Flora Mărgărit Stănescu -O altă scrisoare a Emiliei- Fragment din romanul IULIA

flora margarit stanescu

 

O altă scrisoare a Emiliei o amuzase destul de mult pe Iulia.

Autor: Flora Mărgărit Stănescu

 

       (Fragment din romanul – IULIA – autor Flora Mărgărit Stănescu)

Începea cam așa…

           Draga mea Iulia,

nu mă lăuda prea mult pentru talentul meu de a povesti. Știi bine cât m-ai bătut la cap cu… literatura. Acum va trebui să mă suporți. Dar lăsând la o parte gluma, într-o zi când voi avea mai mult timp, am să-ți scriu despre noii noștrii prieteni, Alex și Matilda. Au oamenii aceștia o poveste de dragoste…  Sper că te-am făcut curioasă, dar te mai țin puțin în suspans, apoi o vei citi cu mai mult interes. Până atunci tu ai grijă de fiul munților și de Arpad. Nu te obosi prea mult. Îmi este dor de tine, nu știu când ne vom revedea, suntem la o distanță așa de mare…

La numai două săptămâni venise și scrisoarea promisă de Emilia.

                                         *

Curiozitatea Iuliei era la cote maxime. Scrisoarea începea cam așa…

Era cred prin anul 1985, scria Emilia, într-o mare uzină, dintr-o reședință de județ undeva în sudul țării. Se afla la etajul al-II-lea al pavilionului administrativ, ultima ușă pe dreapta,  o încăpere mică, pe uşa căreia scria simplu : “Cabinet tehnic”. Bine zis cabinet, în interior nu aveau loc decât patru birouri, trei fişete şi o planşetă mică înghesuită într-un colţ.

Mobilat simplu, doar cu strictul necesar, cu un cuier pom  în spatele uşii, iar birourile lăsau un spaţiu foarte mic între ele pentru trecere. Curăţenia nu era o problemă, deşi nu exista o femeie de serviciu, Matilda Vasilescu care nu suporta dezordinea şi murdăria, avea grijă în fiecare dimineaţă să ajungă la birou, înaintea colegilor și să pună totul în ordine.

Iubea mult florile şi făcuse rost de câteva ghivece de care se ocupa în fiecare dimineaţă. Îşi iubea mult profesia, se străduia să-şi facă datoria în mod ireproşabil, dar îi plăcea să adauge un strop de lumină şi culoare cu ajutorul florilor din fereastră. Munca de teren şi printre bărbaţi nu o abrutizase, dimpotrivă era în ea un amestec de isteţime, profesionalism şi feminitate pe care numai ea ştia să le îmbine atât de armonios.

Inginer cu multă experienţă şi un comportament ireproşabil, nu se ştie cum reuşea să ajungă totdeauna la birou cu cinci, zece minute înaintea tuturor. Când veneau cei trei Escu, totul era în perfectă ordine.

Porecla de cei patru Escu de la tehnic, o căpătaseră de la directorul tehnic, într-una din multele dezbateri pe teme profesionale când nu mai sperau să găsească soluţia optimă, cineva de la tehnic… avea o idee. După câteva nopţi nedormite şi zeci de dosare cu documentaţie răsfoite, Alex Filipescu șeful cabinetului găsise soluţia, iar directorul…

– Escule cu toţi ai tăi de la tehnic, sunteţi mari măi! Mari sunteţi! Bravo! i-a strâns mâna cu putere lui Alex, încât acesta a trsărit de durere, iar cei prezenţi au izbucnit în râs. De atunci le-a rămas numele de  “Escu de la tehnic”.

Înainte să ajungă colegii ei, Matilda adunase toate dosarele împrăştiate, a pliat şi strâns planşele desfăcute, a curăţat florile de uscături şi le-a udat, a şters praful, dar când se pregătea să iasă cu coşurile de hârtii…

– Bună dimineaţa tov. Matilda…iar? Bine dar te-am rugat… te-am rugat mereu să nu mai faci pe femeia de serviciu… nu este corect… spusese Alex Filipescu abia intrat pe ușă.Foarte frumos, mai spuse el vizibil iritat, o albină şi…trei trântori…

Ştiu… ceea ce faci dumneata…nu-i nevoie să te justifici. Eşti bine intenţionată, deşi îmi este jenă, trebuie să recunosc, suntem trei trântori… Asta nu poate rămâne aşa.

– Dumneavoastră nu trebuie să vă jenaţi, îmi face plăcere să… încercase Matilda.

– Nu, eu trebuie doar să-ţi mulţumesc şi să aştept      să-mi faci şi cafeaua da?

– Nu ! Cafea nu aveţi voie, poate… un ceai de plante dacă doriţi…

– Mulţumesc, consideră că mi-ai servit un ceai, a fost foarte bun, mă simt foarte bine dar… care este coşul dumitale? Buuun! Pe al lui Tony îl punem sus pe birou, la vedere… îl iau şi eu pe al meu şi rezolvăm singuri acest aspect.

Valoarea exemplului personal, înțelegi? Între timp Angelescu a intrat val-vârtej, s-a împiedicat de coşuri şi a izbucnit supărat…

– Ce naiba este aici…pe hol m-am lovit de Barbu, aici dau peste coşurile astea blestemate… nu se mai poate circula în clădirea asta… Îşi potrivise nervos ochelarii cu rame de aur pe nas şi se îndreaptase spre biroul lui, din colţul opus uşii, în cel mai ferit ungher al biroului.

– Auzi Angelescule? Ia-ţi tu blestematul tău de coș, poartă-l cu grijă până la toboganul de gunoi, iar dacă nu te poţi descurca schimbă ochelarii măi, îi zise Alex.

– Cu siguranţă că iar are necazuri cu nevasta, spusese mormăind Angelescu după ieşirea celor doi din birou.

Uite una care se pricepe de minune să-şi fiarbă soţul în suc propriu… apoi se apleacase cu lehamite, şi-a luat coşul de hârtii şi s-a îndreaptat spre tobogan. Se părea că şi-au stricat reciproc ziua încă de dimineaţă. Au revenit în birou şi s-a aşezat fiecare la biroul, său fără nici un chef de vorbă.

După zece, cincisprezece minute a intrat Tony, veşnicul întârziat şi cu o minciună penibilă gata pregătită.

– Bună, la toată lumea, naiba să le ia de rable, bagă ăştia nişte maşini pe traseul nostru…                      Sătul de minciunile puerile şi de insolenţa lui Tony, Alex Filipescu ridicase privirea dintre hârtii şi-l apostrofase…

–  Ştii ceva? dă tu un telefon acolo… unde trebuie, să scoată rablele de pe traseul vostru sau vino pe jos, eşti tânăr, nu stai departe…

– Ce-i cu coşul ăsta cocoţat aici? Se răţoise Tony.

– Te aşteaptă cam de mult, plimbă-l până la tobogan, faci şi înviorarea cu această ocazie.

– Îţi baţi joc de mine? Se aprinde Tony şi mai tare.

– Deloc, cu un spate aşa de solid… cine şi-ar permite? Știi bine că nu avem femeie de serviciu, şi noi am făcut acest … sport şi nu ni s-a întâmplat absolut nimic te asigur.

