Legenda muzicii rock AUTOPORTRET CALEIDOSCOPIC Marius Luca 

“Pesimistul vede dificultate în fiecare oportunitate, iar optimistul vede oportunitate
în fiecare dificultate” spunea Winston Churchill. Eu aș dori să încep prin a mulțumi
prietenilor de la revista “POEZII PENTRU SUFLETUL MEU” care mi-au oferit ocazia de
a crea și publica acest autoportret, fără dificultate… Aparentă! Nefiind om de litere
profesionist, dar fiindcă “nenică, am încărunțit în artă!” (ca să-l parafrazez pe regretatul
meu coleg Rádully Béla din trupa METROPOL) sper să reușesc acest sketch, pentru
că, după cum spunea Ben Franklin: “scrie ceva ce merită citit, sau fă ceva despre care
merită scris”. Altfel irosim prețioasa hârtie, și-ar fi păcat! Deci, cu Dumnezeu înainte, că
înainte era mai bine! Și să sperăm că aceasta este o lucrare care merită citită, despre
fapte ce merită a fi menționate. Astfel vom ști că (pe lângă noi, firește!) cel puțin d-nul
Franklin va fi mulțumit!
Mă numesc Marius Luca, iar prietenii îmi spun Bubu. De la vârsta de 11-12 ani am
devenit interpret/ compozitor/ textier de muzică rock, adică “ROCKER”, ceea ce am
rămas până în prezent, și eventual voi continua să fiu pe restul existenței. Prezentul
autoportret, pe care revista “POEZII PENTRU SUFLETUL MEU” are bunăvoința să mi-l
publice cuprinde elemente din activitatea mea muzicală atât din România, țara în care
m-am născut și mi-am petrecut primii ani din viață, cât și din Canada, țara mea de
adopție. Deși voi atinge prin natura narațiunii fapte și întâmplări din istoria diferitelor
grupuri muzicale pe care le-am fondat sau din care am făcut parte, o voi face doar
tangențial și pertinent la acest autoportret. Cei ce caută o istorie a unei trupe –
COMPACT, bunăoară – din motive evidente, nu o veți găsi în acest articol. Mă refer aici
specific la COMPACT, pentru că deși am fondat și botezat trupa (“ăsta-i ăla care-o
făcut COMPACTU’!” – aud cu referire la mine mai des decât mi-ar place), am fost
membru numai în lunga perioadă de incepție (1975-’77), cu Teo Peter (r.i.p.), prima
perioadă ’77 când activam la clubul studențesc “Jósza Béla” (și am imprimat primele 3
piese originale la Radio Cluj), până în vara lui ’79, când am plecat la trupa orădeană
METROPOL. Deci, COMPACT-ul are o istorie la fel de lungă și întortocheată ca cea a
Imperiului Roman (cu momente de glorie, mai puțin glorioase, scindări, “și tu
Bruthus?”, etc.) pe care poate ei o știu cel mai bine. Eu știu bine numai perioada
’75-’79, cu unele întâmplări la care sunt singurul supraviețuitor. Și acum, după această
precizare, să revenim la oile… Pardon! Berbecul nostru!”

