UN PARADOX AL ISTORIEI OMENIRII:CONDAMNAREA CELOR CARE GÂNDEAU ÎNAINTEA EVOLUȚIEI PREZENTULUI LOR

AL FLORIN TENE

UN PARADOX AL ISTORIEI OMENIRII:
CONDAMNAREA CELOR CARE GÂNDEAU
ÎNAINTEA EVOLUȚIEI PREZENTULUI LOR

Autor: Al Florin Tene 

De-alungul istoriei, am constatat, că personalitățile care
au gândit mai înainte de mentalitatea societății prezentului lor,
au suferit diferite condamnări, sau le-au fost respinse,
invențiile, descoperirile s-au ideile lor progresiste. De vină
fiind inerția, anchilozarea în proiect, și nu în ultimul rând,
neîncrederea în noile idei și invenții.
Exemple sunt multiple. Mai toate personalitățile istorice
au fost, la timpul lor, respinse de societate, datorită anchilozării
acesteia. Poate că și zicala, care a circulat și mai este prezentă
printre noi, pe toate meridianele lumii, și în toate timpurile că:
“nici-un înțelept nu-i profet în țara lui .“
Socrate, marele filosof s-a născut în dema ateniană
Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost
sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care
Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui
filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe
lume”).
De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca
autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate,
expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene
Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se
spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.
161
Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din
Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai
Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.
O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu
Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu
marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din
Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile
de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de
ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie
hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în
misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat
momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment
despre Diotima.
Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu
ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care
a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră
că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci
bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie
frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății.
Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la
încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea
filosofică.
Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de
la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când
atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi
poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe
front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că
a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul
Arhelaus.
Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită
în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi:
Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai
tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de
impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare,
162
probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în
calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor
poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la
moarte sau la exil.
După ce David, viitorul rege al Israeluli, îl omoară pe
Goliat, Abner, comandantul armatei Israelului îl aduce la Saul.
Lui Saul îi place foarte mult de David. El îl face comandant în
armata sa și îl aduce să locuiască în casa regală.
Mai târziu, când armata se întoarce de la bătălia
împotriva filistenilor, femeile cântă: ‘Saul a omorât mii, dar
David a omorât zeci de mii’. Deoarece lui David i se acordă
mai multă onoare decât lui Saul, acesta devine invidios. Însă
fiul lui Saul, Ionatan, nu este invidios. El îl iubește foarte mult
pe David și David îl iubește la fel pe Ionatan. De aceea, cei doi
își promit unul altuia că vor fi întotdeauna prieteni.David este
un foarte bun cântăreț la harpă, iar lui Saul îi place muzica pe
care o cântă el. Dar, într-o zi, invidia îl determină pe Saul să
facă un lucru îngrozitor. În timp ce David cântă la harpă, Saul
își ia sulița și o aruncă spre acesta, zicând: ‘Îl voi țintui pe
David de perete’. Însă David se ferește și sulița nu-l atinge.
Mai târziu, Saul ratează din nou să-l străpungă pe David cu
sulița. Atunci David înțelege că trebuie să fie foarte prudent.
Îți amintești de promisiunea pe care a făcut-o Saul? El a
zis că o va da pe fiica sa de soție celui care-l va omorî pe
Goliat. Într-un târziu, Saul îi spune lui David că poate s-o ia de
soție pe fiica sa Mical, dar mai întâi trebuie să omoare 100 de
dușmani filisteni. Gândește-te! Saul speră de fapt că filistenii îl
vor omorî pe David. Dar ei nu reușesc acest lucru, așa că Saul
i-o dă de soție pe fiica sa lui David.Într-o zi, Saul îi spune lui
Ionatan, precum și tuturor slujitorilor săi că vrea să-l omoare pe
David. Însă Ionatan îi spune tatălui său: ‘Nu-i face nici un rău
lui David. El nu ți-a făcut niciodată vreun rău. Dimpotrivă, tot
ce-a făcut a fost de mare folos pentru tine. El și-a riscat viața
atunci când l-a omorât pe Goliat și când ai văzut acest lucru, te163
ai bucurat’.Saul ascultă de fiul său și promite că nu-i va face
nici un rău lui David. David este adus înapoi și-i slujește lui
Saul în casa sa, așa cum făcuse înainte. Într-o zi însă, în timp ce
David cântă, Saul își aruncă din nou sulița spre David. David
se ferește și sulița se înfige în perete. Este pentru a treia oară!
