Cezarina Adamescu- IUBIREA ÎNTRE CREDINȚĂ, PĂCAT ȘI SPERANȚĂ-recenzie Vanda intre dorinta si ratiune

Vanda---4-carti

IUBIREA – ÎNTRE CREDINȚĂ, PĂCAT ȘI SPERANȚĂ

Mara Popescu-Vasilca, Vanda, între dorință și rațiune, Roman de dragoste – Ediția a II-a, revăzută și adăugită,

În mod surprinzător, Mara Popescu-Vasilca își începe romanul de dragoste, cu unele comentarii de la cititori. Impresii pozitive, avizate și neavizate, de la cei care au parcurs conținutul romanului și au ținut să-și exprime în felul acesta gratitudinea pentru autoare,  care le-a fi oferit clipe de plăcută zăbavă și confort sufletesc prin această carte captivantă. Mai cu seamă, cu un asemenea subiect atrăgător.

Romane de dragoste s-au scris de-a lungul vremii, mii și sute. S-ar zice că nu ar mai fi rost de experiențe inedite. Și totuși, autoarea de față găsește, într-un subiect devenit loc comun, calea prin care să-i țină captivi pe cititori până termină romanul. Acesta ține însă, de măiestria artistică, de imaginarul epic, de găsirea acelor modalități care să le trezească interesul. Deși astăzi, puțini sunt oamenii, cu firi romantice, care să se aplece asupra unui roman de gen. De aceea, abordarea unui subiect de dragoste este puțin riscantă.

Importantă este bucuria sufletului care se remarcă la fiecare asemenea cititor. Ceea ce nu e un lucru lesne de dobândit.

Părerile, observațiile sunt destul de pertinente, cititorii antrenându-se într-un joc captivant, care poate încă, să creeze surprize plăcute.

Autoarea e neîntrecută în crearea de caractere, de personae puternic conturate, unele fiind chiar arhetipuri ale femeii societății actuale, complexe, neliniștite, veșnic în căutare de un strop de tandrețe, gata să ofere celui de lângă ea, clipe de neuitat, atunci când acesta merită. Dar, chiar și atunci când bărbatul merită mai puțin.

Și dacă, la un moment dat, trăirile emoționale ale personajelor se amestecă, se pot decela unele trăsături de caracter ale fiecăruia, pus anume în context pentru ca acțiunea să fie rotundă.

Fiecare parte din întreg este importantă, la un moment dat, devenind esențială, ca în desfășurarea unui rol într-o piesă în care depinde de măiestria actorului ca să devină personaj principal. Personajele, ele însele se autodefinesc prin ceea ce spun, prin ceea ce gândesc și prin felul în care acționează. Și aici, latura psihologică a autoarei are un cuvânt greu de spus. Ceea ce e deosebit de important în această carte și în toate celelalte scrise de această autoare, este transmiterea de emoții pozitive și de motivații ale sensului vieții, trăit de iubit și că, oricâte nereușite am experimenta în viață, speranța nu trebuie pierdută.

În “Cuvânt către cititori” însă, descoperim adevărata personalitate a autoarei, aici este ea însăși, fără ascunzișuri, fără imaginație ori fabulații. Ea își oferă sufletul direct pe tava ochilor noștri și nu se sfiește să monologheze, de fapt, cu fraze de genul: “Na, acum descurcă-te”, “cum să vă spun… ”, “ Na, acum să văd cum te descurci Vanda”,  ca să-l oblige pe cititor să ia parte la acțiune, să gândească și chiar să ofere soluții unei situații. Și faptul că ia parte la frământările personajelor, este tot o invitație la meditație.

Din totdeauna, omul s-a aflat “între dorință și rațiune”, fiecare latură alternând în conștiința lui, înclinând terezia când într-o parte, când în cealaltă.     A găsi un echilibru între cele două, a armoniza aceste dimensiuni este destul de greu, astfel că ne mulțumim să le urmăm pe fiecare.

Autoarea folosește adeseori tehnica stilistică a povestirii în poveste, după cea a filmului în film. Fiecare personaj devine, la un moment dat, narator, expunându-și propria experiență de viață, fie în dialog cu altcineva, fie ca monolog.

Romanul începe cu o confesiune, cea a Chiarei, care relatează un moment cheie al vieții sale: nașterea primului copil. Cu relatarea pe mai multe planuri temporale, alunecarea în viitor și revenirea la momentul amintirii, cu fraze de genul: “ Dar să revin la momentul în care voi deveni mamă”.

          Aceste baleări între prezent, timpul relatării, trecut, timpul în care s-a desfășurat acțiunea și viitor – proiecția autoarei și a personajului ei, reprezintă o modalitate modernă de desfășurare a epicului, deși e mai greu de urmărit. Dar, cititorii experimentați sunt obișnuiți cu astfel de traiecte dus-întors, pornind de la un timp fix.

Autoarea evocă momentul emoționant ca și când s-ar petrece în prezent, ca un blitz căzând peste ansamblul peisajului, folosind acest timp, în locul timpului evocator. Dar impactul e la fel de fierbinte.

Totul capătă o tentă scenaristică, în care autorul își prezintă personajele, pe rând, pe măsura intrării în scenă. Uneori, vocile se întretaie.