Spun adesea că arta, în general, și muzica, în special, te alege, și devii un fel de
preot/ vestală/ shaman, care o canalizează și propovăduiește. Pentru mine este mai
mult decât o religie, este un mod de viață. Spun asta, pentru că de la vârsta de 3 ani,
după ce vizionasem câteva spectacole de operă la Cluj, cântam cu înflăcărare câteva
arii din diferite opere (“Marșul triumfal” din opera “Aida” a lui Giuseppe Verdi, era
întotdeauna un “hit”, la reuniunile de familie și nu numai, legenda spune!), spre mândria
și satisfacția familiei, în general, și a părinților mei, în special.
Apoi am continuat să absorb ca un burete toată informația muzicală din jur, și
aveam din belșug, privilegiat, cu părinții medici și mari amatori de muzică și petreceri.
De la, menționată deja, muzica clasică, până la “șlagărele” muzicii ușoare, trecând prin
jazz, blues, etc. O dietă bogată, la început indiscriminatorie. Dar, cu timpul, am devenit
selectiv. Twist-ul lui Chubby Checker mi-a deschis apetitul pentru saxofon, Louis
Armstrong pentru trompetă… Tatăl meu cânta, cu o voce de excepție, și se acompania
la acordeon, un instrument pe care n-am reușit nici până-n ziua de astăzi să-l gust din
plin, cu o sonoritate stranie pentru urechile mele. Dar, în arsenalul părinților era și un
magnetofon “Tesla”, o adevărată minune, cu un “ochi magic”, verde ce clipocea în ritm
cu capodoperele muzicale pe care le reproducea. Și printre ele, inevitabil, a fost și
primul meu contact auditiv cu Chuck Berry, Little Richard, Bill Halley, Jerry Lee Lewis,
etc. ROCK AND ROLL-ul și-a făcut intrarea cvasi-seismică în viața mea. Hemingway
spunea că sunt două zile importante în viața fiecăruia: ziua în care s-a născut, și ziua în
care află PENTRU CE s-a născut. Am fost norocos. A doua zi importantă, am realizat-o
la o vârstă foarte fragedă: m-am născut pentru muzică, în general, și muzică rock în
special! Și, un fapt deosebit de important, la momentul potrivit, în același an cu rock
and roll-ul, cu care am trecut împreună prin toate schimbările, atât din punct de vedere
tehnic (magnetofon, pick-up, casetofon, CD, mp3, etc,), cât și stilistic. Dar, la început,
fiecare de altă parte a “cortinei de fier”, o diferență semnificativă! Altă diferență este că
Rock And Roll-ul, prin multitudinea și diversitatea protagoniștilor, a crescut, s-a
maturizat, diversificat, etc, mult mai repede și mai masiv decât mine. Dar, ca un frate,
tovarăș de viață, am ținut întotdeauna un ochi și urechile pe el, pe lângă faptul că am
încercat să-mi aduc modesta contribuție. În acea perioadă, de sfârșit a anilor ’50, am
trăit o perioadă de ușoară frustrație. Creierul meu absorbea neîncetat informații (mai
ales de natură muzicală, dar nu numai), care erau în totală contradicție cu cele
promovate de societatea comunistă în care trăiam, și care pentru prezervarea de sine,
trebuiau ținute-n ascuns. Iar trupu-mi era prea mic… Uf! De-aș crește o dată…
Anii ’60 au fost “perfect timing” pentru puștanii de pretutindeni, inclusiv noi, ăștia
de după “cortina de fier”, cu imaginație, foame de libertate, muzică, și puțină
îndemânare la instrument. Erau elemente de “muzică ușoară” (personal, mai greu de
digerat), amestecată cu big band, jazz, Elvis, Shadows (cu Cliff Richard, filmul “Tinerii”
pt. cei în cunoștință de cauză), Beach Boys, Beatles, secondați de Rolling Stones fiind
vârful de suliță al “invaziei britanice” la nivel mondial. Apoi perioada “flower power” cu
hippies și muzica psihedelică condusă de Cream și Jimi Hendrix Experience…Dar
pentru mine o epifanie a fost prima gamă de blues, pe care-am descoperit-o
scărpinând ghitara. Acea magică combinație de terță mică cu cvinta micșorată m-a
făcut să vibrez până-n străfundul ființei. Instinctiv, la început, dar apoi prin muzica lui
John Mayall, Eric Clapton, și mai ales Jimi Hendrix, această vibrație s-a amplificat
rezultând într-o adevărată “(r)evoluție muzicală” la nivel personal. Muzica și ghitara
clasică fiind ingerată de la o vârstă fragedă (Bach, Mozart, Fernando Sor, Carulli,
Carcassi, etc.), am trecut la John Coltrane, T-bone Walker, Miles Davies, etc. Dar și pe
firul celor ce au inspirat și au constituit rădăcinile principale ale muzicii rock, blues-ul
american. Foarte greu de procurat în România acelor timpuri, și trebuie să mulțumesc
tatălui meu, care a procurat, nu știu de unde, imprimări de blues de primă valoare.
BLUES! Muzică folk americană – NEAGRĂ – răgușită, necultivată, primitivă chiar, dar
care mi-a mers exact acolo unde “a prescris doctorul”. M-a marcat îndeosebi J B
Lenoir, care, în loc să cânte despre cum s-a trezit dimineața, simțindu-se mai mult sau
mai puțin “ sexy” după seara grea, scăldată-n alcool, dar și trist, pentru că l-a părăsit
“femeia”- clișeul standard – cânta motivat politic, adevărate strigăte în noapte împotriva
persecuției minorității de culoare în statele din sudul U.S.A. Dar, un puștan alb, din
R.S.R, la vremea aceea nu știam nimic despre toate acestea și l-am asociat cu războiul
din Vietnam, și lupta de emancipare a celor de culoare. În ce mă privea, undeva,
departe, era un suflet singur în acea comunitate, într-un fel ca și mine-n societatea
comunistă. Diferența era că el putea să cânte despre aceste lucruri cu o voce clară.
acest fapt a avut un mare impact asupra mea. nu din cauza conținutului politic, sau
istoric, ci fiindcă am recunoscut emoția din vocea acestui om, și m-am identificat cu
ea. Chiar și în ziua de astăzi, unele dintre cele mai profunde cântece ale lui, de pildă
“Alabama March”, îmi produc o paletă de sentimente foarte puternice.
După ce m-am axat, inevitabil pe ghitară, și am studiat partea clasică în privat, cu
muzicieni de la Filarmonică,și de la Școala Populară de Artă din Oradea și Cluj, am
trecut concomitent la ghitara electrică, unde mama a fost aceea care m-a încurajat și
sprijinit. Tatăl meu începuse să-și dea seama că “o luasem razna” cu muzica asta, ce
mă obseda, și care va trece ca un fum în câteva luni. Mai începusem (oroare!) să cânt
pe la nunți, ca să-mi suplinesc economiile (banii de mâncare pentru pauza mare de la
școală), și să-mi pot cumpăra echipamentul rudimentar ce se putea procura, în
majoritate difuzoare și amplificatoare trecute la casare, sau făcute pierdute de
tehnicienii și responsabilii de la școli, sălile de cinematograf și cluburile muncitorești,
pe unde începusem să mă strecor. “Jam”-urile, cu mici excepții, erau productive, nu
competitive. Erau despre comuniune și comunicare, mai mult decât a face pe grozavul.
Ca niște “pistoleros”, purtam cu mândrie rudimentalul instrument cu noi (prima mea
ghitară electrică a fost de producție proprie, mutilarea unei ghitări acustice), și eram în
permanență gata de-o cântare. În general, muzicienii acelei vremi eram aproape toți
interesați în a învăța, și cei mai mulți eram generoși în a ne împărtăși cunoștințele și
descoperirile, atunci când mă-ncrucișam cu cineva de o optică sau stil muzical diferit
de al meu, era o experiență interesantă, de care profitam ambele părți. Din acest punct
de vedere, muzica este o formă de artă unică și diferențiată. Nu vezi adesea 3, 4, sau
mai mulți pictori pictând pe aceeași pânză, sau scriitori, scriind pe-aceiași pagină
concomitent. Dar muzica este BAZATĂ pe schimb reciproc, și dialog între muzicieni.
Cel care crede că are mult de învățat va profita și progresa mai mult dintr-o astfel de
situație (“jam”) decât cel care crede că știe tot, și nu mai are nimic de învățat. Dar, și
aici este un mare DAR, siguranța este un factor major în performanță. Siguranța
execuției ne permite o relaxare, care, fără excepție, ne ameliorează performanța, și
încurajează auditoriul să se implice. Este un echilibru perfect, greu de atins. Fiecare
avem părți forte și mai puțin tari, calități și defecte diferite, și dacă le (re)cunoaștem,
devine un fapt de mare importanță, și care ne poate ajuta să nu fim prea împovărați de
ale noastre puteri/slăbiciuni. O situație interesantă, la care am fost adesea martor, a
fost când cineva cu multiple cunoștințe teoretice (filozoful), întâlnește pe cineva care
joacă/ cântă mult (performantul). De obicei, “performantul” se simte inadecvat când se
discută teoretic, dar masa se întoarce repede când instrumentele sunt în mână. De
obicei “filozoful” devine hyper-conștient de propriile slăbiciuni de executare. Cine-i mai
bun? (Perla rară, cel care le are pe amândouă sub control, evident!) Contează? Suntem
cu toții în explorare, și “călătoria” ne este specifică fiecăruia. Personal am fost
întotdeauna de părere că ar trebui să dezvoltăm siguranță – sau cel puțin încredere – în
abilitatea noastră, rămânând în același timp destul de umili pentru a putea să
continuăm a învăța. Mult mai ușor de spus decât de executat! Și tot atât de important
este să fim puțin indulgenți cu noi înșine, și să ținem minte că suntem în “entertainment
business”, afacerea distracției.

