SUFLET DE FEMEIE

violeta necula

SUFLET DE FEMEIE

Autor: Violeta Necula 

Cind a murit mama, am simtit ca, intr-un anume fel, murisem si eu. Murise copilul din mine. Fiinta care ma astepta mereu in fata portii si ma intreba daca mi-e foame, daca mi-e bine, daca sint, daca mai sint….fiinta aceea nu mai era. Cea care-mi purta mereu de grija, care imi ierta orice greseala si facea din noapte zi cind eram bolnava, care se intrista cind mi-era greu si tot ce avusese mai bun, imi daduse mie, acea fiinta plecase pentru totdeauna din viata mea. Intr-o zi, a pus geana peste geana si s-a culcat ca sa-si doarma somnul cel lung. Un unchi de-al meu, nea Fane, mi-a spus odata, cind eram mica: ‘’Nepoata, sa stii ca eu de moarte nu ma tem, ma tem doar de eternitatea ce-i urmeaza!.’’ Eram doar un copil atunci, prea mica pentru ca sa inteleg sensul acelor cuvinte. Dar mi-au ramas in minte. Iar in ziua in care a murit mama, am inteles de ce nu le-am uitat. Era ca un avertisment ce mi-l dadea , in avans, viata. M-am intors acasa, la Montreal, cu un avion in care fiinta mea era rupta in doua, caci eu eram vie, dar sufletul imi era mort. Mama fusese prima mea intilnire cu un inger. Pe masura ce treceau zilele si lunile, am inteles ca anumite dureri nu se vindeca niciodata. E doar iluzia ca ele trec, fiindca ne luam cu treburile, platim facturi, gatim ciorba, ne crestem copiii si nepotii. Dar ea, durerea, ramine acolo in noi, devine un dor permanent, nelamurit, nevindecabil. Uneori e suficient doar un gest sau o fotografie alb negru, decolorata de trecerea timpului, pentru ca totul sa revina, ca o avalansa. Din fata careia nu te mai poti ascunde nicaieri. Iar tot ce poti sa faci e sa cauti mereu modalitati prin care sa te sustragi durerii, sa o imblinzesti, sa inveti sa traiesti cu ea, asa cum traiesti cu oricare alt sentiment. Pentru ca nu exista alternativa. Trebuie sa mergi inainte! Asa ca am inceput sa alerg, in jurul parcului din fata locuintei mele. Kilometri si kilometri. Era singurul mod prin care reuseam sa ma sustrag, sa-mi fortez gindurile sa alerge si ele, sa oboseasca, sa se domoleasca, sa nu aiba timp sa se concretizeze, sa se transforme in idee obsedanta si sa trezeasca durerea. La un moment dat, ma cuprindea o imensa oboseala, o voce in capul meu imi spunea ca trebuia sa ma opresc. Atunci aveam doua optiuni: fie sa ma opresc , fie sa continui. Alergind, am invatat sa continui si in cele mai grele momente. Alergam dimineata, cam intre orele sapte si opt. Iar de ceva vreme, remarcam ca, aproape zilnic, in acelasi timp in care eu imi faceam joggingul, pe acea latura a parcului pe care circulau masini, oprea o masina alba. Statea cam o jumatate de ora, apoi disparea. Pleca intr-o directie necunoscuta, ducind cu ea destinul unor oameni necunoscuti mie. La inceput nu am dat atentie, insa tot revazind acea masina, in acelasi loc, curiozitatea m-a impins ca, ajungind in dreptul ei, sa-mi arunc ochii pe geam. Inauntru era un cuplu de pensionari : el, un barbat la 75 de ani, imbracat in costum gri, cu o aparenta normala, nimic special in infatisarea lui. Era doar un barbat care musca cu pofta dintr-un sandwich. Alaturi de el, era o ea. Ei !….. cu EA e o intreaga poveste. Femeia, dupa toata aparentele, de rasa asiatica, era o faptura mica, firava, sau asa o percepeam din exterior, care parea parca, rupta dintr-un basm: avea o virsta nedefinita, intre 60 si 90 de ani. Parul, alb complet si foarte rar, strins intr-un coc minuscul, in virful capului; gura, deschisa intr-un ris larg, ce-i ocupa jumatate din fata, lasa sa se vada gingiile pe care mai rezistau cu stoicism, trei dinti din fata; chipul, in ciuda virstei, ii era brazdat doar de citeva riduri superficiale; iar obrajii si buzele erau date din belsug cu rosu, intr-un mod atit de exagerat, ca ma ducea cu gindul la clownii de la circ, pe care ii aplaudam cu entuziasm, in copilarie. Femeia purta mereu o bluza de culoare alba, iar pe deasupra avea ceva, un fel capa, dintr-o blanita alba si ponosita, artificiala. (Genul