David își dă seama acum că trebuie să fugă!În noaptea aceea,
David se duce la el acasă. Dar Saul trimite câțiva oameni să-l
omoare. Mical știe ce intenționează tatăl ei să facă. De aceea,
ea îi spune soțului ei: ‘Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine
vei fi mort’. În noaptea aceea, Mical îl ajută pe David să scape
pe fereastră. Timp de aproape șapte ani, David trebuie să se
ascundă dintr-un loc în altul ca să nu poată fi găsit de Saul ce
intenționa să-l omoare.
Să ne aducem aminte, cu două mii de ani în urmă, de
Iisus. Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că
a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la
cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl
una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o
revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost
reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună
aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru
că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii
înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În
versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a
le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică
faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era
Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).
Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus:
“Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască
Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat
pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus
cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o
aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul
Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu
164
pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi
crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este
Dumnezeu?
Pentru gândirea Lui înaintată, așa cum se cunoaște, a
fost răstignit, nu de romani ci de compatrioții Lui.
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se
va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare
parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai
târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au
fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea
de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre
orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric
în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale.
În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă
din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un
infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând
că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime
onoarea („senza onore e dignità di Dante….a Firenze non
entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către
Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai
târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei
de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de
23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi
mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în
biserica Santa Croce.
Se spune că despre Martin Luther s-au scris mai multe
cărţi decât despre oricare alt om din istorie, cu excepţia
stăpânului său, Isus Cristos“, nota revista Time. Prin cuvintele
şi acţiunile lui, Luther a contribuit la declanşarea Reformei —
mişcare religioasă considerată a fi „cea mai importantă
revoluţie din istoria omenirii“. Prin urmare, activitatea sa a dus
la schimbarea climatului religios din Europa şi la încheierea
epocii medievale pe acest continent. De asemenea, Luther a pus
bazele formei standard a limbii germane scrise. Traducerea
165
Bibliei realizată de el este, cu certitudine, cea mai răspândită
traducere în germană.
Ce fel de persoană a fost Martin Luther? Cum a reuşit
el să aibă o influenţă atât de mare asupra lumii europene?
Martin Luther s-a născut în noiembrie 1483 la Eisleben
(Germania). Tatăl său, deşi lucra într-o mină de cupru, a reuşit
să câştige suficient pentru a-i asigura lui Martin o bună
instruire. În 1501, acesta şi-a început studiile la Universitatea
din Erfurt. În biblioteca de aici a citit pentru prima oară Biblia.
„Această carte m-a încântat nespus şi nădăjduiam să fiu atât de
norocos încât să am într-o bună zi o asemenea carte“, a spus el.
La 22 de ani, Luther a intrat la mănăstirea ordinului
augustin din Erfurt. Mai târziu, a frecventat cursurile
Universităţii din Wittenberg unde şi-a luat doctoratul în
teologie. Luther nu se considera demn de favoarea divină, iar
mustrările de conştiinţă îl aduceau uneori în pragul disperării.
Însă cercetând Biblia, rugându-se şi meditând, el a reuşit să
înţeleagă mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi. A
realizat că favoarea divină nu poate fi câştigată, ci le este
acordată prin bunătate nemeritată celor ce exercită credinţă. —
Romani 1:16; 3:23, 24, 28.
Cum s-a convins Luther că noua sa înţelegere era corectă?
Kurt Aland, profesor de istorie a bisericii primare şi de
cercetare textuală a Noului Testament, a scris: „El a meditat la
tot ce era scris în Biblie pentru a vedea dacă această nouă înţelegere
rămânea în picioare la o confruntare cu alte declaraţii
biblice; şi peste tot a găsit dovezi în favoarea ei“. Doctrina
justificării, sau doctrina salvării, prin credinţă şi nu prin fapte
ori acte de penitenţă a rămas un element central al învăţăturilor
lui Luther.