Dar, revenind la concret, anul 1969 a fost un an de excepție pentru muzica rock în
general, și pentru mine în special. O mulțime de trupe și albume (prea multe ca să le
enumăr aici, dar, dacă ați citit până aici cred că știți despre ce este vorba) acum clasice
ale stilului au apărut în acel an. Sfârșitul unui deceniu, și a unei perioade fertile pentru
acest gen muzical, precum și al cotraculturii. Duse au fost lozincile “make love, not
war”, “peace”, “flower power”, etc. Dar, la vremea aceea, din perspectiva mea
distorsionată, viitorul era așa de strălucitor, de-mi trebuiau ochelari de soare, să-l pot
privi. Intrasem la liceu, și ca recompensă, părinții m-au luat cu ei într-o excursie prin
Europa de vest! Fratele meu mai tânăr a trebuit să rămână la bunici, chezășie regimului
că ne vom întoarce-n România. Waw! Șocuri de toate felurile, dar, pentru mine, cel
cultural a fost de neuitat. Poveste lungă, m-am ales cu o ghitară “adevărată” (după
aparențe cel puțin), de fabricație japoneză, și o cantitate respectabilă de discuri
(albume și sigle-uri), majoritatea primite de pe la diferitele cunoștințe pe care le-am
făcut peste tot. Un adevărat pelerinaj pe la noi acasă a urmat, la întoarcerea din acea
excursie. Absolut toți muzicienii din Oradea, cunoscuți sau nu, vroiau să vadă și să
atingă acea ghitară. De menționat că am format trupa APOCALYPS, care-l avea
vocalist pe Adi Pintea (r.i.p, coleg la Liceul 2 unde activam). Un personaj carismatic, la
vremea aceea Adi era mai mult poet/textier decât vocalist/actor. Avea vocea gravă, și
un puternic accent românesc la piesele în limba engleză, ceea ce ne limita repertoriul
(Dylan, Hendrix, Steppenwolf, etc.). Dar cu acea trupă mi-am făcut debutul oficial ca
autor/compozitor cu piesa “Istoria”, pe progresia armonică a cunoscutei piese “Hey
Joe” a lui Bill Roberts. Piesă popularizată de britanicul Tim Rose, iar apoi preluată și
făcută un “hit” internațional de însuși Jimi Hendrix. Piesa, una dintre primele mele
compoziții, o scrisesem cam cu doi ani înainte, iar când am auzit varianta lui Hendrix,
pe care-l ador și-n ziua de astăzi, mi-am spus cu ignoranța caracteristică vârstei, că
am talent la scris și compus. Dacă la 12 ani pot să creez un “hit” ca și marele Jimi
(credeam că era compoziția lui), nimic nu-mi va sta în cale să devin cel puțin atât de
celebru ca și el. Uneori ignoranța este binecuvântare și îți dă o motivare de care
rațiunea nu ar fi capabilă, ca în cazul meu. Nici nu-mi trecea prin cap faptul că a scrie și
compune este o artă care, pe lângă talent, necesită muncă asiduă, și o continuă
practică de o viață. Dar, vom mai reveni asupra acestui subiect. În 1971 am fost
transferat la liceul Ady-Șincai din Cluj, unde, fiind un liceu specializat în limba engleză,
am avut și profesori din Marea Britanie, care ne aduceau reviste și discuri de muzică
rock. În pauze se asculta Led Zeppelin, Deep Purple, Uriah Heep, Grand Funk, etc. Lam
avut coleg de bancă pe (viitorul sculptor) Nicky Kruch, iar, cu 2 ani mai tânăr pe
Mircea Tomuș Jr. (fiul celebrului scriitor/critic literar cu același nume). Plus o întreagă
gașcă de tineri progresiști de ambele sexe, cu care am întemeiat societatea (mai mult
sau mai puțin) secretă APPLE (abreviat de la Asociația Pentru Propășirea Limbii
Engleze, și puiată de mintea lui Tomuș). Mircea, un prieten bun și foarte erudit, era de
asemenea un rocker înrăit, cu numeroase imprimări greu de procurat. Începutul anilor
’70 a fost o perioadă de studiu extrem de intens pentru mine. Pe de o parte studiile
literare din diferite surse, precum revista ”Secolul XX”, care mă inspirau la scris, iar pe
de alta albumele de rock progresiv, foarte ambițioase, elaborate, care începuseră să
apară. Jethro Tull, Ekseption, Yes, Focus, King Krimson, etc. imprimau albume care
provocau ascultătorul să-și ia rolul și misiunea foarte în serios. Cu timpul, poate că
unele s-au dovedit pompoase, cu substanță diluată, un fel de “glume muzicale”. Poate
că arhetipurile rock-ului progresiv (Yes, E,L&P, Genesis, etc.) puteau lua o bună idee și
foarte admirabil, adesea într-un context muzical sofisticat, interpreta-o pe lungimi a
ceea ce părea de zile în șir, fără ca să se repete. Deci trebuia lucrat din greu ca să poți
înțelege, digera, și aprecia aceste lucrări. Îmi amintesc, printre altele, prima dată când
mi-a picat în mână albumul “Tarkus” al grupului E,L&P (Emerson, Lake & Palmer), care
avea niște piese fantastice, pe lângă sunetul ca din altă lume al lui Keith Emerson
(clăparii autohtoni, cu extrem de puține excepții, sunau plictisitor de uniform –
Vermona, Farfissa – sau cei mai echipați, cu sintetizatoare, mi se părea că, paradoxal,
se chinuiau să le facă să sune ca un acordeon). Ingestia acestui album a fost pentru
mine o muncă dificilă, la acea vreme. Dar nu cred că era presupus să fie ușor, nu-i așa?
Iar în cazul unor albume, ca cele ale lui Frank Zappa trebuia distrusă, prin multă trudă
și studiu individual și bariera lingvistică, fără de care se pierdea cel puțin jumătate din
sensul satiric al pieselor. Un alt nivel, de la rock-ul psychedelic al anilor ’60. Și totuși,
am realizat că pentru mine nu capacitatea octavelor, corectitudinea, înălțimea
sunetelor, sau tehnica vocală – deși toate acestea au, indiscutabil, importanța lor –
contează. Capacitatea de a captiva ca și povestitor, comunicarea emoțională și
sinceritatea sunt cele mai importante ingrediente, dătătoare de caracter. Bob Dylan
cântă uneori fals, nazal, dar are “feel” și este unic. Dar trebuie neapărat să faci efortul
de-ai înțelege cuvintele. La fel, dar diametral opus, și Zappa. Când l-am auzit pentru
prima dată pe Dylan reacția mea a fost: “tipul ăsta este de admirat pentru tupeul pe
care-l are! Să cânte cu așa o voce, și fals pe deasupra”. Dar, după prima impresie
superficială, am ascultat și tradus cuvintele, și am realizat că universul creativ al
fiecăruia este în interiorul său. Muzica și cuvintele pe care le aud în interior trebuie
formulate în lucrări coerente, treabă pe care numai eu însumi pot s-o fac. Iar dacă eu
nu o fac, nimeni altcineva nu o va face. Și tot din lucrările lui Bob am dedus, printre
altele, o altă lecție importantă: trei lucruri nu se pot cumpăra în lume – dragoste,
respect, experiență. Substitutele care sunt de vânzare, respectiv: sex, toleranță,
expertiză, sunt doar atât. Substitute!