– Am priceput… ai o criză de autoritate… te-ai sculat cu faţa la cearceaf… ieșise bombănind cu coşul de hârtii într-o mână, legănându-se insolent.

Sunetul strident al telefonului îl împiedicase pe Alex să continue discuţia plină de sarcasm cu Tony. Era între ei o antipatie reciprocă, ce se agrava pe zi ce trecea, pe care de fapt Tony o alimenta cu tot felul de isprăvi şi cu insolenţa-i caracteristică.

Alex ridicase receptorul şi ascultase cu atenţie. Se aştepta să fie sunat, nu era pentru prima dată într-o problemă urgentă.

– Da, Filipescu sunt, salut nea Pandele!  Ştiu ce vrei să-mi spui… nu te supăra pe mine, dă-mi te rog două zile şi ai dosarul complet, verificat, parafat, fără probleme.

Te cred… pe cuvânt de onoare că te cred, ştii că nu glumesc cu astfel de lucruri, o mică greşeală de calcul şi o luom cu toţii de la început. Timp pierdut, risipă de material… nu vrem asta…două zile şi vei avea tot ce-ţi trebuie.

În nici un caz nu începeţi prototipul înainte de aprobarea în fază finală, ştiu eu ce spun…te salut şi eu, adaugase Alex plin de amărăciune. Închise telefonul, dar imediat formează un număr şi …

– Alo! Tehnologia? cu Tatiana vă rog… cum care? Câte Tatiane aveţi acolo? Filipescu sunt, lasă prostiile…apoi soţiei sale…

– Ce faci dragă? Ai terminat de pilit  unghiile? Ai băut cafeaua? Eşti deja la a doua …n-ai uitat să te machezi nu?  Situaţia pe care o cer de o săptămână când ai de gând să o termini? Până când să-i mai ţin pe loc pe cei de la prototipuri? Trebuie să ţip ca să-ţi predai şi tu lucrările la timp?

– Nu ridica tonul, nu-i în firea ta şi nici nu-mi place… când va fi gata… o vei avea…  Alex trântise telefonul, iar Angelescu jubila. Tony intrase fluierând şi se aşeazase la biroul lui fără nici un chef.

– Tov. Matilda, mai treci te rog o dată prin tot acest dosar, nu cred că lipseşte ceva, dar vreau să fiu sigur…. spuse Alex şi-i întinse un dosar.

– O fac imediat tovarăşe Filipescu, răspunsese ea, respectând parcă starea de spirit a lui Alex.

Auzise ea multe prin birouri că de, lumea ce treabă avea, să bârfească ba pe unul ba pe altul… După puţin timp predase dosarul, convinsă că nu mai era nimic de completat.

– Puteți semna fără grijă, spusese ea, este în ordine, iar cât priveste derogarea cerută pentru material…fară teste de rezistenţă… nici nu intră în discuţie.

– Perfect, te ocupi dumneata de acest aspect şi să-i dăm drumul odată că trenează de prea mult timp. Anexezi şi buletinele de laborator la dosar să fie totul clar şi definitiv.

– Mâine va fi gata, fiţi sigur de asta.

Alex se pregătea să iasă din birou şi în sinea lui gândea…

– Uite o femeie şi jumătate, mare lichea trebuie să fi fost, cel cu care se spune că a fost căsătorită. Alex încercase în mai multe rânduri să intuiască viaţa intimă a Matildei. Profesional nu i se putea reproşa nimic. Era serioasă, decent şi elegant îmbrăcată, avea rareori un zâmbet palid în colţul gurii, şi o lumină cuminte se revărsa din ochii ei ori de câte ori o privea mai atent.

Curios era faptul că Matilda nu-i ocolea privirea. Tatiana îl privea fugitiv, parcă privea prin el cu impertinenţă. Matilda îl privea calm, grav, cu o undă de tristeţe, cam prea multă tristeţe… De mai multe ori îşi pusese Alex întrebarea, ce ar putea face pentru Matilda, ar fi vrut să o ajute… tocmai el care avea şi mai mare nevoie de ajutor şi de înţelegere.   Da, înţelegerea era totul. Matilda îl înţeleagea şi-l compătimea sincer, dar discret, în tăcere. Ştiind că era un biet om căsătorit şi cu o pereche de coarne cât ale unui cerb bătrân. Toţi ştiau asta şi-şi dădeau coate sau îşi aruncau priviri semnificative când îl vedeau trecând.

O iubise pe Tatiana şi-i iertase multe, dar şi răbdarea lui avea o limită. De câte ori Alex încerca  să-şi analizeze la rece situaţia familiară, avea o senzaţie de sufocare, în el se dădea o luptă… parcă cineva îi striga din interior: “ Eşti un prost, un mare prost, cel mai mare prost care a  existat vreodată…cât ai să mai suporti ?”

Gândurile de acest fel îl secătuiau de energie. Se schimba la faţă şi era suficient să o privească pe Matilda, să-şi dea seama după privirea ei alarmată, cât de rău arăta el în astfel de momente. Îşi impusese răbdare. Numai cine a făcut asta timp de ani de zile, cunoaşte adevăratul sens al acestui cuvânt şi odată cu el toate chinurile iadului.

Stimat şi apreciat de aproape toată lumea, Alex se simţea umilit şi batjocorit tocmai de aceea care ar fi trebuit să-i fie alături în orice împrejurare. Starea de încordare continuă, problemele de serviciu, solicitaseră prea mult inima lui, iar urmările nu au întârziat să se arate.

Nu avea cui să-i spună tot ce îl durea,  soţia lui nu avea timp pentru aşa ceva. De aceea Alex aştepta momentul potrivit pentru a termina definitiv relația lui cu Tatiana, fără scandal, fără complicații.

Un divorţ de comun acord, care să nu stârnească prea multe bârfe. Va fi ca o plecare în delegaţie, iar revenirea va fi cu ei despărţiţi. Era în joc viaţa lui, sănătatea lui şi de ce nu, prestigiul lui de specialist în automatizări.

Se simțea terfelit de o femeie total inconștientă și depravată. Prelungirea acestei stări de fapt ar fi complicat şi mai mult situaţia.

– Nu arătaţi prea bine, îl trezise Matilda din gândurile negre, nu doriţi un ceai?

– Dacă faci şi pentru dumneata… da. Apoi prefăcându-se că-şi caută ceva în birou, o întrebase grăbit, fiind singuri în birou, pe moment.

– Dumneata de ce nu te recăsătoreşti? Nu-ți este greu singură? Îşi ascunsese faţa simţind cum roşeşte ca un licean.

– Eu? Matilda tresărise la auzul acestei întrebări atât de directe și neașteptate, dar revenindu-şi repede spusese simplu, că făcuse o încercare dar… nu a fost ceea ce  şi-a dorit ea.

Decât o biată femeie în rândul lumii, mai bine singură. Poate eu am cerut prea mult, sau el nu a avut nimic de oferit, sufleteşte vorbind… nu-mi place să încurc oamenii şi nici ei pe mine… asta sunt eu.

– Fericit cel căruia vei dărui comoara inimii dumitale, lăsase Alex să-i scape cu amărăciune în glas.

– Poate am şi făcut-o şoptise Matilda ca pentru sine, dar nu-l consider deloc fericit.Pusese grăbită cana de ceai pe biroul lui şi ieşise cu ibricul. Alex rămăsese consternat de ceea ce auzise, sau i se păruse? Era surescitat şi nu mai era sigur de nimic.