Înţelegând modul în care îi priveşte Dumnezeu pe
păcătoşi, Luther a intrat în conflict cu Biserica Romano-
Catolică. În acea vreme era foarte răspândită credinţa că după
moarte păcătoşii trebuiau să îndure pentru o perioadă de timp
166
anumite pedepse. Însă se spunea că timpul de pedeapsă putea fi
scurtat prin cumpărarea de indulgenţe care erau acordate sub
autoritatea papală în schimbul unei anumite sume de bani.
Vânzătorii de indulgenţe, precum Johann Tetzel, ce acţiona ca
reprezentat al arhiepiscopului Albert de Mainz, obţineau
profituri considerabile vânzând indulgenţe oamenilor de rând.
Mulţi considerau indulgenţele un fel de asigurare pentru
păcatele viitoare.
Luther era indignat de vânzarea de indulgenţe. El ştia că
omul nu se poate târgui cu Dumnezeu. În toamna anului 1517,
el a scris cele 95 de teze celebre în care acuza Biserica de abuz
financiar, doctrinar şi religios. Deoarece dorea să încurajeze o
reformă, nu o revoltă, Luther a trimis copii ale tezelor sale
arhiepiscopului Albert de Mainz şi câtorva erudiţi. Mulţi
istorici consideră că anul 1517 sau acea perioadă a marcat
începutul Reformei.
Luther nu a fost singurul care şi-a exprimat dezaprobarea
faţă de faptele reprobabile ale Bisericii. Cu un secol înainte,
reformatorul religios ceh Jan Hus condamnase vânzarea
de indulgenţe. Înaintea lui, John Wycliffe din Anglia arătase că
unele tradiţii ale Bisericii erau nebiblice. Erasmus din Rotterdam
şi Tyndale din Anglia, contemporani cu Luther, susţineau
şi ei necesitatea unei reforme. Însă graţie inventării tiparului cu
litere mobile de către Johann Gutenberg, vocea lui Luther s-a
făcut auzită mai puternic şi mai departe decât a altor
reformatori.
În 1455, presa lui Gutenberg funcţiona la Mainz. La
începutul secolului următor, existau prese în 60 de oraşe
germane şi în alte 12 ţări din Europa. Pentru prima dată în
istorie, opinia publică putea fi repede informată despre unele
chestiuni de larg interes. Probabil fără consimţământul lui
Luther, cele 95 de teze ale sale au fost tipărite şi distribuite.
Necesitatea unei reforme a Bisericii nu mai era o problemă
locală, ci o controversă larg răspândită, iar Martin Luther a a167
juns peste noapte cel mai celebru om din Germania.
Secole la rând, Europa fusese în mâinile a două
instituţii puternice: Sfântul Imperiu Roman şi Biserica
Romano-Catolică. „Împăratul şi papa erau într-o strânsă
legătură, ca soarele şi luna“, declară Hanns Lilje, fost
preşedinte al Federaţiei Luterane Mondiale. Totuşi, existau
mari îndoieli cu privire la cine era soarele şi cine era luna. Până
la începutul secolului al XVI-lea, ambele instituţii trecuseră de
apogeul puterii. Se simţea iminenţa unei schimbări.
Ca ripostă la cele 95 de teze, papa Leon X l-a ameninţat
pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta cele scrise. Ca o
sfidare, Luther a ars în public bula papală prin care era
informat cu privire la excomunicare şi a publicat alte lucrări
încurajând principatele să efectueze o reformă a Bisericii chiar
şi fără consimţământul papei. În 1521 papa Leon X l-a
excomunicat pe Luther. Când acesta a obiectat spunând că
fusese condamnat fără să fie audiat, aşa cum ar fi trebuit,
împăratul Carol al V-lea l-a convocat în faţa unei diete
imperiale la Worms. Călătoria de 15 zile pe care a făcut-o
Luther în aprilie 1521, de la Wittenberg la Worms, a fost o
adevărată o procesiune triumfală. Masele erau de partea lui, iar
oamenii de pretutindeni voiau să-l vadă.