Deci, cam în acest context am evoluat trecut în faza următoare a dezvoltării
personale. La nivel național, ca și la cel internațional, era o perioadă fertilă pentru acest
gen de muzică, relativ nou. Dar, majoritatea trupelor aveau un sunet “mioritic” ceea ce
numeam “muzică ușoară cu ghitări electrice”, câteva notabile excepții fiind PHOENIX,
cu un sunet original, sârbesco-mioritic, CHROMATIC și EXPERIMENTAL cu
instrumentiști virtuoși. Și am hotărât cu Mircea Tomuș și o mână de colegi muzicieni să
umplem ceea ce consideram o lacună în rock-ul românesc și să creem o operă rock în
ceea ce consideram adevăratul sens al cuvântului. Astfel am compus o lucrare de
amploare numită Hypnos (zeul somnului), în colaborare intensă cu Mircea. Am și reușit
să o imprimîm pe casetofonul unui acolit din APPLE, de unde s-a pierdut, din păcate.
Important este că am fost admiși și am participat la Festivalul Studențesc de la Cluj,
sub numele de SYNTHESIS (Genesis fiind deja înregistrat de o trupă “puțin mai
cunoscută”, spre șagrenul nostru), unde, surpriză, ne-am clasat pe primul loc! Și
surpriza a fost și mai mare când la gala festivalului, prezentatorul ne-a întrebat grăbit:
“de la ce facultate sunteți voi?” “Ady-Șincai” am răspuns. Păi ăsta este liceu, nu
facultate! Panică generală, nu puteam lua primul loc fără ca să avem măcar un student
în trupă, dar nici nu ne puteau descalifica după puternica impresie pe care o făcusem,
așa că a fost înființat pe loc un premiu special al juriului, care consta din câteva
imprimări și un interviu la Radio Cluj. Primele imprimări profesionale, datorate atât
talentului, cât și șansei. Din păcate s-au pierdut, la fel ca și trupa, care s-a destrămat,
eu terminând liceul, iar ceilalți intrând în ultimul an de liceu, și având ca prioritate
examenul de admitere la facultate. Oricum, pentru mine aceasta a fost o importantă
piatră de temelie, cu mai multe consecințe. Una dintre ele a fost că Teo (Peter, proaspăt
ieșit dintr-o încercare abortată de a forma o trupă cu ex-Chromatic Sorin Tudoran, care
între timp se refugiase în R.F G.) a ascultat emisiunea și a fost destul de impresionat
atât de spiritul întreprinzător, cât mai ales de talentul muzical ca sâ mă caute în
repetate rânduri cu idea de a forma o trupă. Un alt beneficiu al faptului că am avut
șansa să compun, scriu, și înregistrez muzică de la o vârstă relativ tânără este că am
reprodus și prelucrat aceste piese vreme îndelungată, și am avut multiple ocazii pentru
a reflecta asupra semnificației lor. De-a lungul timpului, unele au evoluat, și au ajuns
chiar să-și schimbe semnificația pentru mine. Deși mă consider o persoană spirituală,
devin suspicios, și uneori chiar cinic în prezența cuiva care pretinde că “L-a găsit pe
Dumnezeu”, este cufundat total în și convins de a lui “credință nemuritoare”. Creștini,
musulmani, evrei, etc, cred că există un singur Dumnezeu, care este în posesia lor
exclusivă, și devin foarte agresivi când li se cere să-L împartă. Pentru că sunt momente
când te simți pierdut, fără credință, confuz, etc… Dupâ cum bine mi-a spus o față
bisericească mai demult: “credința și îndoiala sunt gemene siameze”! Am găsit această
afirmație reconfortantă și înviorătoare. Ar trebui să putem accepta faptul că putem avea
această “credință puternică” între 50 și 90% din vreme. Dar dacă într-adevăr, cineva
crede că o are 100% cred că trăiește într-un balon de sticlă periculos… Îmi asum
răspunderea acestor rânduri și nu blamez pe nimeni. Dintre cei întâlniți pe drumul vieții
cei buni mi-au dat fericire, cei răi experiență, cei mai răi o lecție, iar cei mai buni amintiri
frumoase.