Simţise sau i se păruse numai că în expresia feței ei, era o undă de reproş…

Se simţea foarte tulburat, luase repede o bucată de hârtie şi scrisese în grabă câteva cuvinte, apoi o pusese într-un dosar de pe birou. Când Matilda se întorsese cu ibricul, Alex îi întinse dosarul dar nu putuse rosti nici un cuvânt.

Privirea lui aproape temătoare se odihni o clipă în ochii ei limpezi şi cuminţi, ceea ce îl ajută să se reculeagă repede. Ajunsă la biroul ei de lângă fereastră, Matilda deschise dosarul și citise: “ Astăzi fac caracterizările pe anul trecut, ce ai vrea să scriu despre dumneata? Că-ţi place să faci şi pe femeia de serviciu? Las deoparte faptul că eşti cel mai conştiincios Escu al nostru, sau despre intenţia de a-mi pune o floare pe birou? 

Cu scrisul ei frumos şi ordonat, Matilda a răspuns: “Scrieţi numai despre floare, o meritaţi şi eu nu mă tem că ar putea afla toată lumea”. Pusese zâmbind  dosarul pe biroul lui Alex fără să rostească nici un cuvânt, deşi erau tot singuri. Acesta o  privea în tăcere. Nu înceta să-şi repete, ce femeie minunată era ea.  Trebuia să fie un mare măgar acela care ar fi încercat să o amăgească într-un fel sau altul.

O femeie cu picioarele pe pământ. Când abia sosise în biroul lor, Angelescu încercase să se lege de ea, dar a fost repede lămurit să nu-şi piardă timpul degeaba. Apoi a rupt hârtia şi a aruncat-o în coș.

 Angelescu a intrat aproape neauzit de nimeni şi s-a instalat la locul lui.Părea că s-a cufundat cu totul în studierea unui dosar, dar la un moment dat Alex care-l cunoştea foarte bine i se adresase:

– Angelescule! Cum stai cu situaţia?  Acesta tresărise se bâlbâise apoi reușise să articuleze:

– Merge… merge cam greu, este o treabă cam    încâlcită… nu-ţi pot spune nimic astăzi…

– Spune-mi denumirea şi din câte litere este şi-ţi închei eu careul.

– Ce naiba ai astăzi? Te-ai certat cu nevasta? 

– Nu măi… dacă eşti la ultimul număr al revistei Flacăra rebus, l-am făcut pe tot, aseară acasă.  L-am avut chiar în două exemplare, unul pentru mine şi unul pentru Tatiana. Ne-am luat la întrecere, ea a lucrat o temă uşoară, Serenade cred şi iradia de bucurie că i-a reuşit destul de repede, dar când a dat peste, Ad libitum – a aruncat revista pe noptieră şi s-a dus să facă duş.

Tocmai de aceea te întreb, la ce temă eşti, poate te ajut să termini mai repede. În vocea lui Alex era jumătate mânie, jumătate ironie. Un fel de ironie amară, simţind cât de grosolan era minţit de subalternii lui.

– Sunt la “ Promemoria”,  dacă ţii morţiş să ştii şi este un tip din Galaţi, care-mi scoate peri albi nu altceva. Auzi denumire : „Puncte susţinute într-o formaţie vocală” spusese Angelescu, este din cinci litere.

– Pentru că ai adus vorba de promemoria, trebuie să dau programarea concediilor pe anul viitor, în două trei zile.  Te sfătuieşti cu soţia şi-mi dai răspunsul.    Şi dumneata tov. Matilda.

– Cum pe anul viitor? Sărise Angelescu, eu nu  l-am terminat nici pe cel din acest an ….

– Mai ai nouă zile din el, ai spus că le vrei de sărbători că mergi la socri… de fapt este o planificare la nivel de uzină, se mai pot schimba, în funcţie de biletele la odihnă sau tratament… ca de fiecare dată măi…

–  Parcă ştie soţia mai bine ca mine… mai mormăise Angelescu.

– Nevestele ştiu totdeauna mai bine, sau se pricep foarte bine să lase această impresie.   Au capul plin de idei.

Până una alta eu zic să lăsăm deoparte rebusul şi să ne vedem de ale noastre. Am obţinut o amânare de două zile, atât şi nimic mai mult… începe prototipul… pricepi?

– Te rog… te rog… se manifestase Angelescu ofensat.

– Şi eu am sperat să nu fie nevoie. Nu le pot face singur pe toate, spusese Alex.

Angelescu era genul de funcţionar mediocru, care ar fi făcut orice, numai să nu facă nimic. Îi plăcea să tragă de timp, să se lase rugat… împins de la spate tot timpul. Capabil să privească ore întregi o pagină, fără să citească un rând, parcă deţinea secretul somnului cu ochii deschişi.

Numai când venea Dan de la desfacere şi se aşezau la şuetă, devenea ceva mai animat. Stăteau de vorbă ore întregi, fără să discute nimic interesant, numai prostii…banalităţi. Deseori cei din birou erau deranjaţi de astfel de discuţii, care păreau că nu se mai termină. Când Dan se hotăra să plece, invariabil întreba:           

– Oare de ce venisem eu la  tine? Lasă că te sun când ajung în birou….apoi lui Alex…

– Salut bătrâne, lasă că mai trec eu pe aici…

– Încă un pierde vară pe care-l plăteşte statul de pomană, gândea Alex în sinea lui.

Cine oare îl ține și pe acesta în brațe? Cu câtă plăcere l-ar fi trimis pe acest necioplit să închidă uşa pe dinafară şi să nu o mai deschidă niciodată.

Într-una din zile Alex se hoatărâse  şi-l apostrofase pe Dan, să  nu-l mai țină din treabă pe Angelescu, mai ales  că avea ceva urgent de terminat. Ştia el bine cum se chinuia Manole cu toate treburile în timp ce aceşti intelectuali de carton, nu ştiau pe unde să-şi mai piardă timpul. Important era să vină ora de plecare acasă şi ziua de plată a salariilor în rest… alții îşi băteau capul cu problemele de tot felul. Specialiști în tăiatul frunzelor pentru câini.

În altă zi i-a trimis să discute afară, să nu-i mai deranjeze pe cei ce aveau calcule grele de făcut. De atunci Dan venea mai rar şi pleca repede când era Alex la birou, năravul din fire… ce să-i faci unuia ca el…

Cu fiecare zi ce trecea Alex avea senzaţia că trăieşte pe marginea unei mlaştini şi simţea că dacă nu va face nimic riscă să fie înghiţit. Toate valorile în care crezuse erau bulversate, împroşcate cu noroiul unei indolenţe de nedescris. Simţea imperios nevoia să plece undeva departe să nu mai vadă, să nu mai audă nimic. Dacă şi-ar fi pierdut şi stima faţă de sine însuşi, drama lui ar fi fost totală. Nu putea permite acest lucru. Trebuia făcut o curăţenie generală. Ar fi plecat oriunde, nu-l legau prea multe de acest oraş, ba chiar începuse să-l plictisească de moarte.

