Nora in cautatea identitatii -fragment -Confuzie

 

108733539_4158591700848711_5624456661975004628_n

 

Nora in cautatea identitatii

Autor: Mara Popescu Vasilca 

 fragment

Confuzie

Ies de la cursuri. Deschid portiera. Pe lângă mine trece o mașină neagră în viteză, aproape, simt că mă atinge. E vina mea, nu m-am asigurat. Mă sperii, mă așez, îmi tremură genunchii, îmi amintesc vocea unui bărbat care urlase:

-Asigură-te, cucoană. Îmi dau lacrimile. Sunt speriată. Pun brațele pe volan și încep să plâng, mă văd, simt cu groază ce se putea întâmpla. Cineva se așază lângă mine, mă strânge la piept și mă mângâie pe păr. Cunosc doar mirosul pe care-l degajă. Mi se pare cunoscut. Încerc să mă eliberez, văd un bărbat, dar nu pot să-mi dau seama cine e din cauza lacrimilor și a părului care se revărsase peste fața mea răvășită. Îmi dă părul peste cap, îmi șterge ochii cu o batistă parfumată. Îl văd, îl văd, e el, Emil. Mă agăț de gâtul lui și plâng din nou, mai tare. Îl întreb printre sughițuri

-Tu erai?

-Da, eu. Ca să vezi, tocmai eu aș fi putut să te lovesc. Noroc că nu aveam mașină în stânga și am avut cum să trag de volan. Hai, gata. Potolește-te! Poți să conduci?

-Nu.

-Hai, vino cu mine!

Coboară, deschide portiera și mă ajută să-mi iau ce aveam în mașină. Mă duce la a lui. Mă lasă să mă așez și-mi cere cheile. Ia mașina mea și o duce în parcarea din spatele clădirii. Apoi zburăm spre undeva. Nu știu unde. Încep să mă liniștesc. Ieșim din București.

-Unde mergem? întreb speriată.

-Te duc la plimbare ca să poți să-ți revii, Nora.

-O nu, te rog, Emil, du-mă la spital, la spitalul Colțea.

-La spital? De ce, te simți rău?

-Nu, nu știu. Știu doar că acolo a fost dus Valentin, a fost lovit de o mașină. Te rog. În timp ce întoarce, eu îmi iau celularul și îi arăt mesajul pe care-l primisem când era el să mă lovească și pe mine.

Trage pe dreapta. Face o cruce mare.

-Doamne ferește, Nora. Cum de nu mi-ai spus?

-Nu mai știam nici eu ce e cu mine, Emil. Sună din nou telefonul.

-Sunt cei de la spital, îmi spun din nou că Valentin a fost lovit grav de o mașină în cursă pe trecerea de pietoni dintre locul de parcare și aleea spre intrarea spitalului, de un individ care se grăbea cu soția care stătea să nască în mașină. Îngrozit, nu a mai văzut și l-a lovit din plin. Mă cheamă continuu cei de la spital, vezi, ei cred că nu am văzut mesajul pe care l-au trimis încă de când eram la cursuri. Dar aveam telefonul închis.

Ajungem, trage într-o parcare rezervată. Era cu mașina consulatului.

-Vezi că e rezervat, îi spun.