Anul 1974 a fost un alt an pivotal pentru mine. Părinții mei lucrau amândoi ca
medici în Tunisia trimiși cu contract de către statul român. Printr-un miracol, ni s-au
acordat vize pentru vizită atât fratelui meu cât și mie, simultan. Stelele erau aliniate,
drumul spre libertate deschis…Numai că trebuia să fim și noi la înălțimea ocaziei, și nu
prea eram. Personal, având acces liber la albumele acelui an (DEEP PURPLE MkIII,
U.F.O, BAD Co, LED ZEP, etc.) și asistând săptămânal la concerte de nume mari
(JAMES BROWN, CHAKA KAHN, IKE & TINA TURNER, etc.) am realizat că eram sute
(dacă nu mii) de ani lumină înapoia acestor artiști, din toate punctele de vedere. În
același timp, în România ‘74, prevedeam oportunități pentru o carieră în stilul muzical
pe care aveam de gând s-o practic, fără prea mari griji. Deci, am decis să-i înștiințez pe
părinți despre planurile mele, care s-au resemnat (adio facultate de medicină și dl.
doctor!) și m-au sprijinit, cu scepticism, în decizia făcută. O altă ghitară, un amplificator
de marcă, pedală whah, microfoane profesionale, au fost “zestrea” cu care m-am întors
în România, spre uimirea generală. A urmat o perioadă de stagii pe la trupele orădene.
MIRAJ și MAGNETON, cu care am făcut primele filmări la TVR, unde m-am împrietenit
cu PETRE MAGDIN, care m-a poreclit “copilul teribil” al rock-ului românesc.
În ’75 am revenit la Cluj și am reluat legătura cu Teo, cu care am fost nedespărțiți
pentru câțiva ani, punând bazele viitorului COMPACT, înființat oficial în 1977. În ’78 am
fost dus la oaste în același timp cu Țâlă Balazs percuționistul trupei. Din armată am
continuat să monitorizez oarecum direcția trupei, care devenise mult prea “comercial
mioritică” pentru gustul meu. De altfel, Teo era total de părerea lui Iuliu Merca, care
între timp lansase SEMNAL M: “tot ce facem trebuie să fie de piață”, un fel de pop
comercial, în timp ce eu vizam un sunet hard rock, mai agresiv, cu nuanțe “metal”, și
solouri la două ghitări, gen THIN LIZZY, SCORPIONS.
Așa că, în ’79, după ieșirea din armată, am avut și acceptat o ofertă din partea
grupului orădean METROPOL. Ca și mine, doreau să evolueze. Din limba maghiară, în
care aveau deja înregistrări și discuri, vroiau să imprime în limba română, iar stilistic, de
la un fel de country rock să treacă la un heavy rock, pe aceleași coordonate cu mine.
Ca trupă existau de peste 10 ani, cam tot de atâta vreme de câtă scriam și
compuneam și eu. Câțiva ani buni de când ne făcusem fiecare debutul la înregistrări,
ascuțindu-ne îndemânarea, învățând arta de a crea, și strângând compoziții. Am pus
toate influențele muzicale la un loc, și, după o vară petrecută concertând seară de
seară la “Cupolă” la Costinești, am intrat în unicul studio din acea vreme din România,
și cu ajutorul regretatului Fredy Nrgrescu (“Nea’ Fredy”) am imprimat și scos pe piață
albumul “Metropol 3”, un album de rock adevărat, după părerea mea. Cred că mulți sau
întrebat: “de unde naiba a ieșit albumul acesta?” Dar așa se întâmplă când pleci
flămând în căutarea unui sunet nou. Am adus o muzicalitate care nu exista încă, cu o
nouă prospețime, chiar înainte ca stilul “punk” și “new wawe” să explodeze în
România. Îmi place să cred că am fost într-un fel prevestitorii valului NWOBHM (New
Wave Of Brithsh Heavy Metal). IRON MAIDEN au scos primul lor album în 1980 iar
METALLICA & Co, nu erau încă nici măcar sub radar. De asemenea cred că am deschis
urechile multora (după concertele vândute cu luni înainte). Au crezut că era o muzică
venită din altă lume – și într-un fel așa era!
1980 a început o decadă plină de schimbări rapide. Pentru METROPOL a fost un
an plin de turnee pline de succes. Devenisem trupa “cea mai tare din parcare”, dar, ca
și merele de aur, prea multe te trag în jos. Virányi Attila se pregătea să emigreze, părinții
mei ceruseră azil politic în Canada… Din interior, viitorul trupei era chestionabil. Mi se
părea că rămăsesem singurul “flămând” din punct de vedere muzical, în timp ce ceilalți
3 aveau toți alte priorități. Timp de pierdut nu aveam, dacă vroiam să mai imprim un
album îmi trebuia o echipă de “flămânzi” ca și mine, cu o idee salvatoare. Așa că după
ce mi-am dat preavizul de două luni la METROPOL, am asamblat o nouă trupă cu Țâlă
Balazs (ex-COMPACT, percuție), Biga Gabor (ex- METROPOL la bass și voce) și Joe
Balogh (ex- STATUAR la ghitară). Idea de milioane a fost că una din piesele compuse
de mine de pe “Metropol 3” se chema “Metrock”. Am decis să numesc noua trupă
METROCK iar pe primul afiș să-l intitulăm “De la METROPOL la METROCK” cu
fotografia noului grup firește. Discutabilă geniala idee dar în circumstanțele acelea,
singura mea opțiune. Și, în marea schemă a lucrurilor, METROCK (mă refer la trupa
originală!) a fost o trupă efemeră. Poate nu este un nume menționat când se vorbește
de “who is who” în rock-ul românesc. Și totuși, pentru o scurtă perioadă de 18 luni
(ianuarie 1981/ august 1982) super-grupul orădean a bătut toate recordurile anterioare
din rock-ul românesc: 2 albume (3 piese pe compilația “Rock 5” și albumul “Castelul
de nisip”), multiple piese care au atins locul 1 în topurile naționale (“Săptămâna”,
“Tribuna”, etc.), turnee vândute anticipat, și concerte cu ușile închise, plus o reședință
de o vară (1981) la mult râvnita Cupolă, din Costinești. Am creat un precedent, dacă nu
menționat, niciodată duplicat în istoria rock-ului românesc! Those were the days! Cu 3
din cei 4 membri cu actele depuse pentru plecarea definitivă din R.S.R, singura
“înregistrare” la televiziune a fost la emisiunea “Reflector” din vara lui ’81 de la
Costinești. Menită să ne ridiculizeze, trupa apărând necenzurată, în toată “regalia” rock
și cu panașul vizual (explozii, fum, etc.) emisiunea ne-a făcut cea mai bună reclamă
posibilă, adeverind cuvintele lui Gene Simmons (KISS): “nu există reclamă proastă,
numai RECLAMĂ!”.