Și în timp pe Chiara își evocă prima experiență cu Nic, soțul ei, din nou face un pas în viitor: “Eu nu aveam de unde să știu că aș fi putut să-l trădez, și asta pentru a câștiga afecțiunea lui George, o persoană specială din viața mea, care, rămăsese departe odată cu creșterea și maturizarea mea”.

Rememorarea întâmplărilor trecute o ajută pe eroină să-și deslușească trăirile prezente și să afle unde și cum a greșit față de soțul ei și cum s-a ajuns în situația de a se despărți. Exemplificând cu propria viață, povestitoarea, ca un bun moralist, încearcă să ne povățuiască, să ne atragă atenția asupra unor eventuale greșeli, pentru a le putea evita.

Ea nu se ferește în a folosi unele expresii mai tari, din ordinul argoticelor: “au înghițit gălușca”,nu prea știam cu ce se mănâncă”, “mă luau la vale”, “deodată, pleașcă”, “trai nineacă“, “o să-mi iasă pe nas“,“o bumbăceam“,nu cumva să dea în prosteală“, “miros de ispită“,    

          Se remarcă la autoare predilecția de a analiza totul, fie retroactiv, fie din prezent, cu o meticulozitate deosebită.

Noua experiență maternă a Chiarei, o face prea fericită pentru a mai analiza, însă, reacțiile soțului ei.

Din vorbă-n vorbă, aflăm și povestea tristă a Chiarei și despre moartea soțului ei, Valentin, care a lăsat-o săracă și cu datorii, în vreme ce el trăia cu altă femeie.

Povestea, aproape supranaturală a Clarei, soacra Chiarei este relatată cu lux de amănunte. E o lecție despre smerenie, iertare, împăcare și evlavie pentru cei defuncți, indiferent cum s-au comportat în viață. Lucrurile se limpezesc. În condițiile în care concordanța timpurilor nu este respectată în totalitate, când se sare de la prezent, la perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, viitor și iar la prezent, cititorul trebuie să fie foarte atent și să intuiască cine povestește, cine ascultă, cine trage concluziile, pentru ca relatarea să aibă conținut și înțeles. Însă acest mod de lucru nu impietează prea mult firul epic, care este reluat, de fiecare dată, astfel încât mesajul să fie clar.

Punctul de vedere al Vandei este aproape șocant. Ea relatează despre copilăria ei și a Mirelei, sora ei mai mică. De faptul că, din gelozie, așa cum se întâmplă când se naște un alt frate, cel mare se vede iubit mai puțin și intervine invidia, o teroriza pe surioara ei în fel și chip. Însă cele două surori s-au realizat profesional, Mirela devenind avocat iar Vanda, medic psihiatru. Și poate că gelozia între surori nu s-a stins niciodată, căpătând un iz de întrecere continuă, stimulativă, care să ajungă mai sus.

Singură, Vanda recunoaște: “Poate că mă grăbesc să judec și să iau decizii. Vreau totul repede“. Apoi, nu ezită să-și facă un autoportret, studiindu-se minuțios în oglindă, la sfârșit zâmbind mulțumită de ea însăși, încrezătoare în viitorul ei, deși abia ieșise dintr-o căsătorie dezastruoasă.

Un incident minor, la barul unde se dusese să bea o cafea, îi scoate înainte un bărbat fermecător, rasat, elegant și mai ales, interesant. O întâmplare pur și simplu providențială. Scena dragostei dintre cei doi necunoscuți deocamdată este prelungită nepermis de mult, dar nu se înscrie în seria scenelor de amor ieftin descrise de unii scriitori. Vanda se teme încă de această clipă prelungită de dragoste, derutantă, intempestivă, pentru că, într-o clipită, ar putea să dispară ca un vis dimineața, din care rămâi doar cu acea senzație de bine care te cutreieră apoi, toată ziua. Ea întârzie clipa deznodământului și se pare că reușește să rămână suverană pe acest episod care o uimește și o sperie deopotrivă.

Şi noi care nu am avut timp să ne mai gândim, aşa, deodată, hop, apare ea, “fericirea.” Nu ştiam sigur dacă totul va rămâne în memoria iubirii, îndeosebi dacă trupul va păstra urma acestor senzaţii umane, inegalabile, de dăruire şi de vis realizat“.

          E adevărat că Vanda este o femeie pasională, plină de senzualitate, voluptoasă, care nu și-a consumat rezerva de tandrețe în căsnicia ei ratată. Dar nu a vrut să renunțe la bucuria dăruirii, chiar și unui necunoscut, întâlnit într-un bar, în timp ce-și sorbea cafeaua de dimineață. Sunt întâmplări neașteptate, care te iau prin surprindere. Și totuși, te lași pradă lor, fără să mai gândești că s-ar putea să fie primejdios pentru tine.

“Mă bucur de ce fac, simt vibraţia şi mângâierea. Nu am abandonat esenţa. Cred şi mă simt învingătoare. Da, învingătoare. Am văzut dorinţa noastră transformată într-o manieră creativă. Nu am abandonat dorinţele ascunse. Suntem în căutare de ceva nou, ceva care să ne trezească la viaţă“.

          De altfel, ea însăși recunoaște: “Sunt surprinsă de relația dintre noi care se transformase într-o pură atracţie misterioasă, profundă, mistică dar și senzuală“.