-Nu-i nimic, îi cunosc pe toți. Vino! Dă-mi mâna! Mă trage după el, eu pe măsură ce mă apropii simt că nu mai am vlagă, că mă fac tot mai mică de frică și de mila lui. Ajungem în blocul operator. Nu ne bagă nimeni în seamă. Emil mă așază pe un scaun și se duce să caute un medic sau pe cineva care ar fi putut să ne dea informații. Mă ridic și mă plimb agitată pe coridorul pe care erau doar medici și infirmiere. Vreau să-mi amintesc cum a fost dimineața noastră, astăzi. Îmi amintesc cum se îmbrăca și cum eu îl admiram și mă gândeam că stilul lui e foarte potrivit. Adevărul e că e și frumos, orice pune pe el îi stă bine. Emil nu se vede, merg până la capătul coridorului, îl văd așezat pe un scaun în fața unui birou, unde era un medic care îi spune ceva. Nu știu ce, că el a băgat mâinile în păr și a lăsat capul în jos. Părea disperat. Medicul se apropie de el. Îl bate ușor pe umăr. Îi dă un pahar cu apă și o pastilă. Îi mai dă una. Îi spune ceva, apoi îl conduce spre ușa la care eram eu înmărmurită. Când mă vede scapă paharul și se repede ca să mă prindă în brațe. Am înțeles. Valentin murise. Poate în clipa în care Emil era să mă omoare și pe mine, bietul de el și-a dat duhul. Poate că ar fi vrut să murim împreună. Nu mai aud și nici nu mai văd bine. Simt acul unei seringi care se îndeasă în brațul meu inert și mai simt că cineva mă ține de mână. Nu știu după cât timp am deschis ochii. Sunt pe un pat, într-un salon din spital. Lângă pat el, Emil, cu mâna mea lipită de obrazul lui pe care curgeau șiroaie de lacrimi. Cred că-mi plânge de milă. Sunt obosită. Închid ochii din nou. Îmi amintesc ce nenorocire s-a întâmplat. Sar din pat. Emil mă oprește.

-Nora, liniștește-te, te rog! Așază-te să vedem ce e de făcut. Să știi că am sunat-o pe Clara. O să se ocupe de practici.

-Unde e? Unde e Valentin?

-Cred că e încă în salon, pentru autopsie.

-Vreau să-l văd. Și scap, alerg pe coridor disperată, îl strig, Valentin, Valentin. Colegii lui ieșeau de pe unde erau, doi alegau după mine și Emil după ei. M-au prins. M-au îmbrățișat, am bocit împreună, pe măsură ce noi plângeam mai tare, cercul care mă strângea se făcuse mai mare, erau toți cei care au lucrat cu el, unii chiar colegi de facultate și prieteni. Eu, lipită de Emil. Nimeni nu s-a întrebat cine e el. Bărbatul căruia Dumnezeu i-a dat o misiune atât de grea: să fie el lângă mine acum, când am îl pierdusem pe cel care mă sărutase prima oară în parc. Cel care m-a luat de soție. El, care stătea și se minuna de mine, de ce trăsnăi îmi trec prin cap. El care m-a iertat că am ieșit cu Liviu. El, în care-mi pusesem toate speranțele mele de viață. Știam că pot să fug acasă la el după fiecare boacănă și că el o să mă primească, o să mă mângâie și poate că mă iartă dacă greșesc. Mă simt într-un vârtej. Simt că nu mai am aer. Emil îi roagă pe cei ce sunt strânși în jurul meu să lărgească cercul, să am aer, de parcă ar fi vrut să mă mai apere și de alte rele. Andrei, un fost coleg de facultate, ne conduce în salonul în care abia fusese eliberat de toate tuburile și aparatele din timpul operației. Ne face semn să așteptăm. Intră. Așteptăm până când ușa se deschide și apare el cu lacrimi pe față și ne cheamă înăuntru. Mă desprind de Emil. Merg singură. Este întins pe pat și acoperit cu un cearșaf alb. Emil se apropie din nou. Îl simt cum trage aer pe nas. Nimeni nu are curaj să-l descopere. Eu mă arunc peste el și îl îmbrățișez. Pare că se mișcă. E cald încă. Îmi iau inima-n dinți și trag cearșaful. Este cu ochii tumefiați, deschiși. Se uită undeva sus. Acolo unde poate că a făcut ultimul drum. Este vânăt pe față, imposibil să-l recunosc. Sunt distrusă, nu mai rămăsese nimic din frumusețea lui, mai erau bucăți care nu au mai fost cusute, era inutil, murise în mâinile lor. Doar gura se mai vedea deschisă, umflată, de parcă aștepta un ultim sărut de la mine. Mă apropii de ea și o sărut, asta aștepta. Îi închid ochii cu mâna mea și cu durerea pe care nu am cum să o descriu, nici nu știu dacă am destulă ca să pot să mă chinuiesc o viață, să mă plâng și să-l chem înapoi.

