Dascălul profet

 

images (19)

Dascălul profet

Autor:  Ioan Bot

       

Nimeni nu poate opri creierul nostru să gândească și nici sufletul sa simtă. Poetul Nichita Stănescu spunea un adevăr care mi-a dat curaj să încep a scrie despre despre viața mea și mai ales despre copilărie. Nichita spunea un mare adevăr: ”Omul este ceea ce-și amitește că este”. Copilăria a devenit una din obsesiile mele și un refugiu plăcut pentru sufletul meu, în ultima vreme. Noi, de fapt, suntem – Copilăria. Voi, toți, sunteți Copilăria voastră-unică, inimitabilă, personală.

De un timp încoace îmi revine tot mai des în minte figura iubitului meu dascăl – Beladan P., care mi-a fost și director în cei mai frumoși ani ai copilăriei, în  școala elementară de 4 ani. În vremea aceea în școală erau doar doi dascali: domnul Beladan P. și doamna Beladan T., amandoi aveau clase simultane. Ei duceau această dulce povară, a educării copiilor de țărani gospodari dintr-un cătun îndepărtat, în care se făcea școală de peste două secole,  mai exact, din 1788.

Dascălul meu era un om cu greutate, adică bine făcut, înalt, drept ca bradul,  părul îi era întotdeauna proaspăt pieptănat, dat pe spate, pe alocuri se putea zări  câte un fir de păr cărunt. Se purta elegant: întotdeauna era bărbierit proaspăt, hainele îi erau foarte curate, pantalonii călcați la dungă, iar la gât purta cravată. Niciodată nu l-am văzut cu pălărie, ci avaea o șapcă tipic ruseasca. Ce impresiona la el pe langă ținuta impecabilă erau ochii căprui pătrunzători, inteligenți și totuși blânzi. Când se bucura, sau ne citea vreo poveste hazlie, mai ales din Ion Creangă, și ne-o citea în acea dulce limbă moldovenească cum n-am mai auzit pe nimeni citind cu atâta har, atunci ochii domnului și fața îi surâdeau concomitent. De fapt, fața-i era luminată permanent de un zâmbet abia schițat, ceea ce-l făcea foarte plăcut. Nu-l enerva decât prostia. Din cauza asta unii au avut necazuri.

Cand venea la clasă îl auzeam tușind simbolic în coridor, îi simțeam pașii grei, ca de urs, cu care își ștergea întotdeauna pantofii proaspăt făcuți de ștergătoarea de la intrare. Toate ne atenționau că intră dascălul la clasă. Atunci se făcea o liniște perfectă în toată clasa. Clasa, impropriu spus, fiindcă era cât o sală de bal, cât o sala bună de cămin cultural, cum a și ajuns pană la urmă, când s-a ridicat o școală nouă. Toată încăperea aceea uriașă pentru o clasă, chiar simultană, era încalzită de o singură sobă de fontă, rotundă, înaltă, în jurul căreia ne înghesuiam toată iarna douăzeci și ceva de copii. Nu știu să ne fi fost cald vreodată, inafara celor câțiva, mai norocoși, care stăteau în băncile mai apropiate de sobă. Cald nu ne era decât cand se apropia vacanța de vară, și atunci toată sala era plină de nesățioșii viermi de mătase la care lucram cu sârg de cum apărea frunza de dud. De lumină, deși clasa avea patru sau cinci geamuri mari, însă cu fața spre nord, nu ne puteam bucura decât când soarele era mai darnic cu noi și începea să se arate mai multă vreme pe cer. Iarna, sala era luminată de o singura lampă si aceea așezată într-un colț pe un perete, mai degrabă era un simulacru de lumină. De aceea primele ore se țineau la semiîntuneric, pe timp de iarnă.