Într-o discuţie cu inginerul şef, îi propusese discret să-l transfere undeva în alt loc pe orice post rămas vacant. Nu suferea de sindromul şefiei

şi se acomoda foarte bine condiţiilor de lucru. Acesta însă, nici nu a vrut să audă de asemenea prostie.

– Pleacă un timp în concediu, fă ceva să ieşi din starea asta… dar de plecat să nu aud o vorbă. Avem nevoie de specialiști ca tine. Alții…ar trebui să plece dar…

Alex simţea că se sofocă în acea atmosferă, de ipocrizie, de minciună şi laşitate, figuri hidoase schilodite sufleteşte, adunate parcă anume în jurul lui să-i întregeasă coşmarul familiar. Un timp mai sperase că bunul simţ al soţiei sale, o va împiedica să mai cadă pradă altor tentaţii, dar se înşelase amarnic. Tatiana se da în spectacol peste tot.

La serviciu nu se jena să se zbenguie cu Tony cu glume şi gesturi care pe Alex îl dezgustau total. 

De aici până la o depresie sau chiar mai rău, era numai un pas, iar Alex refuza să-l facă. Dorea din tot sufletul să sfărâme lanțul cu care fusese legat de o femeie usoară, fără morală, fără scrupule, fără acel minim bun simt care ar fi ferit-o măcar de bârfele colegilor.

Tot timpul a făcut numai ce i-a plăcut ei, de nimneni nu se sinchisea.

Stabilise cu ea că vor face concediul de odihnă în Retezat, deoarece ultimii doi ani îl făcuseră la mare. Alex pregătea în minte tot felul de scenarii, cum să facă să-i spună că va trebui să divorţeze, fără scandal. Sigur că va fi o surpriză, ea adora surprizele şi se alinta ca un copil. Dar copil nu a dorit să aibă niciodată. Aşa că singuri sau cu două trei familii de prieteni, au petrecut ei aproape zece ani de căsnicie.

O căsnicie plină de frustrare și de ridicol, în care el era deseori ignorat şi ridiculizat pe față de soţia lui. Alex iubea enorm de mult copiii, dar ea răspundea invariabil, este destul timp și pentru plozi. Timpul a trecut, s-au maturizat, copii nu au avut iar viaţa lor de familie era un fel imitaţie a ceva convențional şi fără sens.

Revenindu-şi din gândurile care-l năpădeau adesea, Alex formase un număr de telefon şi…

– Alo ! Tot eu sunt, cum stai cu situația cerută?

– Ce tot vrei dragă? Ce sunt eu robot? Hai că ai devenit un pisălog şi un nesuferit…te rog să mă scuteşti…

–  Te scutesc fii fără grijă, l-am trimis pe Tony să te ajute, nu să se ţină de bufonerii. Se aude până aici ce tărăboi faceţi. De la capătul firului s-a auzit cum ea a trântit receptorul în furcă.

Alex scrâşnea din dinţi, mai luase o gură de ceai şi-şi fixase privirea pe coperta unui dosar. Ştia că dacă ar fi privit fie şi numai o clipă în partea lui stângă, ar fi întâlnit privirea cuminte şi îngrijorată a Matildei, dar nu suporta să fie compătimit. După un timp îi aruncă o privire fugară. Era aşa de tristă, de parcă ea avusese acea convorbire penibilă la telefon.

– Ce femeie fără inimă şi fără minte, gândea Matilda, coborând privirile în hârtiile de pe biroul ei.

–  Câtă deosebire, gândea Alex… cum de-am putut fi atât de legat la ochi? Am fost un imbecil…un mare imbecil…îi venea să strige…un imbecil, asta am fost… dar lucrurile nu vor rămâne aşa…

Soarta care le potrivește pe toate, se pare că aici le-a cam încurcat. Totuși acolo unde greșește soarta, omul poate îndrepta, mai mult chiar, are această datorie față de el însuși.

Cu siguranță că da, era vorba de propria lui viață, de sănătatea lui și de multe altele la care nu voia să se gândească. Refuza să-și piardă și stima de sine, destul se simțea ironizat de cei din jur. Trebuia neapărat să iasă din acel marasm insuportabil. La cei aproape patruzeci de ani ai lui, nu era drept să se bălăcească în mocirla în care se străduiau alții să-l înece.

Alex era dornic de o viață tihnită, cămin liniștit, un copil sau doi și o femeie bună, onestă în care să poată avea încredere, să se respecte reciproc, nu batjocura în care trăia el. Un scandal cu Tatiana ar fi atras anumite consecințe, chemări la organizația de partid, pus în discuția colectivă, de parcă întreg colectivul ar fi trăit cu ea, nu numai el. Nu suporta să arate public toată mizeria vieții lui private, cele mai intime detalii, i se părea mai mult decât poate suporta un om normal și cu bun simț ca el. Dorința lui nu era altceva decât dorința unui om onest, cinstit până-n adâncul sufletului, dezgustat de teatrul ce se juca în jurul lui.

Știa că este încornorat, o iertase deja de două ori, dar de data aceasta nu mai era posibil. O iubise mult pe Tatiana, o răsfățase mult, cu toate capriciile ei, dar ea se comporta ca o felină, scoțând ghiarele din ce in ce  mai des.

În ultimul timp Alex se gândea tot mai mult la divorț și aduna dovezi deși se simțea mizerabil numai la gândul că va trebui să-și acuze soția de adulter. Trebuia ca tot acel circ să se termine odată pentru totdeauna. Intrarea lui Tony îl trezise oarecum din gândurile sale, apoi acesta îl întrebase; 

– Ce, ți s-au înecat corăbiile? Ce ai pățit?

– Da, o flotă întreagă, spusese Alex cu un oftat. Tot ai pomenit de corăbii, află că mi s-a făcut un dor nebun de… mare.

– Păi voi când plecați în concediu se interesase Tony, făcând pe indiferentul.

– Prin iulie, numai că am stabilit cu Tatiana să-l facem în Retezat, în acest an. Știu că ea nu va renunța la planul inițial, iar mie…  mi-e dor de mare. Asta este.

– Eiii ! O convingi tu cumva, nimic nu este bătut în cuie… de fapt nici eu nu știu ce direcție voi lua vara aceasta.

Plecase lăsând discuția neterminată. Cum ziua de lucru era pe sfârșite, începuse forfota pregătirii de plecare acasă. Alex și-ar fi dorit mai mult decât orice în acel moment, să o ia pe Matilda în mașina sa și să o ducă la el acasă, de unde să nu mai plece niciodată.

Răbdarea lui atinsese limita de sus, prea se adunaseră multe. O simțea prezentă alături de el tot timpul, așa de bună, de cuminte, de stabilă și fermă în tot ce făcea. Ajuns acasă Tatiana izbucnise plină de nervi:

– Ai întrecut orice măsură! Mă calci pe nervi de fiecare dată… Alex o oprise cu un gest, plin de amărăciune…

– Acum suntem acasă, problemele de serviciu le rezolvăm acolo, mai civilizat dacă se poate.

– Civilizat? Cu cine? Cu tine? Imposibil…ce aveai așa de urgent de discutat?

– Aștept să te calmezi… apoi poate renunțăm la concediul în Retezat și mergem la mare… mi s-a făcut dor… de mare…

– Ce sunt eu? Marioneta ta? Faci numai ce vrei  tu? Nu știu, mă mai gândesc eu… Alex o privise cum deși vroia să pară supărată, soția lui jubila pur și simplu la ideea de a merge din nou la mare.