La Worms, Luther a compărut în faţa împăratului, a
prinţilor şi a nunţiului papal. Jan Hus avusese parte de o
audiere asemănătoare la Konstanz în 1415, iar apoi fusese ars
pe rug. Sub privirile scrutătoare ale autorităţilor ecleziastice şi
laice, Luther a declarat că nu avea să retracteze cele scrise
decât dacă opozanţii săi îi demonstrau cu Biblia că greşeşte.
Nimeni nu a putut să-l egaleze în ce priveşte redarea din
memorie a versetelor biblice. În urma audierii, a fost emis
Edictul de la Worms, prin care Luther era declarat proscris, iar
scrierile sale erau interzise. Excomunicat de papă şi declarat
proscris de împărat, el se afla în pericol de moarte.
În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou
168
la Roma, pe Michelangelo unde va rămâne până la sfârșitul
vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului
din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31
octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a
dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața
tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de
figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de
dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea
personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.
În 1493 Diego Rodrighez, marinar al lui Cristofor
Columb – la întoarcerea în Spania a adus cu el frunze de tutun,
le-a fumat de față cu familia și a fost închis, când a ieșit din
închisoare cei care l-au condamnat fumau toți. …
Giordano Bruno (1548–1600), filozof, cosmolog si
matematician italian care a sustinut heliocentrismul lui
Copernic, dar a mers mai departe, afirmand ca universul este
infinit si populat cu multe „lumi“ asemanatoare sistemului
solar. In 1672 este uns preot al Ordinului Dominican, la
Neapole, unde studiase. Amenintat cu un proces de erezie din
cauza vederilor sale de la bun inceput neortodoxe, in 1576
fuge la Roma si de aici la Geneva, unde imbratiseaza
Calvinismul. Scenariul se repeta: este arestat, excomunicat,
reabilitat dupa ce retracteaza, si lasat sa plece in Franta. La
Paris (1581) gaseste un mediu propice si un post de profesor,
sub protectia regelui Henric al III-lea. Nepotolit, pleaca la
Londra, apoi la Oxford, unde se lanseaza in polemici aprinse
cu savantii englezi. In aceasta perioada incepe sa scrie
„dialogurile“ – in care isi va expune sistematic a filozofia –
sase la numar, trei cosmologice si trei morale: Cena de le
ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e
mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo
Pegaseo si De gli eroici furori. In 1586 se intoarce la Paris,
intra in conflict cu autoritatile bisericesti si fuge inca o data,
acum in Germania, unde rataceste dintr-un oras in altul si, in
169
1590, se opreste la Frankfurt. Un an mai tarziu are proasta
inspiratie sa accepte invitatia unui mecena venetian si revine
in Italia. Chiar amfitrionul sau il va denunta Inchizitiei, in mai
1592. Este arestat si judecat la Venetia, cu destulă blandețe,
apoi trimis la Roma și închis în palatul Sant’ Ufizzio, unde va
fi anchetat făra ragaz in urmatorii sapte ani. Refuza sa abjure
si este ars pe rug in februarie 1600.
În 1589, Galileo a primit catedra de matematici de la
Universitatea din Pisa, unde predă până în 1592, când se mută
la Padua pentru preda geometrie, mecanică și astronomie.
În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția
telescopului, iar în curând și-a fabricat singur unul. A fost un
moment cheie pentru Galilei, care a început astfel să-și îndrepte
atenția către cer. A descoperit că Luna nu era plată și nici nu
avea suprafața netedă, ci că este o sferă cu munți și cratere. A
descoperit că Venus are mai multe faze, la fel ca Luna,
demonstrând astfel că planeta se rotește în jurul Soarelui. A
descoperit și că Jupiter are proprii lui sateliți, care se învârt în
jurul său, nu al Pământului – încă o dovadă că teoria
geocentrică – potrivit căreia corpurile cerești se învârt în jurul
planetei noastre – nu este corectă.
Galileo a început astfel să adune din în ce mai multe
dovezi în sprijinul teoriei lui Copernicus (teoria heliocentrică),
contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida
faptului că era un om credincios. Considera însă că teoria
heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că
scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că
știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă.