          E rândul lui Andrei să preia rolul naratorului. Din punctul său de vedere. Acest mozaic de confesiuni este elementul surpriză, elementul cheie, într-un roman de dragoste, ca să fie salvat de monotonie, de rutină, de clișeism.

Mara Popescu-Vasilca are acea capacitate extraordinară de a face din lucrurile simple, pe care le face toată lumea, dar se ferește să vorbească despre ele, din falsă pudoare, pudibonderie, lucruri firești, normale despre care vorbește deschis, fără ascunzișuri. De aceea, nu șochează, cum s-ar aștepta mulți, ci prestația ei este acceptată cu empatie.

Poate că e cel mai bun lucru și de aici își câștigă adepți în lumea cititorilor și criticilor de specialitate. Pur și simplu place tuturor.

Romanul este ca o simfonie pe mai multe voci și instrumente: vocea auctorială, persoana a I-a singular, vocea Clarei, vocea Clarisei, vocea lui Andrei, vocea Vandei, vocea Mirelei, ș.a. care se armonizează cu orchestra și dirijorul, ca să rezulte un concert unic. Restul sunt figuranți. Sau, notele unei partituri, o partitură a dragostei: “o partitură a dragostei, a unirii dintre un bărbat şi o femeie, un imn, un îndemn al trezirii sentimentelor umane, al lăsării fricilor şi prejudecăţilor, a face aşa cum a lăsat legea omenească de când e lumea şi pământul, a face dragoste“.

În monologurile lor, personajele își fac autoportretul.

Dragostea celor voi, Vanda și Andrei  dobândește semnificații mistice: “Eram legaţi cu universul. Pluteam, eram în impoderabilitate. Într-o lumină albastră, cerească. Eram transparenţi, elastici, eram forme. Acolo unde totul e posibil. Ne desprindem şi ne regăsim într-o sintonie perfectă. Pare totul regizat. Simţim doar gustul şi parfumul trupurilor care emanau iz de iasomie şi gust de mir, de duh şi viaţă.

Transfigurați și spiritualizați astfel, cei doi nu-și mai pun problema păcatului originar și refuză  a priori complicațiile care s-ar putea ivi în derularea sentimentelor lor. Clipe trăite între vis și realitate.

Chiar și cuvintele cele mai banale, dobândesc semnificații liturgice: mirul dragostei, nectarul iubirii, poarta sufletului,

Printre toate acestea se strecoară gânduri aforistice de o adâncime abisală: “Da, dragostea e o povară a vieții, făcută din iluzii, vise, speranțe și cereri care nu sunt auzite, pentru că le avem în noi, în mințile noastre, undeva unde chiar noi abia ajungem“; “a înţeles că omul este propriul duşman şi că are arme ascunse, cu care loveşte atunci când vrea să semene durere Poate că obișnuința e un semn al oricărei povești de dragoste pasională”,“Viața e ca un dans. De multe ori trebuie să dansăm chiar dacă nu ne place partenerul sau melodia”.

            Elementul surpriză pe care autoarea s-a bazat că va avea efectul scontat, e legat de prezent la la conferința de la Palatul Parlamentului a lui Andrei Pruteanu, venit în calitate de conferențiar universitar, care ține o strălucită pledoarie în fața unei spli arhipline de medici psihologi, printre care se afla și Vanda.

             Autoarea face referiri livrești la marile capodopere ale literaturii universale, la Divina Comedie, a lui Dante Alighieri, descriind etapele prin care trece sufletul omului: Purgatoriu, Infern sau Paradis, în călătoria lui în veșnicie.

Rememorarea clipelor petrecute alături de Andrei îi crează o stare de plăcută amețeală, timpii se amestecă, realitatea cu ficțiunea își dau mâna, nu se mai știe ce este adevărat și ce e doar închipuire. Oricum, starea de fericire, de împlinire și satisfacție se prelungește, semn că nu a fost vis. Un fel de oniro-luciditate cu imagini clare, statice ori în mișcare, ceva straniu, inedit, atrăgător.

Chiar dacă ar fi vrut să se dezlipească din strânsoarea iubirii, n-ar mai fi putut. Urmează câteva întâlniri la restaurant, la hotel, cu aceeași complicitate la care iau parte toate părțile trupurilor, ochi, mâini, genunchi, guri. Nimeni nu dă înapoi, se aruncă în vâltoarea care îi atrage depotrivă.

Mici tertipuri de cucerire, fac jocul iubirii mai atractiv, mai pasional. Ispita se ține scai după ei, le dă târcoale, îi ademenește. Tandrele și voluptoasele jocuri erotice. Incitante și vinovate, în aceeași măsură, dar pline de candoare care tind să atingă sublimul. Totul înveșmântat în sugestii și intuiții specifice genului fiecăruia. E vremea tuturor nebuniilor.

Autoarea e neîntrecută în redarea acestor scene.

Departe de ipocrizia și de falsa pudibonderie afișată de unii, Mara Popescu-Vasilca reușește să capteze atenția în cuvinte simple, cu o sinceritate dezarmantă, fără să cadă în licețios, menținând cota firescului în limite normale.

În plus, autoarea face trimiteri livrești la unele lucrări de psihologie și filozofie, pe care cei doi, le interpretează și le adaptează nevoilor lor imediate.

