumea pisicilor, și mă încuraja din priviri.
– Te plictisesc poveștile?
– Ar însemna să nu mai simt copilăria. Să trec prin ea fără a-i simți freamătul, fără a-i vedea albăstrimea.
– Ai ucis vreo gâză cu premeditare?
– Nici în vis.
– Cum se poate deosebi binele de rău?
– Orice încalcă vreuna din legile bunului Dumnezeu este rău.
– Dar dacă ne confruntăm cu o situație pentru care Dumnezeu nu ne-a dat o lege?
– Ne putem întreba dacă este împotriva conștiinței noastre sau dacă va suferi cineva. Dacă da, înseamnă că este un lucru rău și nu trebuie să-l facem.
– Care este ființa cea mai dragă atât nouă, cât și vouă, oamenilor?
– Mama, am răspuns cu duioșie în glas.
– Dacă n-ar fi ele, viața ar fi foarte tristă…
– Cântecele, cântecele păsărilor! am răspuns eu.
– Ai râs vreodată de cineva aflat într o situație nefericită? De exemplu, când a alunecat pe gheață, i s-au rupt pantalonii în funduleț…?
Tărcatei îi mijise un zâmbet în colțul mustăților, mulțumesc, Doamne, că observasem doar eu, altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat cu ea!
– Din păcate, da! N-aș fi vrut, dar…
– Nici un dar. Ori DA, ori NU! mă întrerupse cu autoritate lupul-procuror.
– Da! răspunsei eu, dar cu jumătate de glas și coborându-mi privirea.
– Ai tratat cu ironie o gâză grăsuță, un licurici cu ochelari, un arici știrb?
– Da, din păcate!
„Vaiiiiiiiiiiiiiii!” se auzi în poiană, animăluțele neputându-și ține în frâu consternarea.
– Este corect să arunci cu pietre în cineva care a aruncat primul cu pietre în tine?
– A răspunde cu aceeași monedă nu va rezolva conflictul, ci îl va înrăutăți. Dacă cineva păcătuiește, nu avem dreptul să păcătuim și noi.
– Care este cel mai înțelept om din lume?
– Este acela care se teme de bunul Dumnezeu, pentru că după cum a zis Solomon: „Frica Domnului este școala înțelepciunii.”
– Cine răspândește în jur aroma prieteniei?
– Cel care zâmbește!
– Care este cel mai prețios lucru din lume?
– Dreptul de a fi liber!
La un semn al împăratului, testul a fost oprit. Membri completului de judecată s-au ridicat de pe buturugă și s-au retras în scorbura alunului pentru deliberare.
 
**
 
”Sunteți liberi!” Aceasta a fost sentința completului de judecată.
„Sunteți liberi, sunteți liberi!” au început să strige în cor piticii, animăluțele, florile, gâzele, pe scurt, întreaga asistență. Știusem eu că-n sufletele acestora zace multă compasiune, dar, spre marea mea rușine, nu știusem, nici măcar nu bânuisem cât de mare este puterea acestora de-a ierta.
„Doamne, de-am putea ierta atât de ușor și noi, oamenii!”
Nici n-am apucat să mă îmbrățișez cu prietena mea, Tărcata, că am simțit o nouă pișcătură în vârful nasului și am adormit. Când am deschis ochii, primul lucru pe care l-am zărit a fost botișorul umed și catifelat al pisicii.
În odaie era o dezordine de nedescris: blide sparte, ușile de la credent deschise, laboșe împrăștiate peste tot, tablouri mișcate de la locul lor… Ajutată de Tărcată, am început să fac ordine.
– Inge îs bligele, dar canșeul păntru apă?
– S-au spart, bunicuțo!
– Moșule, ai mai auzât tu așe șeva, să să spargă bligele sângure! Io una, nu șciu șe să cred.
Rușinată de vorbele bunicii, am început să-i deșir întreaga poveste, tot ceea ce pătimisem împreună cu Tărcata. Nu știu dacă bunica m-a crezut, dar știu că mă răsfață: în coptoriște, pe sporul cald mă aștepta un blid plin de întorsuri cu ludaie. Și mai știu un lucru: deși greșisem un răspuns, piticii nu și-au dat seama; nu una, ci două ființe sunt cele mai dragi atât pentru noi, oamenii, cât și pentru flori, gâze, animăluțe, pitici… Aceste două ființe sunt… Ați ghicit: mama și bunica.
– Doamne, bune sunt întorsurile cu ludaie! Nu-i așa, Tărcato?!!! Hmmm… Ce zici? Bunicile animăluțelor știu face întorsuri la fel de bune? Eu zic că nu.
Pisica își scoase ghearele din teacă, gata-gata să-i deie o lecție Andradei.
„Miau-miauuu… O face bunica ei întorsuri bune, dar niciodată nu vor fi la fel de bune cum erau cele toarse de bunica mea.”
Totuși, deși avea ghearele scoase din teacă, Tărcata își păstră cumpătul, amintindu-și povețele bunicii. „Tărcata mea scumpă și dragă, cum îmi sunt mustățile, niciodată, niciodată să nu acționezi sub impulsul supărării! Numără până la trei înainte de a lua orice fel de hotărâre. O mieunătură aruncată în vânt nu mai poate fi adusă înapoi. Nu scoate ghearele din teacă pentru orice fleac!”
Cu ochii plini de lacrimi, Tărcata se ascunse sub spor: nu vroia s-o indispună pe Andrada cu toanele ei de pisică răsfățată.
”Doamne, iartă-mi ieșirile. Dă-mi puterea să țin ghearele în teacă, să nu le scot pentru orice fleac. Iartă-o pe Andrada. De unde să știe ea cât de bune erau întorsurile toarse de bunica mea? Iartă-mă și pe mine, pentru că uneori o invidiez. Ea are bunică, pe când… bunica mea este în cer. Bunule Dumnezeu, ai grijă de bunica mea și spune-i că voi încerca să fiu o pisică liniștită și cumpătată. Amin!”
 
O bunică pisică s-a oprit din lucru. Deși mai avea de tors atâtea și atâtea caiere de nori, s-a oprit din lucru și privea galeș spre pământ. Aripile i se înfiorară de drag și dor. Rugăciunea nepoatei o impresionase atât de tare încât a început să lăcrimeze.
Să știți de la mine, când o bunică pisică înger lăcrimează, lăcrimează stele, așa că atâta timp cât cerul este înstelat, putem fi liniștiți! Se pare că bunul Dumnezeu transformă în înger orice bunică, fie bunică de copil , fie bunică de pisică. Lăudat fie Numele Lui!
 
 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala care cuprinde literatura, arta, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 35 dolari canadieni.

35,00 CAD

Uneori elefantii zboara/Sometimes elephants are flying *FORMAT ELECTRONIC (ebook)

Uneori elefanţii zboară a autoarei Mihaela CD este o culegere extraordinară de reflectii si enunturi motivationale, realizata in pagini color de inalta calitate, care se adresează tuturor celor care vor să creadă în visele lor! Pe parcursul celor 250 de pagini pline de culoare vei descoperi secrete ale succesului ca sa fii mai puternic si mai bun! Comandati acum la numai 25 dolari canadieni.

25,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.