ala de guler din blana, imi amintea de domnitele elegante si sofisticate din lojele teatrale de altadata). In mina avea mereu un pahar mare, cartonat, de coca-cola, cumparat, probabil, de la Mc Donald-ul din interscectie, si un biscuit cu ciocolata, din care musca tacticos, cite o farima, infingindu-si in el cei doi dinti din fata. In fiecare zi, cind ajungeam alergind in dreptul masinii lor, vedeam aceeasi scena: barbatul continuind sa manince, indiferent, imperturbabil, privind un punct fix in fata lui, aflat undeva, dincolo de parbrizul masinii stationate. Iar alaturi de el, femeia, cu o fata serioasa si trista, pierduta in lumea ei de ginduri. Nu-si vorbeau niciodata, sau cel putin, eu nu i-am vazut niciodata privindu-se, sau adresindu-si vreun cuvint. Doar mincau in liniste si priveau, fiecare in alta directie. Remarcam insa ca, de la o vreme, tot intersectindu-ni-se drumurile in fiecare dimineata, eu alergind, iar ei in masina stationata pe marginea drumului, femeia incepuse sa se obisnuiasca cu prezenta mea. Vedea o fata alergind, iar asta o scotea, prêt de citeva minute, din abisul in care parea scufundata. Si parca eu devenisem singura ei distractie, singura fiinta cu care schimba un gest , o privire, un zimbet, chiar si numai pentru citeva fractiuni de secunda. O scoteam pentru un timp infinitzecimal din lumea ei, ce-mi raminea de nepatruns si pentru totdeauna, necunoscuta. La apropierea mea, femeia se uita pe geam si fata i se lumina dintr-o data, intr-un ris larg, fericit, de parca ai fi zis ca eu, alergind, eram un fel de moment al zilei, care ii dadea putina bucurie, distragindu-i atentia. La inceput, imi facea semne discrete cu mina, un fel de gesturi de incurajare pe care le fac oamenii care asista la competitii sportive, de pe marginea drumului. Eu ii raspundeam, la rindul meu, printr-un fluturat de mina, sau mai stiu eu ce gest prietenesc ce-mi venea la indemina. Uneori ma strimbam, faceam o grimasa de om foarte obosit, care abia astepta sa-si termine antrenamentul. Atunci ridea cu toata gura si flutura miinile, incurajindu-ma sa continui. Apoi, totul a devenit obisnuinta : femeia devenise prietena mea bizara si muta, singura care-mi aplauda eforturile la acea ora matinala a diminetii. Cind incepeam sa alerg, vedeam de departe masina alba, stiam ca era acolo, cuplul de pensionari care-si luau micul dejun, desi in mijlocul oamenilor, totusi, izolati de ei. Pe scaunul din dreapta soferului, femeia in alb, fara dinti si fardata excesiv, admiratoarea mea de zile, de luni, apoi de ani. Caci trecusera déjà doi ani, de cind o vazusem prima oara. In tot acest timp nu am avorbit niciodata. Uneori, masina nu aparea zile intregi, iar atunci simteam un fel de tristete pe care nu mi-o puteam explica. Eram ca un copil ramas orfan inca o data, un actor pe care-l parasise pina si cel din urma spectator. Dar apoi, revenea. O zaream de departe. Ea parca astepta apropierea mea, iar in momentul cind ajungeam in dreptul geamului, ridica paharul de coca-cola, in semn de noroc, sau aplauda repede, cu miinile mici, intr-un gest de bucurie aproape infantila. Uneori imi intindea generoasa unul din biscuitii pe care ii tinea in poala, si din care ciugulea ca o pasare, frimitura cu frimtura, dar era doar o intentie, caci geamul masinii raminea in permanenta inchis. In aceste fractiuni de secunda, cit dura trecerea mea prin fata geamului masinii, barbatul de linga ea, nu-i acorda nici macar o privire, continua sa priveasca serios si indiferent inainte, mereu inainte. Si ma gindeam: oare ce destin se ascundea in spatele acelui chip de femeie, ce zbucium si poveste incredibila de viata, ce sarutari patimase poate primise odinioara acea gura si acei obraji vopsiti cu rosu strident!…. Ce persoana respectabila si doamna eleganta fusese, poate, cindva, acea batrina, ajunsa acum, doar o simpla mobila ce ocupa scaunul din dreapta soferului , mincind cu tristete dintr-un mic dejun care era poate, singura masa din ziua aceea ? Ce puteam sti eu ? Ce putem sti noi ? Si cum ne putem intelege noi , cind sintem doar simpli trecatori, unii prin viata celorlalti ?