Evocarea vieții lui Andrei se face de către acesta, pe șezlongul psihologului, ca o spovedanie la confesional. În acest fel, o face prezentă și pe Marta, sora lui vitregă, de care se atașase în tinerețe, legați de aceiași părinți, uneori nepăsători și reci cu nevoia de dragoste a copiilor lor.

Romanul Marei Popescu-Vasilca ne învață de fapt, ce e iubirea și că nimic nu e mai important decât acest sentiment sublim. În prezența iubirii, parcă toate se opresc în loc, să facă loc sentimentelor copleșitoare.

Prin poveștile celorlalte personaje, facem cunoștință cu alte ipostaze ale iubirii trăite de ele, fiecare într-alt fel, descrise cu atâta măiestrie de autoarea de față. Totodată, lectorii acestor povești pot cădea lesne într-un soi de neîncredere, gândind că asemenea dragoste, în zilele noastre e aproape imposibilă, că lumea se grăbește, nu mai e timp de dulcegării, tehnici de seducție, de declarații, de dovezi de iubire concrete. În aceste povești, fantezia erotică are un rol important. Că sunt de ajuns relațiile trupești și…cam atât. De aceea, descrierile autoarei, cu lux de amănunte, despre iubirea celor doi, ar putea fi vetuste, din alt veac și nu mai prezintă interes la lectură.

Însă, mai există și cititori romantici care mai regăsesc în poveștile Marei Popescu-Vasilca, temei de speranță că dragostea încă există. Pentru ei și pentru cine mai crede în iubirea adevărată, scriitoarea și-a deschis inima și a lăsat să izvorască din ea, cele mai curate sentimente, de o gingășie și candoare cu totul specială. Și poate că fiecare din noi, în clipele de liniște și visare, cu ochii închiși sau deschiși, ne închipuim că într-o bună zi, vom întâlni iubirea ideală și vom poposi în brațele ei, atât timp cât ne va îngădui timpul.

Există și momente de maximă încărcătură dramatică, precum cel al accidentului lui Andrei și a căutării disperate a Vandei, în plină noapte, în ceață, ca într-un film suprarealist. După care găsindu-l, în mijlocul unei agitații cu salvări și mașini de poliție care claxonau, ca într-un coșmar nesfârșit, îl văzu întins pe targă cu masca de oxigen la gură, îndreptându-se spre spital.

Asemenea deznodământ neașteptat este de domeniul supranaturalului. Și iat-o pe Vanda, din visul frumos de fericire și iubire dus la extrem, trezită la realitate de o veste cumplită, aflată de la ghișeul de informații a spitalului: pe Andrei îl luase soția care venise tocmai de la Viena după dânsul.

Dușul rece care o trezește brusc pe Vanda nu o împiedică să-și facă zeci de scenarii despre situația reală: orice și-ar fi închipuit, dar aceasta, nu.

Confruntarea celor doi se întâmplă chiar la barul unde se cunoscuseră la acea buclucașă cafea pe care, din neatenție, ea o vărsase pe costumul și pe cravata lui.

Între timp, ni se derulează prin fața ochilor, povestea Eleonorei, ex-soția lui Andrei. Portetul ei nu e deloc măgulitor.

Criza trece neverosimil de repede, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, dimpotrivă i-a eliberat de secretele care-i apăsau și i-a făcut să se simtă liberi de orice obligație anterioară.

Și-au reluat viața de acolo unde o lăsaseră, cu aceleași obiceiuri, cu multă înțelegere și tandrețe și de o parte și de cealaltă. Parcă s-ar fi limpezit cerul de norii aducători de furtună.

Dar faptul că Vanda nu ezită să accepte invitația unui pictor, Bogdan, la vernisaj, ne lămurește de cât de fragile sunt relațiile pe care le încropește pripit, fără să stea mult pe gânduri. Simțurile ei sunt din nou puse la lucru: “Mirosea a el, îl simt, miroase a ceva care părea busuioc uscat sau mirosea a vâsc, a mimoză sălbatecă, a tânăr, a nou, a flori de portocali. Oare câţi ani o avea, exemplarul ăsta, mă întreb Mirosea a el, îl simt, miroase a ceva care părea busuioc uscat sau mirosea a vâsc, a mimoză sălbatecă, a tânăr, a nou, a flori de portocali Mirosea a el, îl simt, miroase a ceva care părea busuioc uscat sau mirosea a vâsc, a mimoză sălbatecă, a tânăr, a nou, a flori de portocali. Oare câţi ani o avea, exemplarul ăsta, mă întreb”.

Însăși Vanda îl și recunoaște slăbiciunea de a ceda prea ușor în fața unei noi tentații. Nu are puterea să reziste, nici măcar dragostea pentru Andrei nu o poate opri. Robită unei imaginații prea bogate, Vanda aluneca într-o situație nouă, nici ea nu prea știa de ce: din curiozitate, din dorință, din plictiseală, din ușurătate sau toate la un loc. Un om, un artist, obișnuit să admire frumusețea femeii, pe care o picta în multiple ipostaze, descoperind mereu câte ceva nou, la fiecare. Sau muzica, poezia, pictura creează asemenea emoții încât poți să te lași pradă lor și să aluneci?

Ca și în alte arte, amprenta artistului este inconfundabilă. Ceva din substanța și esența lui, rămâne, pe pânză, pe hârtie, pe un suport muzical.