Când intra in clasă, mi-amintesc că ne ridicam automat în picioare, iar dacă era prima oră, dascălul ne dădea tonul și cântam imnul de stat – Te slăvim Românie …….. apoi ne așezam, iar domnul învățator rămânea o vreme în fața clasei și ne privea pe fiecare în parte cu ochii lui caprui, blânzi, deasupra înconjurați perfect de niște sprâncene groase, puțin cărunte. După ce ne trecea astfel în revistă trecea printre bănci și ne verifica cum ne-am făcut temele de casă, apoi urma cursul normal al orelor. Parcă simt și acum mirosul plăcut pe care-l raspândea parfumul special care îl însoțea întotdeauna. Dacă s-ar fi întâmplat ca să-l întâlnesc noaptea fară să-i văd fața, cine anume este, și atunci l-aș fi cunoscut după mireasma plăcută a parfumului sau. Sunt foarte multe lucruri care s-au întipărit pentru totdeauna în memoria mea, și le port cu mine ca pe niște nestemate, dar nu le pot exprima în toată profunzimea lor, pe toate, în cuvinte.

Avea, Domnul nostru, în permanență, la el un ceas, care semăna mult cu o busolă, doar că era ceva mai mic, sclipea ca argintul; parcă-l văd cum îl avea atârnat la brâu cu un lanțișor din argint sclipitor.

Ceasul îl scotea, din carapacea în care era închis, întotdeauna înainte să sune elevul de serviciu de pauză, apoi îl închidea în carapacea lui și-l punea într-un loc special, la brâu, probabil, într-un buzunăraș. Ceasul acela și armonica erau cu siguranță printre puținele lucruri sfinte care îi aminteau de locurile natale pe care a fost nevoit să le părăsească din pricina acelui blestemat de ultimatum dat de ruși când domnul și doamna au optat  să treacă din Basarabia în țara mamă – România mare; mă rog, nici ea nu era prea mare cum se cuvenea fiind ciuntită  de jur -împrejur de preabunii noștri vecini. Măcar aici se simțea și se vorbea românește. Limba și sufletul, tradițiile și obiceiurile nu ni le-au putut confisca nimeni de-a lungul zbuciumatei noastre istorii pentru care moșii și strămoșii noștri au luptat cu prețul vieții și nici nu sunt șanse pentru cei mulți și vicleni care râvnesc, își fac și astăzi planuri cum să jefuiască frumusețea și bogățiile cu care acest neam a fost binecuvântat. Sunt de admirat că au optat să vină cu puținele lucruri care le-au putut lua în grabă și să ia viața de la început, probabil sângele strămosilor i-a îndemnat să-si pună viața, cunoștintele și talentele în slujba neamului lor.

 

La ora de muzica, Domnul venea întotdeauna cu un diapazon și nelipsita armonică, pe care se vedea că o iubea ca pe o bijuterie de mare preț, probabil o adusese cu el din Basarabia iubită, cum am spus mai înainte – era și ea una din piesele lui de suflet, care nouă ne stârnea uimire, vazând pentru prima oară dimensiunile foarte mici ale acelui instrument care cu mare greutate putea fi fixat  pe umerii ca de urs ai domnului nostru. Noi chichoteam în bănci lovindu-ne cu coatele unii pe alții, bucurosi că trece timpul. Gândul copilului era mereu la pauză, la joacă.

Mi-amintesc cum la una din primele ore de muzică la care venea întotdeauna cu micuța armonica; după  ce exersase cu degetele ca de urs  pe clapele mult prea mici ale armonicii, îl vad cum își ridica brusc capul … și mă fixează cu privirea, după aceea schițează un zâmbet ușor și mă strigă pe nume: – Ioane, vino aici lângă mine … să cântăm împreună ceva!