                                                                       *

Cu siguranță că-și dorea mai mult să se expună la soare decât pe poteci de munte. Se retrăsese în bibliotecă, o rugase să nu-l deranjeze, iar acolo… obosit, nemulțumit, știind ce va urma.

– N-ai decât să te închizi acolo, bine că ți-ai luat de lucru și acasă, nu știam că soclul din fața clădirii administrative este pentru statuia ta.

– Fii liniștită, nu este pentru mine, este lucrarea de diplomă a unui bun student la arte.                  Dezgustat de asemenea discuții a intrat în bibliotecă și-a pregătit casetofonul, știind sigur că ea îl va suna pe Tony să se consulte cu el în privința concediului. Nu avea nici acea minimă decență să păstreze aparențele față de Alex.

Umilința și dezgustul acelei situații îl sufocau.  La scurt timp o auzi pe Tatiana formând un numar de telefon. Alex ridicase lent receptorul din bibliotecă și pornise casetofonul pentru înregistrare. Nu era de demnitatea lui să facă asta, dar era imperios necesar să o pună pe soția lui fără scrupule, în fața acelor dovezi de netăgăduit.

Ea ar fi fost capabilă să nu recunoască nimic și să nu vrea să divorțeze. Pentru ea situația era comodă. Un soț cu un salariu foarte bun și un amant foarte distractiv. Mai mult nici nu-și dorea. Dar pentru Alex, viața de familie devenise un adevărat coșmar.

Bunul lui simț îl obliga să pună capăt acestei situații. Era ridicol și foarte stresat de atitudinea soției sale libertine.

– Alo! Supărată, supărată rău? O întrebase Tony pe Tatiana.

– Mai bine nu m-ai întreba, spusese ea cu voce joasă, ce crezi că i-a trecut prin cap? Vrea să mergem iar la mare…ce facem?

– Simplu…te duci la mare, care este problema? Ca din întâmplare după două, trei zile vin și eu. Simplă coincidență, nu?

– Ești nebun? Sau vorbești serios? Chiar vii?  Cu tine…nu se știe niciodată…

– Sigur că vin, nu scap eu așa ocazie…hai că o să fie super, distracție la maxim…

Încearcă să îndulcești puțin atmosfera, astăzi a fost ca un zbir, cătrănit rău…a vrut să mă țină peste program pentru niște hârțoage, încă ceva…nu prea am bani, vezi tu ce faci pe acolo…

-Mă descurc eu și de data asta șoptise Tatiana și închisese grăbită telefonul. Răsuflase ușurată că nu o surprinsese nimeni discutând cu Toni.

În bibliotecă Alex lăsase plin de lahamite receptorul în furcă și închisese casetofonul. Spre uimirea lui, nu mai era nervos, discuția celor doi era așa de revelatoare, încât aproape că se simțea eliberat de orice obligație familiară. Singura și cea mai inteligentă soluție, era un divorț amiabil, dar cunoscând toanele Tatianei și lipsa ei de scrupule când era vorba de câștiguri materiale, trebuia să adune dovezi împotriva ei.

Aproape că se disprețuia pentru ce făcea, dar era imperios necesar să o facă să recunoască adulterul și în consecință să accepte divorțul, fără nici un fel de pretenții. Alex  și-ar fi dorit ca totul să decurgă discret, fără jigniri sau scandal din partea nimănui, iar într-o bună zi să se știe divorțat, descătușat de acea mascarada la care era nevoit să ia parte zilnic.

Ce nu putea înțelege Alex, era cruzimea nerușinată cu care se amuzau cei doi pe seama lui. Până unde putea merge acea inconștiență, nici nu voia să știe. Îl considerau idiot. Era deja prea mult. Mai în glumă, mai în serios, Tatiana îl tachina astfel:

– Curând ai să ajungi un moșulică bosumflat și arțăgos care stă în fotoliu și ascultă muzică simfonică… nu știu cum poți să o suporți… îmi zgârie auzul.

Așadar de la soțul banal și încornorat nu mai era decât un mic pas până la moșulică ramolit anticipat de Tatiana. Tocmai acest pas mic, Alex refuza să-l facă. Decizia lui era definitivă.  Nu a știut să aprecieze iubirea lui și devotamentul, venise într-adevăr timpul ca fiecare   să-și vadă de viața lui.

Într-una din zile Alex părăsise biroul lăsând cheile pe birou. Nu spusese nimănui unde se duce, anunțase doar că în ziua aceea nu se mai întoarce la birou. Nici Tatianei nu-i spusese nici un cuvânt, știa el bine că o informează Tony.

Acesta simțise că ceva nu era în ordine și întrebase cu naivitate:

– Ce are șeful nostru? Nu se simte bine? Angelescu îi răspunse mormăind:

– Dacă nu știi tu, care ești…de-al casei… de unde vrei să știm noi? O fi obosit, am înțeles că la sfârșitul lunii pleacă în concediu la mare cu nevasta, o duce la bronzat și anul acesta…

– Nu zău? A reușit să o convingă? Ca să vezi ce chestie…

– Așa se pare, răspunse Angelescu privind cu invidie pe Tony. La sunetul strident al telefonului, Tony ridicase receptorul precipitat și răspunsese.

– Cine ești tu măi puștiulică? Așaaaa da, ți-l dau pe tata… vino tăticule, te caută băiatul… ți-ai făcut plozi…ai grijă de ei…îl anunțase pe Angelescu pe un ton de parcă îl retrogradase.

Acesta ridicând receptorul, se răstise la copil…

– Vorbește măi mai tare! Nu ai mâncat astăzi? De unde vrei să știu eu? Sună pe mama, ea trebuie să știe… daaaa sigur… ea le știe pe toate… hai că nu am timp, am mult de lucru…pa. Parcă aș fi dădacă…

– Ba mai frumos, ești tată, deci…

– Auzi măi… gură spartă? Tu nu ai nimic de  lucru? află că eu am, n-am chef de glumele tale. Filozofie de doi bani…

– E mai ușor și mai ieftin să faci filozofie decât plozi….mai aruncă Tony cu sarcasm în timp ce voia să iasă din birou, să-și piardă timpul pe la alte uși.

– Ascultă tu băiatule…zisese Angelescu luând un aer de superioritate:” Dacă nu se va găsi cineva să te jupoaie de viu…riști să mori în pielea celui mai mare neobrăzat măi, crede-mă”.

– Asta în ce carte ai mai citit-o? Întrebase Tony cu obrăznicie. Știa că Angelescu copiază citate și le plasează unde crede el că se potrivesc, încercând să le dea un aer cât mai natural și spontan.

–  Are vreo importanță?

– Are, mie îmi plac oamenii de spirit, spontani dar…originali măi…capabili să gândească cu propriul lor creier…nu așa…

– N-am făcut altceva, decât să fiu de acord cu autorul, care era un bun cunoscător de oameni, cum nu am pretenția că aș fi eu…

– Altă dată, pune ghilimele și spune:”citez”.

Ieșise pe ușă fără să mai aștepte încă o replică  de doi bani de-a lui Angelescu.                    