E adevărat că un artist are capacitatea de a fura mințile admiratoarelor, având și mijloacele necesare seducției: arta lui, culorile, imaginația, realizările artistice. El este un expert în descoperirea frumuseții feminine, de aceea are atâtea modele care cedează sau nu, farmecului lui personal. Însă, o femeie ca Vanda, încercată în iubire, e nepermis să se lase furată de personalitatea lui, în acest fel, uitând că și artiștii sunt oameni, fascinați de operă și de ce se ascunde în spatele operei, o viață tumuloasă, magică, extraordinară. În această privință, artistul apare în fața privitorului, ca un zeu, cu puteri nelimitate. Despre puterea fascinatorie a operei lui, se pot spune, iarăși, multe.

Și astfel, Vanda s-a trezit captivă acestei puteri, precum o musculiță în pânza învăluitoare a păianjenului, fără puterea de a se da înapoi, de a se elibera de această vrajă.

A-i găsi vreo circumstanță, vreo motivație, în situația în care ea era legată afectiv de Adrian, care o cucerise total, este iarăși, o încercare temerară.

E adevărat că artistul, aidoma lui Pygmalion, poate însufleți propria creație, cu mâinile, cu suflarea, cu bătăile inimii sale. Este mitul creatorului. În brațele pictorului, Vanda avea să simtă din nou, plăcerile dintâi ale iubirii voluptoase și ispititoare, lăsând în urmă realitatea legăturii sale cu Andrei. Vanda se aruncă în aceste fantastice jocuri erotice care, speră să-i aducă plăcere și împlinire. Căutarea noului este o capcană în care ești atras, pe negândite. Dar poți oare să uiți clipele nesfârșite de amor înfocat pe care le-ai trăit alături de omul cu care credeai că-ți vei împărți viața?  Și iată cum trăiește Vanda, aceste momente incendiare:

“Intru, las uşa deschisă puţin, atâta doar cât ar fi nevoie ca să se strecoare gândurile şi dorinţa lui să mă mai caute, să mă mai ducă cu el în lumea de basm a plăcerilor. Cu paşi siguri mă îndrept spre dormitor, locul tainelor trupurilor şi sufletelor, de noapte şi de zi, fără orar precis. Locul bucuriilor şi al disperării. Las veşmintele pe care erau lipite mângâierile şi dorinţele noastre neîmplinite şi mă întind în patul care mă aştepta să meditez sau să mă bucur mai departe de tot ce mi se-ntâmplase iar, de dimineaţă. Cred că dimineţile sunt cele care vor să ne eliberăm de emoţiile nopţii când visăm, visăm şi inventăm poveşti care nu pot fi adevărate în viaţa reală. Şi totuşi…Închid ochii, eram vlăguită, lăsasem acolo odată cu dorinţa şi forţa de a mă trezi la realitate, gândul la mâine, voiam să mai fie un mâine. Îl simt, mă cutremur, aţipesc sau aşa cred, că poate somnul, mă furase şi el, ca să mă liniştesc, ca apoi să pot să mă trezesc din nou la viaţă”.  

Autoarea subliniază aici, efemeritatea iubirii, iluzia dăinuirii veșnice, dar și importanța loialității în iubire.

Ea subliniază, de asemenea, agitația și chiar furia femeii încinse, incitate, care e abandonată și refuzată să-și împlinească dorințele erotice. E o luptă strașnică între dorință și împotrivire:

Nu mă mai impresiona nimic, eram ca o fiară care scăpase prada și acum se duce să o recupereze. Sunt într-o stare nouă, vreau să aud de ce? De la el. Ușa lui Bogdan era deschisă, de parcă voia să spună că pe noi nu ne poate despărți o ușă. Iar mă întreb de ce? Intru furioasă. În casă erau aprinse lumânări parfumate peste tot, era o atmosferă feerică, încep să-l caut, îl chem încet, Bogdan, Bogdan unde ești. Nimic, caut din nou, era o singură ușă închisă. Cea de la dormitor. Mă apropii, pe ea scria: “dacă intri, ai să plătești consecințele.” Mă opresc, sunt contrariată, deci nu are curaj să dea ochii cu mine. Pun mâna pe clanță hotărâtă să o dau de perete. Apăs cu forță, dar, ușa e încuiată. Mă înfurii. Țip. Bat cu pumnii în ușă, aștept să deschidă. Nimic. Mă lipesc cu urechea de ea ca să aud dacă vine. Când pierdusem orice speranță, aud cum descuie, încet, ca să nu mă sperii probabil sau ca să mă incite. Deschide, apare în ușă complet gol, mă surprinde, dar mai ales mă intrigă. Omul ăsta e de neînțeles. Îl privesc curioasă și contrariată“.

              În mod cu totul neașteptat, la ușa cabinetului Vandei, apare Flavia, femeia pentru care Radu a părăsit-o cu un timp în urmă.

              Dialogul dintre cele două pare ușor absurd. Flavia se plânge că a fost înșelată de Radu, cu altă femeie mai tânără, uitând că și ea a procedat la fel, negândindu-se la consecințe.

De nenumărate ori, autoarea o implică pe Vanda în evocarea sa, trecând de la persoana a I-a singular, la persoana a III-a, obiectivă, ca și când ar fi privit aceeași scenă cu ochii unui personaj. Greu de urmărit, dar cu o logică aparte. Când evocă o situație, uită că s-a petrecut demult, și folosește prezentul, aduce acțiunea în scenă, ca și când acum se petrece.