În mine se făcuse inima cât un purice, deși eu îi mai cântasem odată domnului învățător, e drept, atunci mă aflam pe strada mea, înaintea casei. Nu eram decât un chip de om, ca o furnică pe langă un elefant, asa eram eu față de domnul învățător, dar voce aveam, o moșteneam pe mama, pe care am auzit-o cântând de cum am deschis ochii pe lume. După ce m-am urcat pe piedestalul de lângă Domnul învățător, îmi spune să cânt ce-mi place mie și dumnealui mă va acompania cu armonica. Nu stau mult pe gânduri și încep cu șlagărul preferat de mine: Pe drumul Bantului și înca ceva, nu-mi aduc aminte bine, cred ca era doina – Foaie verde ca măraru. A trebuit să repet de câteva ori pâna când a mers destul de bine cu acompaniament. După ce am terminat, am fugit într-un suflet la loc, gata-gata sa mă împiedic. Nu știam dacă m-am făcut de râs sau nu în fața colegilor care nu apreciau muzica în mod deosebit, dar mi-am dat seama în pauză ca deveniseră puțin invidioși pe apropierea mea de domnul învățător.

Colegii mei nu știau că dascălul meu mă cunoștea destul de bine, înainte de a veni la scoala. Auzise el de la sateni că-mi placeau foarte mult cărțile și le tot ceream vecinilor să-mi dea cărțile rămase de la copiii lor și mai auzise ceva … ca îmi place mult să cânt. Într-un sat așa mic – un catun – ce nu se știa, totul se auzea. Așa mă pomenesc că într-o zi, cineva, nu-mi mai aduc aminte cine, mi-a adus o carte cu coperți vechi, care pentru mine valora aur cu multe carate, mai ales că era trimisă de la școală de Domnul învățător. Mama mi-a spus că este un abecedar după care învațau copiii la școală, în care sunt toate literele pe care le voi învăța când voi merge la scoală, apoi voi învața să citesc și multe, foarte multe lucruri voi găsi în cărți. Atăta i-a trebuit mamei să-mi spună că nu mă mai lăsam toata ziua de capul ei, numai să-mi spună ce literă e aia și apoi celelalte la rând, până le-am învățat încet – încet pe toate literele de tipar și începusem a citi câte ceva, înainte de a merge la școală. Oricum, știam să-mi scriu numele cu litere de tipar si eram mândru de mine.

Dupa ce mi-a trimis abecedarul, a venit și ziua când învățăcelul, adică eu, l-am întâlnit în mod neașteptat pe cel care avea să fie dascalul meu. Iata cum s-a întâmplat. Într-o dimineața de toamnă ieșisem pe podul de la stradă și numai ce mă trezesc în față cu un bărbat bine îmbrăcat și doi tineri la fel, îmbrăcați cu haine ca la oras, adică era Domnul învățător și cu cei doi copii ai săi pe care îi petrecea la școli, la oraș. Domnul vine și se apleacă spre mine, mă mângâie usor cu mâna pe cap, apoi imi zice cu un zâmbet îmbietor:

-Bre, am auzit că tu știi să cănți frumos! Hai, cântă-ne și nouă ce știi tu mai bine, sa te auzim și noi! Erau și cei doi copii ai Domnului care se apropiaseră mult de mine. Eu nu stau mult pe gânduri și încep să le cânt slagarul meu – Catu-i Banatu de mare. La sfârșit Domnul vădit încântat îmi spune:

-Bravo băiete, ești foarte bun! Să continui să cânți! Și-l văd că scoate din buzunar un pumn de bani mărunți și-i întinde spre mine. Eu întind mâna cu degetele mici, răsfirate și aproape toți banii mi s-au strcurat printre degete și au ajuns direct sub pod, iar eu am ramas doar cu un singur banuț în mâna.