Cum luna iunie se apropia de sfârșit, pregătirile de concediu erau din ce în ce mai evidente. Se instalase o plictiseală, o monotonie de care fiecare încerca să scape în felul lui. Canicula se instalase cam devreme în acel an,   iar ventilatoarele abia își făceau simțită prezența, ici colo câte unul.

Alex se învăluise fără să-și dea seama într-o aură de mister. Tony urmărea fiecare gest, fiecare mișcare, dar nimic nu dădea de bănuit, ce planuri avea șeful lor. Într-o dimineață Alex părea mai posomorât ca oricând și intrând în birou ceruse o pastilă de dureri de cap.

Nici nu terminase bine fraza că Tony era cu mâna pe clanța ușii, grăbindu-se să iasă. Angelescu îl urmase și el imediat, evitând să-i fie cerute ultimele modificări la proiectul lui. Nu făcuse nimic și nici nu intenționa să facă.

Aștepta să plece șeful în concediu, apoi să vezi distracție gândea în sinea lui, Angelescu. Nu i-a ținut figura, pe hol se întâlnise cu inginerul șef, care cu un gest îl chemase la el în birou. Alex a renunțat la pastila de cap și a întrebat-o pe Matilda:

– Dumneata ai trecut aici că pleci în concediu pe unu iulie, dar nu mi-ai spus și mie unde… este așa un mare secret? Sunt indiscret dacă insist…?

– Nuu ! Nu este nici un secret, eu am spus în urmă cu ceva timp că am obținut bilet la odihnă prin sindicat. Voi merge în Maramureș în acest an, Baia Borșa mă atrage cel mai mult, dar și împrejurimile mă tentează.

– Mda! Deci ai bilet la Baia Borșa, cred că trebuie să fie foarte frumos, mai ales acum în plin sezon estival.

– Am motive să cred că acolo și iarna are un farmec aparte… completase Matilda.

– Probabil pentru cine știe să vadă acest farmec, este o zonă minunată. Iartă-mă că te mai întreb ceva, pleci singură?

– Da, mama nu suportă altitudinea, ea face băi de nămol la șes. Eu mă simt bine acolo sus unde aerul este pur și oamenii sunt minunați. Am să vă povestesc când mă întorc.

-Dacă voi avea răbdare până atunci, lăsase Alex să-i scape. Plec la inginerul șef, dacă mă caută cineva…

adăugase el, îndreptându-se precipitat spre ieșirea din birou. Matilda rămăsese puțin descumpănită, niciodată Alex nu o întrebase așa de direct despre ceva atât de personal.

Un moment părea interesat de ea, apoi lăsa totul baltă și pleca. Ce putea ea să înțeleagă din asta? Mai nimic, dar era decisă să lase timpul să elucideze toate misterele. Cert era faptul că Alex traversa o perioadă foarte dificilă în viața lui, iar dacă îi putea fi de folos cu ceva, Matilda era dispusă lă-l ajute.

Sper să vă simțiți bine și dumneavoastră în concediu, adăugase ea.

– Eu? Depinde… apăsase șovăielnic pe clanța ușii și se făcuse nevăzut. Matilda rămăsese pe gânduri, apoi gândea în sinea ei;

– Cred și eu că are îndoieli… cum să se simtă bine? Se distruge cu fiecare zi, tot mai des este un pachet de nervi… În parcarea din fața pavilionului central, Tatiana patrula pe lângă mașina lor, nervoasă că este lăsată să aștepte. 

Privind-o de la o oarecare distanță, Alex nu s-a putut abține să nu o compare pe soția lui cu un animal de rasă, scos la paradă. O făcea ostentativ, să vadă lumea cât de umilită era ea, așteptându-și soțul în parcare. Atunci nu-l mai impresiona cu nimic, ajunsese o femeie banală, fără scrupule, fără conștiință și cu un caracter și temperament insuportabil.

– Credeam că mă ții aici până deseară, aruncase ea cu sarcasm către Alex, când acesta era destul de aproape să o audă, dar ea făcea totul să fie auzită și de cei din jur.

– Nici acum nu știi că îmi place să las totul în ordine? Am stat de vorbă cu inginerul șef…pornise apoi mașina fără nici o tragere de inimă, dar odată ajunși pe șosea se concentrase asupra traficului și nimic altceva.

Capitala la ora aceea era ca un furnicar.

Autobuze, tranvaie, troleibuze și automobile, toți deodată se grăbeau să ajungă undeva. Parcă alergau cu toții într-o cursă cu obstacole, în care nu câștiga niciunul. Numai nervi și oboseală peste măsură, cu aceasta se alegeau toți. Cândva Alex avansase ideea că ar dori să lucreze undeva într-un orășel de provincie, dar soția lui l-a acuzat de mare nerozie.

– Cum să renunți la capitală pentru un oraș de provincie? Tu te auzi ce spui? Cred că aș muri de plictiseală…

– Hmm! Să mori de plictiseală când de fapt ar trebui să-ți fie rușine, își spusese Alex în gând, privind-o resemnat.

– Dar ce în provincie nu trăiesc oameni? Eu am cunoștințe care trăiesc mult mai bine decât noi, acolo în provincie. Nu se zbat pe la cozi interminabile ca noi.

– Nici nu vreau să aud spusese Tatiana pe un ton foarte hotărât. Văd că te îndrepți spre epoca de piatră, dar vei merge singur, nu mă las eu târâtă prin noroaiele din provincie. M-aș simți… retrogradată.

– Dintr-o viață de om onest nu te poate retrograda nimeni. Asta este tot ce contează, o lămurise Alex.

– Poate pentru tine, la cât ești de … aerian…

Alex lăsase discuția neterminată, știind sigur că nu are cu cine. Ar fi putut de nenumărate ori să-i interzică soției sale să se mai poarte așa de libertin, dar era convins că nu ar fi folosit la nimic. Ar fi continuat pe ascuns și pe el l-ar fi măcinat mai departe. Știa el bine că năravul din fire… n-are mântuire, cum bine zicea bunica lui când era copil și mergea la ea în vacanțe. Câtă dreptate avea bunica, ce supărată ar fi fost să afle prin ce trecea Alex în căsnicia lui.

Plecase de mulți ani dintre cei vii. Cât de curând intenționa să se ducă să aprindă o lumânare la crucea bunicilor lui. Nu o mai făcuse de câțiva ani și chiar simțea nevoia să se reculeagă la mormântul lor. Așa era Alex, simțitor și bun. Părinții lui divorțați, aveau fiecare altă familie.

Își dorea să termine cât mai curând acea mascaradă și să înceapă o nouă viață, chiar de ar fi trebuit să trăiască singur până la adânci bătrânețe.

Tot ce dorea era să nu se amestece nimeni în viața lui personală, sau în problemele lor de familie.

Cunoștea el foarte bine cazul unui maistru, aflat în divorț cu soția lui pentru adulter, iar secretarul de partid îl chemase tot pe el și-l muștruluise, obligându-l să se împace cu soția dacă vrea să-și păstreze locul de muncă. Mai târziu s-a aflat că nici secretarul nu era străin de escapadele soției maistrului respectiv.

Alex nu se temea de un afront, dar nu permitea nimanui să intre cu bocancii în intimitatea familiei sale. Ducea de prea mult timp o existență degradantă, vedea zilnic minciuna și meschinăria unora, fără să reacționeze în vreun fel.