Se pare că și Andrei se lasă purtat de valul iubirii în timpul deplasării la Lisabona, cu frumoasa Catarina, o portugheză focoasă care-i face avansuri. Despre aventura lor, dă mărturie chiar Andrei, descriind totul cu minuțiozitate. Chiar dacă, în mijlocul preludiului, Andrei o strigă pe Vanda. Multora li s-a întâmplat ca în mijlocul relațiilor intime cu altă femeie, să-și strige soția sau invers, fiind cu amanta, ca în transă, să-și cheme pe nume soția. Penibilă situație, sfârșită cu trezirea la realitate. Dar, cum poate un bărbat să vrea o femeie şi să se gândească la alta? Iată o întrebare la care adulterinii ar putea să mediteze.

Tot prin amintirile lui Andrei, primim interesante indicii despre Lisabona, despre oamenii de cultură și artă din această binecuvântată țară. Despre ”Muzica sufletului Portughez”, celebrul “FADO”, “un tip de muzică lusitană, cu cântece nostalgice, având ca teme, dragostea sau dorul care nu are corespondent în alte limbi“.

              E un episod romantic, foarte frumos, dincolo de eroarea pe care Andrei, din nebăgare de seamă o făcuse, în pat cu Catarina, strigând numele iubitei sale, Vanda. Și femeia portugheză se retrăsese discret, lăsând în urmă golul și regretul neîmplinirii.

Din cabinetul său, Vanda deșiră și alte povești de viață, trăite de pacienții ei, de pildă, cei care la un moment dat, nu mai știu să-și gestioneze viața.

              Mara Popescu-Vasilca nu neglijează nici o latură a personalității umane, nici cea psihică, nice cea fizică și mai cu seamă, cea spirituală. Toate sunt deosebit de importante în dezvoltarea armonioasă a omului. Dacă lipsește una, echilibrul este stricat și trebuie să fie suplinită imediat. Dumnezeu este deasupra acestor dimensiuni spirituale ale omului.

Și peste toate acestea, viziuni supranaturale, vise cu ochii deschiși, coșmaruri care prevestesc ceva, completează tabloul epic, astfel ca acțiunea să fie complexă, interesantă, atrăgătoare. Din toate acestea, putem trage multe învățăminte și povețe.

Autoarea are o capacitate senzorială de a descoperi în sexul opus, din punct de vedere psihologic, multe taine, pe care le împărtășește cu cititorul. Prin gura Vandei, ea studiază și relația cu Andrei. Și tot în virtutea profesiunii sale, reușește să facă distincția clară între “dorință”, unde corpul nostru e cel care ne cheamă, și “rațiune”, unde mintea ar trebui să hotărască? De fapt, tema romanului, care decurge din toate aceste povești și exemplificări.

Despărțirea de Andrei se produce fără cuvinte, totul se rezumă la o fugă cu mașina, fără explicații din partea lui. Însă după un an, Vanda află în chip brutal adevărul, din coperta unei reviste, pe care erau Andrei, o femeie brunetă și un copil în brațele lui.

Din clipa aceea, Vanda nu-și mai găsește liniștea decât atunci când se milostivește de o femeie a străzii, oferindu-i niște haine și ceva de mâncare. Descoperise în mijlocul durerii, floarea rară a milei față de aproapele.

Prezența femeii străzii la ea în casă este pentru Vanda, un fel de purificare, abluțiune cu apă lustrală. Vanda își găsise adevărata vocație, știa de acum încolo ce avea de făcut. Și aici, întreaga acțiune ia o întorsătură spirituală, ca o compensație pentru viața neorânduită pe care Vanda o dusese până atunci.

A dărui ceva unui om sărman înseamnă a-i dărui lui Isus Cristos. De aici vine și sentimentul bucuriei și al mulțumirii sufletești,                                             Și aici intervine supranaturalul. Femeia cerșetoare care stătea pe o bancă în fața barului, așteptând ceva de mâncare, este, după propria mărturisire, Chiara, mama Vandei. Dovadă că nu amorul, nici alt sentiment nu duc la împlinirea omului, ci caritatea, bunătatea, dăruirea față de aproapele și, implicit, față de Isus Cristos catre și El s-a dăruit oamenilor suferind și lăsându-se  crucificat pentru păcatele lumii, deși putea să scape, fiind Fiul lui Dumnezeu.

Povestea Chiarei este zguduitoare, din momentul în care, Nic o dăduse pe poartă, fără să-i permită să-și mai vadă copiii și trimițând-o la un spital de boli nervoase, să stea acolo.

Spitalul avea regim de închisoare, cu gratii la ferestre și uși. Peste tot zăvoare și încuietori. Dindărătul ușilor se auzeau râsete stranii sau țipete bizare. De altfel, Chiara chiar numise poarta spitalului în care se afla acum, Poarta Infernului.

Povestea rămâne neterminată, însă. O scenă zguduitoare se întâmplă într-o seară, când mama Vandei nu mai răspunde, cu nici un chip la agitația Vandei, părea moartă. Din disperare, Vanda o duce în brațe la icoana Maicii Domnului și printre șiroaie de lacrimi, o imploră pe Măicuța s-o ajute, să-și revină.