Și cu aceasta cariera mea de rocker în România comunistă a luat sfârșit. La 17
august 1982 m-am renăscut în Canada, țara mea de adopție. Aveam 27 de ani (vârsta
la care un rocker respectabil trebuia, conform tradiției – Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim
Morisson – să dispară din această lume, devenind o icoană veșnic tânără), și într-un fel
Marius Luca cum era cunoscut a dispărut brusc de pe scena rock-ului românesc. Nu
mă consider a fi iconic, în felul în care un Covaci, Baniciu, Merca & Co sunt. Nu m-aș
auto-clasa în această categorie, dar nici n-aș vrea să am “creator de COMPACT” ca
merit singular. Apreciez dacă anumite persoane mă consideră astfel, dar nu cred că
atunci când voi dispărea voi crea o gaură-n cer imposibil de astupat. Dacă am fost un
pârâiaș tributar al fluviului muzicii rock, în special al rock-ului românesc, și unele
persoane mă consideră o influență, ori dacă vor să continue a construi pe bazele a
ceea ce am început, mă simt cu umilință onorat. Nu pot controla reacția altcuiva față
de creațiile și prestațiile mele. Ceea ce pot controla într-o oarecare măsură este
calitatea materialului pe care-l canalizez prin așa numitul proces de creație, imprimări,
și modul în care-l prezint prin execuția în concert, unde, fără discuție, schimbul de
energie cu publicul are un cuvânt greu de spus. De aceea, ca artist, rămân într-o
perpetuă căutare, schimbare, evoluție, etc. Doresc să satisfac publicul și să-l surprind
în mod plăcut, iar răspunsul lui este întotdeauna adevărată muzică pentru urechile
mele. Dacă, precum artist, te crezi cineva special, ei bine, nu ești! Dar dacă ești în
“ochiul public” poți deveni un personaj în care cei din jur pot să-și proiecteze gândurile.
Dacă te percep ca și pe a doua venire a lui Cristos, sau ca pe o gaură de târtiță, este
alegerea lor. Am fost întrebat de destule ori (după habitualul: “dumneavoastră ați fost
fondatorul trupei COMPACT?”) dacă cred că mi s-a acordat respect ca și autor/
compozitor, ceea ce m-a făcut să concluzionez că nimeni nu crede așa ceva
(consensul general pare a fi “ai fondat și botezat trupa COMPACT. Ne mulțumim cu
atât! Nu ne îndurera creierii cu mai multă informație”). Dar pentru ce aș merita un
respect deosebit? Pentru că mi-am făcut datoria și îndeplinit misiunea? Am creat și
vândut muzică, desigur, dar sunt creatori și vânzători de ziare, haine, înghețată, etc. Lor
li se dă un respect deosebit pentru ceea ce fac? Îmi plac piesele cu care am de-a face.
Dacă mai plac și altora… Minunat! Sunt permanent în căutarea celei mai bune piese pe
care pot s-o realizez. Este “cârnatul” aninat în fața saniei trasă de câini: de neatins,
motivația, forta motrice care face să avanseze “sania”.