Odată ajunși și instalați într-unul din hotelurile de pe litoral, Alex se gândise cam câte zile i-ar trebui lui Toni să se arate și el pe urmele Tatianei. Era o seară caldă de vară, pe terase începuseră să se adune grupuri de amici, care mai de care mai gălăgioși, mai spontani, puși pe șotii sau calmi așa cum îi plăcea lui Alex să fie.

În după amiaza acelei zile, Alex încercase să doarmă puțin, dar nu a fost posibil cu agitația din jur. În dimineața aceleiași zile, cu trei înghețate în mână și-a făcut apariția Toni.

Avea un aer așa de nevinovat, ba chiar se mira de coincidență…și el era cazat în același hotel ca și ei.

– Ce surprizăăăă! Exclamase Tatiana, destul de prost jucat. Alex alesese un ton conciliant și-i spusese doar:

– Cu siguranță iar nu ai avut de lucru și ai zbughit-o la mare…mare șmecher ești tu…

– Dacă nu am avut de lucru…vinovat este șeful, nu eu, dar pentru asta merită o înghețată.

Avea un aer așa de nevinovat când pusese o înghețată în fața lui Alex pe cearceaf… Era doar a treia zi de când Alex și Tatiana se instalaseră în hotel, când hop și el…așa ca din întâmplare tot în același hotel. 

Alex căutase special o masă mai departe de ringul de dans,  nu era mare amator de dans și muzica puternică îl deranja.  Dar soția lui abia aștepta să înceapă dansul. Zăbovise cam mult în fața oglinzii în ziua aceea și chiar arăta foarte bine. Numai asupra lui Alex nu mai aveau nici un efect farmecele ei. El era mai degrabă îngrijit nu elegant, dar nu scăpase de ironia ei:

– Oho! Arăți ca un ginerică, ori ai de gând să faci o cucerire? Îl întrebase Tatiana insinuant.

– Poate reușesc să te recuceresc pe tine, răspunsese Alex, tranșant.

Pe terasa unde s-au instalat cei doi soți, nu mai era nici o masă liberă, spre norocul lui Toni care-și făcuse apariția…venind neinvitat la masa lor. După ce masa dură aproximativ o oră, se băuse destul de mult în acest timp, numai Alex pretextând o durere de cap, nu dorise decât cafea amară.

Spre surprinderea lui, Tatiana dorise ca primul dans să-l danseze cu soțul ei, apoi se dezlănțuise cu Toni. Alex gândise în sinea lui că era ultimul lor dans, chiar se înduioșase puțin. 

În camera de hotel, geamantanul era gata făcut, iar el pregătit de plecare. La un moment dat, când muzica devenise insuportabilă, Alex se ridicase discret de la masă și părăsise terasa. În camera de hotel lăsase un bilet prin care-și anunța soția: ”Nu mă căutați, am plecat cu niște pescari pe mare, ne vedem acasă când ne întoarcem”….Alex.

Tocmai această singură minciună pe care o spusese i se părea de-a dreptul ridicolă, copilarească, dar nu vroia să-i strice surpriza Tatianei când va ajunge acasă. Își revizuise portofelul, banii, actele, dimineața făcuse plinul cu benzină la mașină, apoi cu geamantanul în mână pășise cu hotărâre afară din hotel.

Era o seară minunată de vară, cu cerul spuzit de stele, cu briza mării răcoroasă și cu gust sărat… Cu cine să admire el toate aceste frumuseți? Unde era sufletul lui pereche cu care să poată discuta, visa, să se completeze…Fără nici un regret apăsase pedala de accelerație, după ce ultimele case de la periferie se făcuseră nevăzute.

Se așternuse la drum, cu hotărârea de a ajunge la destinație până dimineața. Se simțea puțin vinovat, o lăsase singură cu Toni pe soția lui dar…oare nu asta își dorea ea cel mai mult? Așa se putea bucura în voie de iubitul ei, apoi se vor termina toate acestea, fără scandal și fiecare va merge pe drumul lui.

De aici gândurile lui se îndreptaseră spre Matilda. Ce surprinsă va fi când îl va vedea în Maramureș. Se tot frământa   ce-i va spune, cum se va apropia de ea, niciodată nu-i făcuse o declarație deschisă de dragoste, dar era convins că ea și-a dat singură seama de ce simțea el.

Oare nu era disperarea omului care simte că se înneacă și se agață de cine-i este mai aproape?

Nu cu siguranță că nu, Matilda era o persoană cu totul specială.

Niciodată nu-i plăcuse să conducă noaptea, deși șoselele erau mai libere, dar de data aceasta ar fi vrut să fie alături de el aceea cu care putea discuta orice, fără teama de a fi ridiculizat, enervat de lipsa de tact sau de înțelegere…

Lăsase în urma lui multe sate, orașe, unde ar fi putut opri să se odihnească puțin și motorul încins să se mai răcească, dar o forță mai presus de voința și de rațiunea sa, îl împingea mereu mai departe.

De teamă să nu adoarmă la volan, pornise radioul dar nu găsise nimic pe placul lui.O muzică zgomotoasă era ultimul lucru de care avea el nevoie. Încercase să cânte de unul singur, dar i se păruse ridicol și încetase.

Încercase apoi să-și imagineze că alături de el pe banchetă, sta cuminte și întrebătoare Matilda. Acest gând îl revigorase oarecum. O simțea ca pe un remediu pentru toate câte pătimise el până atunci. Ea era șansa lui de vindecare și de iubire adevărată. Nu trebuia să o rateze.

Zâmbise acestei minunate plăsmuri a minții lui, încercase chiar un dialog imaginar cu ea, dar aici imaginația îl părăsise brusc. Nu știa ce să-i spună. Era ridicol, se simțea ca un licean la prima lui întâlnire cu o fată. Se hotărâse să acorde cea mai mare atenție șoselei umede, ce șerpuia printre dealuri apoi printre munți. Pe fereastra puțin lăsată intrau câțiva stropi de ploaie și un aer curat și răcoros cum numai la munte există. Se lumina de ziuă și Alex oprise mașina într-un refugiu la marginea șoselei, încercase să se dezmorțească puțin, schimbase costumul de seară cu un pulovăr și un pantalon de jeans, mai potrivite pentru sosirea lui matinală în Borșa.

Mai oprise undeva la o ceainărie și luase micul dejun și încă o cafea, apoi pornise la drum cu hotărârea să nu mai facă nici o oprire.

Oboseala drumului și cele câteva ore de condus îl obligaseră practic să mai facă două mici opriri. Nu regreta, peisajul era de o frumusețe de nedescris, numai de ar fi avut cu cine să-l admire, totul ar fi fost perfect…

Mica stațiune Borșa, părea ascunsă după niște culmi împădurite. Cele două clădiri principale, una cu dormitoarele și a doua în care era clubul, cantina și câteva mici dependințe, toate străjuite de munții împăduriți, parțial și mai pleșuvi spre vârfuri. Se filtra o lumină minunată ce se revărsa în zori peste această mică perlă turistică.

Oază de liniște, de bucurie, de sănătate, cu oameni minunați pe care Alex avea să-i cunoască ceva mai târziu. La oficiul de cazare a fost întrebat:

– Aveți bilet la noi?