Apoi, totul se petrece ca într-un film. Andrei, sosit pe neașteptate, o ridică din poziția în care se afla, o îmbrățișează. Și scenele se derulează cu repeziciune, astfel că Vanda nu mai înțelege nimic, dacă totul e real sau numai închipuire. Abia când el pleacă și lasă ușa deschisă, aleargă după dânsul disperată, ca să afle răspunsul, de ce a părăsit-o, de ce a mai venit, de ce pleacă din nou…Sunt momente, la limita dintre real și suprareal și nimeni nu mai poate deosebi diferența dintre ele.

Și nu se știe care e durerea mai mare, cea a pierderii mamei, pe care abia o regăsise, ori cea a pierderii iubitului, care a golit-o de tot, lăsând-o vlăguită, secătuită de simțuri. La fel de neverosimilă este și apariția Catarinei, soția portugheză, cu copilul în brațe, disperată, venită să-și caute soțul și să afle ce fel de femeie este Vanda, de el nu se poate desprinde de amintirea ei.

Și până la urmă, Vanda și-a găsit în Dumnezeu iluminarea și alinarea, după ce a trecut prin atâtea ispite, doar în brațele Lui și-a găsit rezolvarea, tihna, liniștea sufletească.

Dar surprizele nu contenesc. Într-o zi, apare intempestiv, la cabinetul ei, din nou Andrei, de data aceasta în calitate de pacient, în suferință și-i relatează, în cadrul ședinței la psiholog, ce a făcut din momentul plecării la Lisabona. Nefericirea lui se isca din faptul că era împărțit. Nu știa ce dorește, nici măcar după ce devenise tată.

Andrei pleacă din cabinet, lăsând-o și de data aceasta, confuză, obosită, nesigură, cu gust amar pe buze și în inimăcu veșnicele întrebări pe buze: Poate că obișnuința e un semn al oricărei povești de dragoste pasională. Oare cu ce am greșit? Oare timpul vindecă rănile? Și mai pregnant decât toate, întrebarea: De ce?

Pentru Vanda, în starea în care a ajuns, era suficient doar un gest de bunăvoință, un simplu bilețel, o invitație, ca să se întoarcă la viață: “Reînviasem. Vreau să intru din nou în lumea interioară a ființei mele. A bucuriilor lăuntrice“. Șirul surprizelor nu se oprește însă. Bodgan reușește să facă ceea ce prima oară era doar o nereușită, împlinind-o pe femeia pe care o dorea și pentru care făcuse acea operație reparatorie în stare să-l aducă la starea de bărbat. Iar după trei săptămâni se căsătorește cu o colegă de facultate, lăsând-o și acesta într-o profundă derivă sufletească.

Nu se poate spune că romanul Marei Popescu-Vasilca nu are suspans, așa, ca romanele polițiste. Apar situații neașteptate, dispariții, reîntoarceri, etc. Într-un restaurant, un grup de medici italieni se distinge de restul consumatorilor. Printre ei, e unul care îi atrage atenția, un bărbat matur, care o cucerește cu gesturile-i gingașe, protectoare. O nouă poveste de dragoste se anunța în viața Vandei.

În unele rânduri, Vanda ne explică precum învățătoarea elevilor, “…ca să înțelegeți de ce… “, să plecăm cu lecția învățată.

Toate relațiile Vandei, inclusiv cea cu bărbatul cunoscut în avion, în drum spre Lisabona, fac parte din acea literatură de gen, ultraerotică, scandalizând secole întregi, clasificată drept naturalism, gen Emil Zola sau Boccaccio, punând în evidență natura umană sub toate aspectele. Există categorii de cititori care gustă din plin acest gen de lectură, recitind scenele tari de nenumărate ori. Însă astăzi, când există zeci și zeci de posibilități de a-i mulțumi pe acei căutători de senzații tari, s-ar putea ca lectura să nu le fie de ajuns. Oricum,  deși autoarea a mizat pe acest gen de scene pline de erotism, dar insistând prea mult pe ele, s-ar putea să obosească pe cititori. E un risc major pe care autoarea și-l asumă. Literatura postmodernistă este plină de asemenea “delicii “.

Personajele ei feminine, fără a fi nimfomane ori obsedate sexual, sunt nesățioase, excesiv de senzuale, dar libere de orice constrâgeri și prejudecăți și se conduc instinctual, numai după simțuri. Mereu în căutare de noi și noi experiențe erotice, fără să ia aminte la primejdii. Însăși Vanda se autoanalizează și recunoaște: “Poate că ar trebui să comand o centură de castitate și, când plec de acasă, să las cheia, adică să nu o am, să văd ce aș mai face. O fi totul din cauza dorinței de a face dragoste sau am nevoie să fiu iubită ca orice femeie normală? Precum vechile curtezane, Vanda e preocupată doar de garderoba proprie, de vestimentația pe care o descrie în amănunt,  de dușurile dese (ca să elimine urma păcatului), de parfumuri și bijuterii și mai ales, de căutarea unei alte prăzi pe care s-o prindă în mreje. Ceva care să-i ofere satisfacții immediate, indifferent dacă e om sau obiect de lux. Loialitatea nu este punctul ei forte.

Trebuie însă luat ceea ce este cu adevărat important în roman, de exemplu, pildele, reflecțiile psihologice, aforistice care abundă și dau înțeles mesajului autoarei, acela că ușurătatea în alegerea relațiilor multiple, prezintă riscuri și nu duce la nimic bun.