Din cauza acestor teorii, Galileo Galilei a intrat în
atenția Inchiziției, care considera teoria lui Copernicus ca fiind
eretică. În 1616, lui Galilei i s-a ordonat să nu predea și să nu
apere în niciun fel această teorie, ordin pe care savantul l-a
respectat timp de șapte ani – parțial pentru a nu-și complica
situația, parțial pentru că era un catolic fidel.
170
Însă în 1623, cardinalul Maffeo Barberini, un prieten
de-ai lui Galilei, a devenit Papă, sub numele de Urban VIII, și
i-a permis acestuia să-și continue munca în astronomie și chiar
să o publice, cu condiția să rămână obiectiv și să nu susțină
teoria heliocentrică. În 1632, Galilei a publicat Dialog despre
cele două sisteme principale ale lumii, o lucrare construită ca
un dialog între trei personaje:un susținător al teoriei lui
Copernicus, un adversar al acesteia și un personaj imparțial.
Deși savantul a susținut că opera sa este una neutră, Inchiziția a
fost de altă părere.
Astfel, Galileo Galilei a fost chemat la Roma și judecat
de către Inchiziție sub acuzația de erezie. Procesul a avut loc
între septembrie 1632 și iulie 1633, timp în care omul de știință
nu a fost închis. A fost însă amenințat cu tortura pentru a fi
forțat să cedeze. Astfel, Galileo Galilei a admis că sprijinise
teoria heliocentrică și că lucrarea sa putea fi interpretată ca
susținând această teorie. Condamnat pentru erezie, Galilei, care
nu s-a dezis niciodată cu adevărat de convingerile sale, a fost
ținut în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții.
Nici Napoleon nu a avut zile bune.Napoleon Bonaparte
sa născut la 15 august 1769, în Corsica. Abilitatea lui Napoleon
de a folosi tactici de arme, tehnologie și luptă nu se potrivea
niciunui altul. El a fost un mare lider militar și a crescut prin
rânduri pentru a deveni general în armata franceză la vârsta de
25 de ani. Într-o campanie militară de cucerire a Egiptului în
1797, Napoleon a suferit pierderi mari din cauza bolii. În timp
ce acolo, trupele sale au găsit Piatra Rosetta, o placă de piatră
cu aceeași inscripție în trei limbi, permițând cercetătorilor mai
târziu să descifreze hieroglifele egiptene antice.
În octombrie 1799, Napoleon a aterizat la Frejus,
Franța, unde a ajutat la răsturnarea directorului francez, corpul
de guvernare nepopular al Franței. A fost numit primul consul
în nou consulatul francez. În 1800, el și-a condus armata în
Italia, unde a învins pe austrieci și a adus Italia sub control
171
francez. Napoleon a refăcut armonia dintre francezi și romanocatolici
și a îmbunătățit condițiile în Franța prin reorganizarea
educației, înființarea Băncii Franței și reformarea sistemului
juridic al Franței prin introducerea Codului Napoleonic.
Napoleon a lucrat pentru a restabili stabilitatea Franței
după revoluție prin centralizarea guvernului, reformarea
instituțiilor precum sistemul bancar și susținerea științei și a
artei. Una dintre cele mai importante realizări ale regimului
Napoleon a fost Codul Napoleonic, care a fost primul cod
juridic ce urma să fie stabilit pe un teritoriu european cu un
sistem juridic civil. Codul Napoleonic a influențat țările
dincolo de frontierele europene, deoarece a avut un impact mai
mare asupra legilor multor țări formate în timpul și după
războaiele napoleoniene. Codul Napoleonic abordează legi și
persoane, inclusiv căsătoria, drepturile civile, relațiile părintecopil,
proprietatea și proprietatea, moștenirea prin căsătorie,
printre alte drepturi.
Napoleon a insistat de asemenea asupra faptului că
evreii din zonele Europei ar trebui să aibă dreptul să dețină
terenuri și proprietăți și să se închine liber. Deși acest lucru ia
adus condamnarea de la Biserica Ortodoxă, el credea că libertatea
religioasă ar atrage o populație evreiască în regiuni controlate
de francezi, integrând astfel societatea franceză cu
evreii.