-Ei, bată-te norocul să te bată, îmi zice Domnul și plecă împreună cu copiii vorbind despre cele văzute și întamplate cu mine. Aceia erau să fie primii mei bănuți câștigați cu gura, dar n-a fost să fie decât un amărât de bănuț. Dar mie nu mi-a părut rau, eram amețit de aprecierea domnului care mi-a dat curaj să cânt mai departe, și … doar nu mi-o spusese orice om, ci cel mai binevăzut om din sat – dascălul satului. Și multe voi fi uitat din câte mi s-au întamplat, dar întalnirea asta hazoasă cu cel care avea să fie Dascălul vieții mele, n-aveam cum s-o uit niciodată, precum și pe altele care mi-au marcat viața, iar altele ar fi putut să–mi schimbe total destinul, dar … se vede că n-a fost să fie …

Românul spune scurt și hotărât și nu greșește, că: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-i pus” – punct. Ce puteam eu ști atunci ce are să urmeze, și unde voi ajunge, n-aveai de unde să știi tu, copil fiind, ce ți-e scris în frunte. O enigmă e viața … care se dezleagă abia spre final.

Într-una din zile ne pomenim că cineva – o voce bărbăteasca – o strigă insistent, la poartă, pe mama. Mama iese afară și eu iute înapoia ei să văd cine este, și … numai ce-l văd pe Domnul învățător la poartă. Atunci, repede mă ascund după ușa tinzii în asa fel încât să pot trage cu urechea, să aud cât mai bine ce vrea să-i spună Domnul mamei. Domnul învățător îi spunea mamei că m-a auzit cântând și că am o voce deosebită și dacă se învoieste s-a gândit să mă ducă la București, la Corul Radio. Și o asigură pe mama că o să-mi fie foate bine acolo, iar ei nu trebuie să plăteasca niciun leu. Mama, luată pe neașteptate, la o așa propunere , răspunde categoric emoționată: “Doamne nu mă lăsa să-l dau eu pe pruncul meu așa departe! N-am decât un singur copil și să-l dau ca să nu-l mai văd niciodată?! Nu-l pot da, Domnule învățător! Nu, nu-l dau, nici nu mă pot gândi!” Ce-o fi gândit Domnul învățător atunci, nu știu, dar se vedea că nu se așteptase să fie refuzat și a plecat supărat fiindcă n-a putut-o lămuri pe mama. Propunerea aceasta putea să însemne o schimbare de destin pentru mine, dar, probabil … n-a fost sa fie! M-am împăcat destul de repede cu gândul că n-a fost sa fie, deși când stau astazi mă gândesc ca aș fi putut ajunge destul de sus, aș fi făcut o cariera muzicală frumoasă, fiindcă eram din cap pană în vârful degetelor de la picioare numai sunete, numai muzica, la vârsta aceea.

Despre toate acestea însă n-aveau de unde să știe colegii mei de scoală decât familia Domnului învățător, eu și mama.

Îmi vin acum in minte vorbele unui mare gânditor român-filozof fară operă – care aducea profesiei de dascăl un elogiu fără egal când spunea că și-a dorit atât de mult să fie profesor fiindcă misiunea lui este una nobilă: ”Dascălul este un fabricant de destine, el primește un buștean, o materie brută, și scoate din el o mobilă de toata frumusețea”. Când am citit aceste vorbe rostite de înțeleptul Petre Țuțea, mi-a fugit îndată mintea la dascălul meu, care exact asta se străduia să facă în acest sătuc, cătun, cum îi spun unii, care datează  în scripte din 1504; despre care am auzit un anunț la o emisiune de știri- radio, într-o dimneață de toamnă a anului 1988, care suna cam așa:”Ceișoara este o straveche vatră de civilizație și cultură românească …”, ceea ce m-a făcut atunci să fiu mândru că sunt ceișorean, mai ales că participasem și eu cu un mic studiu la întocmirea acelei micromonografii etno-folclorice a satului meu natal  alături de echipa de specialisti de elită din Cluj și Oradea.                      