– Nu, dar fără bilet nu se poate?

– Ba se poate dar…plătiți integral.

– De acord, răspunsese el ferm.

– Câte zile veți sta la noi? Întrebase funcționara somnoroasă încă…

Alex își făcuse un mic calcul în minte, Matilda venise în stațiune de numai o zi, deci mai avea de stat 11 zile, atunci spusese și el tot 11 zile.

Plătise și luase cheia apoi se instalase în cameră cu un tânăr de 19 ani, de undeva din sudul țării, de lângă Giurgiu și doi mineri din Baia de aramă.

Frânt de șofat noaptea întreagă, se întinse pe pat, iar somnul îl cuprinsese imediat. Cu toată agitația din cameră, când colegii de cameră, se pregăteau de mers la masă. Tânărul din Giurgiu încercase să-l trezească pentru masă dar, Alex l-a rugase să nu insiste că a condus toată noaptea și era frânt de oboseală.

La masa de prânz s-au întâlnit cu toții în sala de mese. S-au făcut prezentările și programul de vizitare a obiectivelor turistice din zonă. Minunate zile de cunoaștere, de tatonări, s-au legat prietenii între băiatul de lângă Giurgiu și o fată din camera Matildei. În drumețiile lor, Alex și Matilda îi simțeau pe cei doi tineri, ca pe copiii lor, chiar le purtau de grijă.

Într-o drumeție la Pasul Prislop, ploaia maruntă începută înca de dimineață, i-a silit practic să se cazeze la han. A fost noaptea de dragoste a Matildei cu Alex. În zori vântul împrăștiase norii și lumina binecuvântată a soarelui îmbrăca întreaga zonă în haină nouă, strălucitoare. Din arbori mai picurau câțiva stropi, dar totul era proaspăt, revigorant.

Cu fereastra deschisă Alex trăgea în piept aerul rece și proaspăt al dimineții, ca un om în care speranța a renăscut, dragostea a adus în viața lui o femeie minunată. O nouă etapă a vieții sale intime începea să prindă contur, se simțea minunat. Matilda nu dorea să se trezească…

– Dacă este un vis, aș vrea să nu mă mai trezesc niciodată…spusese ea către Alex.

– Trezește-te, este un vis frumos…noi doi, în mijloc de codru des…ce romantic nu?

– Adevărat…este romantic dar…aș vrea să discutăm ceva. Oare eu nu sunt acum exact în situația soției tale…acolo?

– Nici un moment să nu gândești așa, nu există termeni de comparație între voi două.

Să nu te îndoești de spusele mele, noi doi ne căsătorim imediat ce se pronunță divorțul meu de Tatiana. Tu nu ești cauza divorțului meu, între noi fie vorba, toată lumea știe ce face soția mea. Tu ești rațiunea mea de a trăi, de a merge mai departe cu capul sus. Cu tine simt că mă purific, scap de toate mizeriile îndurate până acum.

Sper să ai și tu motive să te mândrești cu mine, nu să te rușinezi de relația noastră.

– Ai dreptate…suntem oameni maturi, responsabili, ne facem singuri soarta…sper să nu fim chemați la organizația de partid pentru…explicații…

– Îl bat dacă se amestecă… răspunsese Alex precipitat, știind bine ce poamă era secretarul.  O luase în brațe pe Matilda și o sărutase cu dragoste.

Din ziua aceea nu s-au mai despărțit niciodată. La un an de la această unire a lor, au înfiat un băiețel, unul dintre gemenii despărțiți de …soartă. Despre gemeni îți povestesc în altă scrisoare.

 

7 carti

 Flora Mărgărit Stănescu

CV literar:                                                                                           

Flora Mărgărit Stănescu –  Născută în Otopeni – Ilfov, în data de  31 mai 1948.     Studii medii tehnice, proiectare mecano-energetic-automatizari. Acum pensionară.                                                                             

Activitate literară – colaborări                                                                                 

 – ”Scrisul ca o religie la români”, o Mărturisire de credință literară, în colaborare cu Asociația Română pentru Patrimoniu-Editura Carpatia Press 2008. 

 Revistele online ”ECOUL” și ”LUCEAFĂRUL”, ale Asociației Române pentru PatrimoniuVersuri-2008  , mai multe antologii și concursuri.

VOLUME DE AUTOR

1.Romanul ”ÎN CREIERUL MUNȚILOR”, vol.I

cu ed. HELIS – Slobozia-Ialomița-2008

2.Romanul ”ÎN CREIERUL MUNȚILOR”, vol.II, cu

  1. IALPRES, Slobozia-Ialomița-2012.

3.Volumul de proză ”CUFUNDATĂ-N VAIETUL   LUMII”,

cu ed. HELIS-Slobozia 2012.

4.Volumul de versuri ”POEMELE MELE VESELE  ȘI TRISTE”,

cu ed.IALPRES-Slobozia-  Ialomița-2012.

5.Romanul ”ÎNCĂ UN DANS”, în Slobozia-2014.

6.Volumul de proză ”ÎN VÂLTORILE DUNĂRII DE JOS”,

cu Asociația Universul Prieteniei, din Iași, cu editura PIM-Iași-2014.

7.Volumul de poezie religioasă ”AȘTEPTAREA”, cu editura PIM-Iași-2015.

8.Romanul ”ȘANSE PIERDUTE”, cu editura   PIM-Iași-2015.

  1. Romanul ”NENEY”, cu editura PIM-Iași-2015.
  2. Romanul ” IULIA”, cu editura PIM-Iași-2016.
  3. Romanul „VIAȚA PITOREȘTILOR UMBRE”, ed. PIM –Iași – 2016
  4. PUNȚILE DINTRE OAMENI – volum de versuri-ed.PIM Iași- 2016
  5. 13. Romanul – UN ARCUȘ DE RAZE ALBASTRE- PIM 2017
  6. 14. Volum de versuri – ASIMETRII – ed. PIM
  7. 15. VIAȚA CA UN LABIRINT – volum de povestiri – PIM 2017.
  8. NE VEDEM ÎN ROMÂNIA – teatru – comedie în trei acte – ed.PIM 2018.
  9. POEME SI RONDELURI – volum de versuri ed. PIM – 2018
  10. VEGHEAT DE LUCEFERI – volum de versuri – ed. PIM – Iași 2019
  11. SAFIRUL DIN CUVÂNT – versuri ed. Pim 2021

Premii și Diplome obținute

-Premiul al III lea pentru concursul de epigrame MEMORIA SLOVELOR – 2017

-MENȚIUNE  pentru versuri la Concursul Internațional de poezie –VIS DE TOAMNĂ – Publicatia APOLON-Romania   (Urziceni – oct – nov-2016)

-Premiul al II – lea la Concursul internațional de creații literare-Vis de toamnă               -ed.a VI a , APOLON – oct 2018 ( am participat cu proză)

-DIPLOMĂ PENTRU TEATRU – la Ediția a –II-a a premiilor E`Creator 2017.

mihaela cd  revista poezii pentru sufletul meu

Mai citeste: 

Invitatie -antologia GALAXY -ECOURI LITERARE ROMANESTI

Cum pot publica si eu in revista?

Abonamente

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Revista de colectie, tiparita!

Wow! Oferte promotionale!

 

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.