… Nu mai avem timp de halte, de risete, de amabilitati. Fiecare isi poarta destinul, ca pe o cruce : pentru unii mai usoara, pentru altii ingrozitor de grea. Desi, cu totii ne indreptam spre acelasi loc, punctul final al maratonului. Ce bine ar fi, imi ziceam, daca am avea timp, macar asa, in fuga, sa ne aruncam gesturi de incurajare, zimbete si intelegere, asa cum mi s-a intimplat mie si acestei femei. O femeie careia, la inceput, i-am evitat privirea, fie ca nu aveam timp, fie ca mi se parea prea bizara. Poate ca oricare, in locul meu, ar fi trecut mai departe, ar fi alergat spre treburile lui si ar fi lasat-o in plata Domnului pe acea femeie, imbracata in alb, cu obrajii colorati in rosu strident. Dar am zis ca poate era un semn, ca venise momentul sa ne acordam o sansa. Acea intilnire m-a facut sa inteleg ca, in tropotul meu necontenit, zi dupa zi, pentru a-mi linisti vidul de mama, am intilnit un alt suflet de femeie, care avea viata ei, destinul ei, o femeie cu o capa ponosita de blana, dar cu un suflet imaculat, intact. Era o femeie reala. Dar in acelasi timp am vazut-o ca pe o metafora ce-mi era adresata, ca o certitudine a faptului ca toti avem nevoie de spectatori pentru a scoate tot ce avem mai bun in noi. Toti avem nevoie de aplauze, ca sa ne ridicam, sa ne stergem genuchii de praf si sa continuam aceasta cursa infernala si extrem de frumoasa, care se numeste viata noastra. O fiinta necunoscuta m-a facut sa inteleg ca, pentru fiecare din noi, exista, chiar si in momentele in care credem ca sintem singuri si uitati, cineva caruia ii pasa. Trebuie doar sa intoarcem capul. Si sa-i zimbim ……. Intr-o zi , masina nu a mai aparut. Nici in zilele urmatoare si nici in saptaminile ce s-au scurs. La inceput a fost doar un gind mecanic : ’’masina nu mai e’’. Apoi un gol. Nimeni nu ma mai apluda, nu-mi mai intindea paharul cu suc, nu-mi mai ridea complice si nu mai vedea, zi dupa zi, eforturile mele . Masina alba, ce purta o femeie in alb, cu sufletul ca un porumbel alb, nu a mai aparut niciodata. Mi-a venit atunci in minte o intimplare, din viata unei actrite romance, Silvia Popovici, despre care citisem cind eram in anii de liceu. Era, de fapt, o marturisire de-a ei. Spunea ca, de mult, in tineretea ei, pe vremea cind facea parte din distributia unei piese de teatru, ce s-a jucat cu succes pe mai toate scenele din orasele tarii, intotdeauna, la sfirsitul reprezentatiei, un barbat in virsta, se apropia sfios si depunea in coltul scenei , un buchetel de flori, mereu albe (margaritar, daca era primavara sau trandafiri si crizanteme, spre toamna). Omul acela o urma peste tot,mergea in toate orasele in care juca frumoasa actrita. O urmarea din umbra, nu-i vorbea niciodata. Singura lui bucurie era sa o vada jucind si sa-i multumeasca, la sfirsit, timid si tacut, depunind o floare la picioarele ei. Ea nu reusea niciodata sa-i distinga chipul, caci diferenta dintre lumina puternica a reflectoarelor de pe scena si intunericul din sala nu facea posibil acest lucru. Iar la sfirsitul reprezentatiilor,barbatul se facea pierdut prin multime, inainte ca luminile sa se aprinda. El doar isi facea treaba, o misiune de suflet, omagiind-o pe muza lui iubita, dupa care se retragea, la fel de blind si discret, ca o fantoma invizibila. Apoi, intr-o zi, dupa ce piesa s-a terminat, coltul scenei a ramas gol: nici trandafiri, nici crizanteme, nici o petala alba… Nici in seara aceea si nici in serile care au urmat. Actrita si specatorul isi incheiasera contractul tacit de iubire si admiratie. Barbatul murise ? Abandonase un vis prea greu de atins ? Obosise ? Nimeni nu a stiut si nu va sti vreodata.

Mai citeste : 

IMPRESII despre Gala Artelor- editia a 2-a la Montreal

Lucian Dumbrava recitari din revista POEZII PENTRU SUFLETUL MEU nr 6/2021

Vasile Bele-DESPRE REVISTA NR 6/2021

Invitatie -antologia GALAXY -ECOURI LITERARE ROMANESTI

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.