Deci, iată-mă în Canada, cu cariera de “rock star” din R.S.R. practic terminată.
Trebuia să încep totul de la -, nu de la 0. Cei din Diaspora, care au trecut prin aceste
încercări înțeleg, poate, mai bine despre ce vorbesc. Experiența acumulată în România
nu îmi era deocamdată, practic, de mare folos.Trebuia să învăț cu repeziciune limbile,
manierismul, business-ul, pe lângă achiziționarea de instrumente, integrarea în viața
artistică a Montrealului, etc. Institutul “Trebas”, specializat pe business-ul muzical, și pe
care l-am absolvit cu toate cele 3 specialități (inginerie de sunet, producție de albume,
impresariat, fiecare având o durată de 2 ani) concomitent, creând și aici un precedent,
care nu cred că a fost repetat, m-a adus în doi ani la 0, linia de plutire. Cu un efort
colosal din partea mea. A urmat o viață plină, de muzician activ atât în turnee transcontinentale,
interviuri la posturi de radio și televiziune, cât și în studio, realizând mai
multe albume independent, unele ajungând în fruntea top-urilor de radio locale,
deasupra unor nume consacrate internațional (după cum spunea marele Jaco
Pastorious “ain’t no braggin’ if you can back it up”, și eu am înregistrările, videourile, și
documentația din presa vremii!). Am avut și 2 propuneri de contract de înregistrare de
la 2 firme bine stabilite internațional (unul în 1987, al doilea în 1991), dar le-am refuzat,
personal, ceea ce a avut ca și consecință dizolvarea trupelor respective, trupe ce
aveau aspirații strict comerciale. După alte câteva albume realizate independent,
turnee, etc. mi-am reevaluat obiectivele și mi-am făcut un angajament solemn: dacă
după atâta timp și efort investit nu am reușit să obțin un mare succes internațional în
termeni proprii, voi continua să fac numai muzica ce-mi place. Dar asta s-a întâmplat
mai târziu, când an format trupa O.N.E. În acea vreme însă, una din plăcerile de a fi
muzician de turneu era ocazia zilnică de a performa pe scenă și a încerca tehnici și idei
noi. În ziua de astăzi, trebuie să fii super bine pregătit, cu mai puțin spațiu pentru
experimentare, concertele fiind mult mai rare și nu ai niciodată a doua șansă ca să faci
prima impresie. Și mai trebuie spus, la acest subiect,câteva cuvinte despre generația
nouă de muzicieni, cu un nivel de îndemânare crescut exponențial, și instrumente
afordabile, ameliorate, și mult mai ușor de utilizat. Pe YouTube vezi copii între 3 și 8 ani
cu o execuție instrumentală uimitoare, la aproape orice instrument. Ghitara, bunăoară,
este prea mare pentru ei, dar ei zâmbesc… Nu este urmă de tensiune pe fața lor. Au o
încredere și ușurință de execuție de invidiat! Unde, însă, nu-i invidiez, este lipsa totală
de emoție și sentiment. Probabil că un factor este și felul în care noua generatie învață.
Muzica nu se mai “ascultă”, ci se “consumă”. Când un tânăr muzician execută ceva la
un anumit nivel, aceasta devine noua “ștachetă”. Apoi, cineva îl depășește (ca viteză
de execuție în special), și ștacheta este ridicată tot mai sus. Devine un fel de
gimnastică rapidă și competitivă, nu muzică. Plus că acum, este un mare flux de
informație. Pe YouTube poți urmări în detaliu cum fiecare execută orice gimnastică la
orice instrument muzical. Ca să nu mai vorbim despre transcrieri, tablatură, instrucțiuni
de pas cu pas pe Skype, etc. Excelent pentru copiat/clonat, dar lasă mult de dorit la
capitolul fantezie/creativitate! Când eu îmi făceam ucenicia, interacțiunea dintre
muzicieni era un factor de bază. Anumiți muzicieni consacrați aveau un nivel de tehnică
foarte ridicat, și întrucât nu puteai să-i vezi în concerte (se aduceau EXTREM de rar în
România comunistă), singura salvare erau urechile și o înregistrare (uneori de la
emisiunea Metronom, a regretatului Cornel Chiriac, de la Europa Liberă, bruiată de
regim), pe care s-o poți încetini, ca să auzi secvența muzicală încetinită, dar cu o
octavă mai jos, ceea ce, la ghitară, dădea uneori rezultate eficace. Așa am reușit,
uneori cu mai mult, alte ori cu mai puțin succes, să “sparg codul” mai multor ghitariști
de renume. Dar de fiecare dată cu productivitate, inspirație și progres personal.
Probabil că cel mai important focus al creativității mele este melodia și compoziția.
Compun cu predilecție la ghitară și bariton (foarte rar la clape sau bass). Sunt
instrumente unde pot trage, întinde și manipula corzile, ceea ce îmi permite să fiu
foarte expresiv. Pentru că este important să pot pune în vibrație corzile inimilor. Atât ale
ascultătorilor, cât și în primul rând a propriei inimi. Este acea zvâcnire a emoțiilor,
aceeași pe care o provoacă cele mai mărețe cântece din orice eră și de orice stil: Bach,
Mozart, Stravinsky, Sinatra, Maria Tănase, Edith Piaf, Robert Johnson, Coltrane, Miles
Davis, Beatles, Hendrix, Led Zeppellin, Allan Holdsworth, etc. Piese create în așa fel
încât se conectează la noi, și pe care când le asculți, studiezi sau interpretezi, remarci
cât de bine au fost compuse. Iar în mine este o parte mereu tânără și plină de sevă ce
mă îndeamnă să compun și aranjez armonii și melodii tematice, care pun în valoare
cântecul și fac conexiunea emoțională. Pentru mine nimic nu se compară cu senzația
îmbătătoare ce ți-o dă participarea publicului, care nu s-ar întâmpla dacă nu ar exista
această conexiune. Într-o anumită măsură, este o măiestrie mai greu de dezvoltat
uneori decât cea tehnică, și care cere, pe lângă anumite calități și carismă, multă
muncă. Am realizat de la început că în această breaslă trebuie să muncești din greu
(proporția legendară fiind stabilită de Michelangelo: 1% inspirație și 99% transpirație) și
nu numai să faci ce-ți place, dar să-ți și placă ceea ce faci. Să investești timpul și
efortul necesar, să rămâi mereu “flămând și însetat”, cu dorința de a te ameliora,
niciodată complet mulțumit de tine, sau satisfăcut unde te afli, și să fii continuu o
persoană creativă în tot ce faci. Personal consider procesul de creație și ca un fel de
terapie, pe care o prețuiesc nespus. Când ai studiat un instrument multă vreme,
dezvolți o tehnică, și ai tendința să te bizui pe ea. Mâinile îți devin mai puternice,
execuția degetelor mai precisă, auzul puțin mai rafinat, și îți găsești propria voce. Dar
când ești pus în situația de a fi complet izolat de instrumentul tău principal, ești, într-un
fel, complet dezbrăcat de încrederea în performanța proprie, și trebuie să asculți totul
dintr-o nouă perspectivă, cu simțuri ascuțite.
Prefer de departe echipamentul analog, deși cel digital își are meritele lui
(conveniență la transport, depozitare, comoditate de utilizare, etc.). Dar în contextul
“live” este ceva ce nu sună tocmai pe gustul meu, mai ales în contextul trupei actuale,
Organic Noise Experiment – O.N.E, unde performez doar cu un percuționist. Pentru
comparație aș spune că echipamentul analog produce acel sunet plăcut auzului,
unduios și plin, iar cel digital un sunet “pătrat”, destul de sec și iritant care practic
decupează foarte mult din frecvențele organice care mișcă aerul în mod plăcut și
natural.