Dascălul meu era un om de aleasă vocație, pasionat de ceea ce facea, interesat să lase în urma lui discipoli, fapt care-l făcea să fie apreciat de ceișoreni. Pentru mine, Domnul învățător a fost un adevărat vizionar. Terminasem al treilea în clasă, din paisprezece elevi, câți îmi amintesc că eram în clasa I și deprinsesem bine scrisul și mai ales cititul, încât reușisem să citesc în vacanță primul basm frumos din viața mea – Făt-Frumos din lacrimă – opera marelui scriitor genial, pentru mine, care mi-a intrat pentru totdeauna în suflet – Mihai Eminescu. Dar tot în aceasta vacanță, într-o zi nefastă, de august 1961, la întoarcerea de la păscut cu bivolii bunicului, un nemernic, că nu pot să-l numesc altfel, s-a ivit cu o roabă în care era un pitic și s-a avântat ca un demon spre bivoli speriindu-i. O bivoliță tânără, care era mai sperioasă m-a călcat pe laba pciorului drept ; eu am căzut la pământ scrâșnind de durere, apoi bivolița – diavolița – mi-a tras un picior peste burta de am vazut stele verzi. Am rămas acolo gemând în praf, văitandu-mă de durere, dar nemernicul cu piticul s-a facut nevăzut, noroc ca m-a auzit o verișoară urlând de durere, care l-a anunțat pe bunicul. Au urmat pentru mine și pentru mama zile și nopți amare, de calvar, pân am ajuns, în ultimul moment la Oradea, după o calatorie într-o remorcă trasă de tractor. Pe drum a trebuit să oprească tractorul de două ori; era gata-gata să mor. În fine, seara am ajuns la spitalul județean unde comisia de medici s-a înspăimântat de ce au văzut, și cu greu un medic mai tânăr – Orban – pe care n-am să-l uit niciodată, chiar dacă el a murit, fiindcă s-a încumetat să mă opereze și m-a scăpat de la o moarte sigură. Mă aflam atunci pe linia, subțire de tot, dintre viață și moarte. Mama m-a vegheat tot timpul, dar numai mamă să nu fii în astfel de împrejurari. După miezul nopții, cand m-am trezit din anestezie, primele mele cuvinte au fost: “Aici esti mamă?!” și am prins-o de mână, iar ea m-a mângâiat pe obraji plângând. Medicul a venit dimineața și ne-a spus că a fost nevoit să-mi scoată toată splina care a fost facută praf. Îmi pare că-l văd pe tata care a venit disperat de la Gura Humorului când a auzit ce mi s-a întâmplat și când a deschis ușa salonului unde eram țintuit la pat, a scos un strigat de durere și atunci l-am văzut pentru prima data plângând. După o săptămână am ajuns viu din nou acasă. Mă doare inima când îmi amintesc prin ce momente de durere groaznica, vecină cu moartea, am trecut. Dar, probabil, așa a fost să fie … Lumea din jur începuse să mă sperie spunându-i mamei că toți cei fară splină nu trăiesc mai mult de șase ani. Multă vreme mi-a zdrobit inima acea veste și mie și parinților mei. Școala începuse, dar eu a trebuit să mai stau o saptamana acasă pâna m-am mai înzdravenit puțin, apoi am mers la școală împreună cu mama, care îmi ducea ghiozdanul și venea sa-i spună Domnului învățător ce mi s-a intâmplat și să-l roage să le spună copiilor să aibă grijă să nu ma împingă în joacă și să mă lovesc cumva în operatie. Domnul a făcut în prima pauză un careu în care le-a spus colegilor mei, care aveau figurile triste, să fie foarte atenți cu mine să nu cumva să mă împingă sau să mi se întâmple ceva fiindcă sunt operat și datoria lor de colegi este să mă protejeze ca să mă fac iarăși bine.