Salonul se umpluse cu cei care voiau să-l salute pentru ultima dată, dar mai ales să fie lângă mine, femeia pedepsită de Dumnezeu, poate, pentru nesațul meu de a mă juca cu bărbații. Și iată a venit momentul, l-a luat pe el ca să nu mă încurce sau ca să nu sufere, sau pentru că eu nu-l merit, sau pentru că Dumnezeu îi ia numai pe cei buni. Îl aud pe Emil cum începe să spună Tatăl Nostru, încet, încet s-au unit toate vocile, eu făcusem baltă de lacrimi. Îi cădeau pe mâna pe care o țin într-a mea, e inertă, sper să pot să-i dau viață din nou. Cineva își face loc spre mine, e Clara cu părinții mei. Emil îi dăduse nr. de acasă, de pe celular, era la el. Rămăsesem goală pe dinăuntru, mintea mea era amorțită de la injecție, știam doar să las lacrimile să curgă. Ei nu s-au atins de mine. Mă priveau ca pe ceva care dacă o atinge, se sparge sau dispare odată cu el, cu Valentin, tânărul plin de vise neîmplinite, de drumuri neparcurse, de dragostea pe care abia începuse să o dea Cristinei…

Emil mă ia cu forța, el merge, eu mă târâi, sunt distrusă, nu mai vreau să merg, vreau să mă întorc, să stau cu el. După noi, părinții, cu Clara, veneau distruși și ei. Coridorul e lung și luminos. Mă uit înainte absentă. Știam că afară nu mai am la cine să mă întorc acasă. Îmi șterg ochii. De departe, spre noi, venea un om, un bărbat, înalt, de durere cred că e Valentin. Nu se vede, e ca un punct care se mișcă spre noi și care, pe măsură ce se apropie, mă face să disper de neînțelegere, sunt sigură că mintea mea este distrusă. Pe măsură ce se apropie, mi se pare că e el, Valentin. Îl strâng de braț pe Emil, îl strig, mă desprind de omul de lângă mine, alerg spre el, spre umbra care grăbește pasul, e el, e Valentin uimit de mine, de prezența mea în spital, de omul de lângă mine, de părinți și de doamna blondă. Toți cei care am plâns de mila lui.

-Ce-i cu voi aici?

-Credeam că ești mort, ne-au chemat de la spital că ai avut un accident.

-Ce accident? Nu, dragă, am fost la poliție că mi-au furat actele în aeroport…

Confuzie totală, ne îmbrățișăm cu toți, și cu Emil, cu Clara cu ai mei și cu colegii lui care se țineau după noi ca după un cortegiu funerar. Am plecat distruși la un restaurant să sărbătorim minunea de la Dumnezeu. Mă uitam la ei cum mănâncă, întâmplarea a făcut ca la masă, Valentin să stea lângă Clara, mama și eu lângă Emil, așa că eram amestecați. Doamne, mă gândesc, Tu ai vrut să-mi dai o lecție? Ce trebuie eu să înțeleg?

MPV-Dragostea (1)

Următoarele cărți au fost publicate în format electronic pe marile librării digitale internaționale online, de exemplu: Googleplay, Apple – book,  Barnes & Noble.

       Vanda, între dorință și rațiune

       Nora, în căutarea identității

        Paula, împlinire târzie

        Catia, gustul amar al trădării

        Ursula, o mamă judecată de copii

        Bianca, printre castele de nisip.

        Stăinii

 

Mai citeste : 

Profil Gold: Mara Popescu Vasilca

Florin Caprar despre romanul Bianca, printre castele de nisip de Mara Popescu Vasilca

Mara Popescu Vasilca- o Zeițǎ a romanului de dragoste plinǎ de înțelepciune

Măiestria de a stârni emoții-Lacrimioara Iva -recenzie-Nora, in cautare identitatii-Mara Popescu Vasilca

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.