Și am ajuns și la capitolul Organic Noise Experiment – O.N.E, un duo dinamic. Cu
Louis Doré, lucrăm în echipă de peste 10 ani. Acum 7 ani am format împreună trupa
O.N.E, care l-a inclus inițial și pe ghitaristul Shawn Heins, care pe parcurs ne-a părăsit.
Experimentați, am fixat standarduri ridicate de la început, atât la nivel de trupă, cât și
personal cu preponderență ignorarea “goanei după aur” sau “rat race”-ul business-ului
muzical. Am imprimat albume, concerte pe 2 continente pe spesele noastre, fără
sponsori, creând și aici un precedent. Suntem o trupă fără mari aspirații comerciale,
neangajată politic sau religios. Acestea cred că ne-ar păta integritatea și acest motiv
ulterior îmi pare cam urâțel. Să cântăm într-o sală de 400 de lucruri plină,este tot ce
avem nevoie, sau 200, sau 10. Dacă cineva vrea să participe la concertul nostru sau să
aibă albumul nostru, suntem fericiți. Dar n-am vrea să ajustăm crezul nostru muzical
pentru a atinge o audiență mai numeroasă. Ar fi necinstit, și într-un fel, moartea acestei
trupe bazată pe integritate. Sunt destule trupe care au alte priorități decât muzica în
agendă, și vor exista mereu. Poate nu sunt toate în fruntea palmareselor, iar unele au
ceva de spus pe linie politică. Și este, ok, chiar încurajator. Dar mai puțin important
decât o mulțime de oameni, indiferent de vocația fiecăruia, protestând pentru o planetă
mai umană și decentă, și nu așteptând după o trupă rock să o facă pentru ei. istoria
este în mâinile voastre. Nu așteptați salvarea de la o biată trupă de muzică rock!
Albumele noastre dorim să placă fanilor, sau, și mai bine, să-i capaciteze a face efortul
de a învăța să le placă, ceea ce ar însemna că au descoperit și câștigat ceva, din punct
de vedere spiritual. Idea de a produce (până acum) majoritatea albumelor Organic
Noise Experiment – O.N.E. în limba română, a putut părea cel puțin ciudată la început.
În special pentru că limba engleză este limbajul universal acceptat al muzicii rock, iar
trupa O.N.E, este o trupă canadiană, din Montreal. Dar pe ce ne-am gândit, pe ce ne-a
plăcut tot mai mult ideea. Un “by-product” puternic a rezultat, și am descoperit că din
punct de vedere textual unele piese erau mai puțin înflorate și mai personale într-o
limbă decât în alta, și viceversa, fapt care m-a ajutat enorm în saltul calitativ, făcut de
ambele părți, precum și inițiativa de a cânta și în limbile maghiară și (mai nou) franceză,
concertele trupei fiind evenimente multiculturale.
Ador muzica sub toate aspectele: s-o ascult, practic, interpretez, compun, imprim,
etc. Acest lucru îmi facilitează dorința de explorare, iar în trupa O.N.E. am șansa să-l
am ca partener pe Louis Doré, un percuționist, vocalist, muzician fără pereche. Unele
idei muzicale ne vin din ricoșeul frazelor muzicale când exersăm împreună un proces
inspirant, deoarece, dacă unul din noi face ceva neașteptat, celălalt răspunde cu ceva
la fel de surprinzător, și în același timp, complementar. Compunem în mod constant nu
numai pentru satisfacția personală, dar și pentru a ne continua istoria trupei,
dezvoltarea repertoriului și a catalogului muzical, pentru patrimoniul trupei să meargă
înainte. Nu avem timp de lenevit. Este întotdeauna un album sau un concert de
pregătit, și nu știm când ne va expira pașaportul, așa că fiecare este, potențial, ultimul.”

Marius Luca 

 

Mai citește: 

EMISIUNI SALUT ROMANESC DIN MONTREAL-talk-show

Gheorghe Gheorghiu invitatul emisiunii SALUT ROMÂNESC DIN MONTREAL

VASILE BELE -SEMNAL EDITORIAL. ANTOLOGIA GALAXY. AUTORI ROMÂNI CONTEMPORANI VOL 2

Leonid Șaramet-DRAGOSTEA PIERDUTĂ

DACĂ DRAGOSTE NU E NIMIC NU E -Gheorghe Gheorghiu revine la Montreal de Valentine’s Day!

INVENTAREA „IADULUI” ȘI AL „RAIULUI” MIJLOACE DE A EDUCA OMUL DE LA ÎNCEPUTUL CREȘTINISMULUI PÂNĂ ÎN PREZENT-Al Florin Tene

Abonamente 2023 la revista de colecție POEZII PENTRU SUFLETUL MEU

SUSTINE SCRIITORUL ROMAN!  Cultura se pastreaza prin scriitura!

Ce mai e nou prin librărie?