Într-una din zile, eram in clasa a II-a, proaspăt operat, și în pauza stăteam lipit de zidul școlii trist, mă uitam cu lacrimi în ochi cum se jucau ceilalți copii. Mi-aduc aminte cu emoție cum în pauza aceea a venit la mine Domnul meu învățător, care îmi citise tristețea din suflet și s-a aplecat spre mine și mi-a spus niște vorbe, care pe moment nu m-au mișcat din starea mea, dar ele mi-au cutreierat totusi o vreme mintea și inima fiindcă se vede că ele au rămas undeva întipărite pentru totdeauna în ființa mea. Iată ce mi-a zis Dascalul meu cu o voce blândă, dupa ce m-a mângâiat ușor pe cap aplecâdu-se spre mine: “Bre, Ioane, nu mai fi trist! Când voi eu fi de-acuma bătrân și voi umbla sprijinindu-mă într-un toiag, tu vei fi aici … director în locul meu.!” Asta-i bună glumă, m-am mirat eu în sinea mea, dar cât timp am fost elev am uitat acele cuvinte profetice. Mai bine zis nu le-am băgat prea mult în seamă acele vorbe și nici nu le-am spus nimănui, ani de zile. Mi se părea ceva imposibil de împlinit vreodată. Astăzi, stau și mă întreb ce-o fi vazut el în mine, cât de profund trebuie să mă fi cunoscut, sub ce inspirație divină  a rostit în acel moment, acolo, în curtea școlii, acele cuvinte care, probabil, au traversat atunci Cerul și treptat-treptat fără să-mi dau bine seama m-au dus, chiar dacă pe cărări întortochiate, la destinul  prezis cu atâta precizie de dascălul meu iubit, în momentele acelea cosmice.

A venit, într-adevar, ziua când am fost numit director la Școala Generală Ceișoara, unde învatasem în urmă cu 20 de ani și unde fusese cândva director fostul meu învățător, fapt care m-a uimit, mai ales că eu nici nu eram prezent la numire, fiind în acea zi la examenul de definitivare, la Cluj. Dupa ce aflasem de la inspectorat despre numire, toata noaptea mi s-a aprins o luminiță în cap care îmi amintea cu câtă precizie s-au împlinit acele cuvinte profetice rostite cândva de dascălul meu vizionar, în toamna anului 1961.

N-am visat niciodată măcar că voi ajunge în satul meu natal să ocup funcția pe care altădată o ocupase fostul meu învățător. M-a bucurat în schimb că am avut norocul să-l am ca dascăl pe Domnul Beladan, care a pus o cărămida, sau mai multe la formarea mea ca om și profesor alături de parinții mei. Și, mai mult el a rămas pentru mine un model de intelectual de ținută, modelul profesionistului care și-a repectat misiunea cu care l-a dăruit Dumnezeu, dar în același timp a fost și un foarte bun gospodar și familist apreciat, despre care vom vorbi altădadată. Acum, însa, îmi dau seama tot mai limpede că toate acestea au patruns în fibrele ființei mele și și-au pus amprenta puternic asupra celui care sunt astăzi.

Emoția cea mai puternică pe care am trait-o amândoi a fost îndata ce am fost instalat director și pronia divina a făcut să ne întâlnim la intrarea în Ceica fața în fața, iar Domnul Director m-a surprins de departe cu salutul său: Salut Directore! Acum s-au întalnit pentru prima dată doi directori! mi-a zis Domnul meu Director. Mi-a strâns mâna bărbătește, m-a privit în ochi și mi-a urat din suflet – mult success! Apoi am mers împreună la o bere, să sărbatorim evenimetul nostru.

Mai citeste

Expozitia ”Descopera-mi sufletul” artist Mihaela CD-la Hanul Moldovenesc din Canada

Copilărie -colaj Mihaela CD

Impresii după evenimentul ”Să iubim în orice anotimp”-două lansări de carte: ”Iubește-mă în fiecare anotimp” și ”Genesis” și expoziția ”Descoperă-mi sufletul”

ÎNSCRIERILE la Antologia GALAXY-volumul 2-3-4- au început!Vă asteptăm cu drag!

Wow! Oferte promotionale!

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.