Sunt femei care, fără să facă nimic special, atrag privirile bărbaților. E în privirea lor o chemare inconștientă, un limbaj al trupului care se oferă fără cuvinte și fără să se gândească la consecințe. Ele nu trec niciodată neobservate, ci atrag sexul opus care vine precum musca la miere. O astfel de femeie este Vanda, eroina romanului. Experiențele ei, una după alta, se succed în ritm rapid, sunt arzătoare, precum rugul fără de flacără și se sting tot atât de repede. De ce nu durează relațiile ei și bărbații fug, de le scapără picioarele, unul câte unul, alegând alte femei, mai ponderate, mai așezate. De aci, eșecurile Vandei și nefericirea ei, de-o măsură cu arderea și fericirea.

Dar și ea, își pierde capul de fiecare dată când întâlnește un bărbat bine făcut. Se predă, se moleșește, voința nu o mai ascultă și masculul face din ea ce vrea. Nu e de mirare că, adeseori, intră în relații sau aventuri scurte, chiar din primele clipe, fără a-și lua chiar cea mai simplă măsură de precauție. Sfârșitul acestor relații este la fel de alert: “Mă mistuie dorința, pierd noțiunea timpului. Realizez doar că sunt în Lisabona, într-un bar, la o cafea cu el, un bărbat care chiar că nu știu cine e“.

           Iar faptul că Vanda nu-i oprește pe acești bărbați să treacă mai departe de limita admisă, să-i oprească, să-i refuze, ci îi încurajează, se lasă purtată de valul plăcerii la prima mângâiere, acceptă orice invitație din prima, se trezește în casa vreunui bărbat necunoscut, este pentru ea, deosebit de primejdios. Așa se întâmplă și cu Ramiro, un inginer de drumuri și poduri, întâlnit la cafenea. Însă, nu toți au intenții bune, unii au chiar intenții îndoielnice. Nu știi niciodată unde te va duce o astfel de relație. Vanda are, la un moment dat, trei relații în același timp. E de mirare că-i mai ține minte.

Ea însăși mărturisește despre sine: “Mă simt femeie, mă simt premiată de viață și de el, un necunoscut. Altul, și cine știe câți au să mai fie. În fond nu e nimic nou în viața mea. Se pare că rămân repetentă și că trebuie să reiau de la capăt toate relațiile care sigur că au și un început cu un necunoscut “.

Iar ca principiu de viață: “Exerciții prin repetiție. În fond asta e viața. Avem mereu de început ceva, ceva nou “.       

             Vanda are simțurile acute, dintre toate, simțul mirosului e cel mai dezvoltat. Ea își identifică bărbații după mirosul parfumului sau aftershave-ului, care o îmbată, îi creează senzații plăcute, o incită. Nu rezistă unui miros de bărbat rasat, viril, bine îngrijit. Tot ce trimite spre dragoste, o excită puternic. Pentru că e condusă, ghidată doar de simțuri.

Iată și justificarea ei: “Doamne, ce figură sunt! Unde pot să merg cu gândul! Oare e bine așa? Poate că da. Sunt femeie. Sunt liberă și mai am și dorința să trăiesc, să fiu vie, iubită și dorită. Asta e tot ce-mi dă suflare și pasiune, visuri împlinite în parte, visuri care vin spre mine din toate părțile și eu care le vreau, le chem și le păstrez pentru momentele mele triste, ca să pot să trec peste ele și să merg mai departe. Gândurile se duc tot unde vor ele“.

           Și: “Poate că o aventură care mă va scoate din planurile mele rigide. În fond, nu fac nimic rău, caut fericire, vreau să iubesc și dacă ar fi posibil să fiu iubită altfel decât până acum. Adică așa, sincer, cu trup și suflet. Iată, asta e ce vreau“.  

Ceea ce este evident în creația epică a Marei Popescu-Vasilca e curajul de a se înfățișa cititorilor în toată plenitudinea sa, ca și când și-ar așeza o oglindă în față care-i redă toate intimitățile și toate nuanțele sufletești. Ea nu se teme că va deveni un pic ridicolă, nici că va fi judecată pentru ceea ce scrie, își asumă întreaga responsabilitate a cuvântului scris. Și toate acestea în favoarea adevărului. Sau poate Vanda fiind o femeie frumoasă, atrăgea bărbații care nu-și puteau dezlipi privirile de la ea. Și armura pe care trebuia să și-o ridice în jurul său, pentru a se feri de aceste ispite permanente, se dovedea, de fiecare dată făcută dintr-un material nerezistent, astfel că cetatea nu era întotdeauna bine păzită.

 

CEZARINA ADAMESCU

15 Octombrie 2021

MPV-Dragostea (1)

Mai citeste

Florin Caprar despre romanul Bianca, printre castele de nisip de Mara Popescu Vasilca

Mara Popescu Vasilca- o Zeițǎ a romanului de dragoste plinǎ de înțelepciune

Măiestria de a stârni emoții-Lacrimioara Iva -recenzie-Nora, in cautare identitatii-Mara Popescu Vasilca

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Un gând despre „Cezarina Adamescu- IUBIREA ÎNTRE CREDINȚĂ, PĂCAT ȘI SPERANȚĂ-recenzie Vanda intre dorinta si ratiune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.