Deși în 1805, armata britanică a distrus puterea navală
franceză, Napoleon a reușit să învingă Austria și Rusia în
bătălia de la Austerlitz și, în 1806, forțele sale au distrus armata
prusacă. În iunie 1807, liderul rus Alexandru I a făcut pace în
Tilsit, făcându-i lui Napoleon libertatea de a-și reorganiza
Europa de Vest și Europa centrală așa cum a plăcut.
În încercarea de a răni Anglia, a introdus Sistemul
Continental, care a blocat porturile continentale europene din
comerțul britanic, frustrând majoritatea puterilor europene.
Țările aliate au învins armata lui Napoleon la bătălia de la
172
Leipzig în octombrie 1813, iar Napoleon a fost exilat în Elba, o
insulă mică. A rămas acolo doar trei sute de zile înainte de a
scăpa în Franța și de a restabili puterea. În 1815, puterile
europene s-au unit pentru a se opune regimului lui Napoleon în
bătălia de la Waterloo. La 18 iunie 1815, Napoleon a fost
învins de armatele britanice și prusace, forțând pe Napoleon să
demisioneze trei zile mai târziu. Napoleon sa predat ulterior
britanicilor pe 3 iulie și a fost trimis în exil pe insula Sf.
Helena, unde a murit de cancer pe 5 mai 1821.
Rousseau a menținut o profesie a acestei filosofii
religioase și a lui Jean Calvin ca om de drept modern pe tot
restul vieții sale. Opiniile sale despre religie prezentate în
lucrările sale de filozofie pot totuși să lovească pe unii ca fiind
discordanți cu doctrinele catolicismului și ale calvinismului.
Deși a lăudat Biblia, a fost dezgustat de creștinismul din
ziua sa Afirmarea lui în Contractul Social că adevărații adepți
ai lui Isus nu ar face cetățeni buni ar fi putut fi un alt motiv
pentru condamnarea lui Rousseau la Geneva.
În secolul al XVIII-lea a privit pe Dumnezeu doar ca un
creator abstract și impersonal al universului, pe care ei îl
asemănau cu o mașină uriașă. Riscul lui Deis diferă de tipul
obișnuit în intensitatea sa emoțională. El a văzut prezența lui
Dumnezeu în creația sa, inclusiv omenirea, care pe lângă
influența dăunătoare a societății este bună pentru că Dumnezeu
este bun. Rousseau atribuind o valoare spirituală frumuseții
naturii anticipează atitudinile romantismului din secolul al
XIX-lea față de natură și religie.
Rousseau era supărat că viziunile lui deziste erau atât
de condamnate, în timp ce filosofii mai atei au fost ignorați. El
s-a apărat împotriva criticilor viziunilor sale religioase în
„Scrisoarea către Christophe de Beaumont, Arhiepiscopul de
Paris, în care insistă asupra faptului că libertatea de a discuta în
chestiuni religioase este în esență mai religioasă decât
încercarea de a impune convingerea prin forță”.
173
Annette Kellerman, actriță din Australia care a militat
pentru drepturile femeilor, era arestată în anul 1907 pentru că
promova un costum de baie, format dintro bluză chimono și
pantaloni lungi, considerat indecent de autorități.
Marile dezbateri culturale de la finele Primului
Războiului Mondial au dus la apariţia a două tabere majore,
fiecare cu propria viziune asupra dezvoltării viitoare a
României. Avem de-a face, pe de-o parte, cu europeniştii care
„tratau România ca parte componentă a Europei şi insistau că
ea nu avea de ales, că trebuia să urmeze calea dezvoltării
economice şi sociale, bătută deja de Occidentul urbanizat şi
industrializat” şi, pe de altă parte, cu grupul tradiţionaliştilor
care „subliniau caracterul agrar al României şi căutau modele
de dezvoltare bazate pe moştenirea sa socială şi culturală
unică”. În tabăra europeniştilor s-au remarcat Eugen Lovinescu
şi Ştefan Zeletin. Deşi având concepţii diferite amândoi
considerau „că România îşi datorează evoluţia spre capitalism
intrării sale în orbita de interese a ţărilor europene avansate”.
Factorul extern era considerat a fi responsabil pentru reforma
suferită de România. Diferenţele apar în ceea ce priveşte natura
acestui factor extern. Modernizarea României era rezultatul
unei motivaţii „sociologică-economică” pentru Zeletin, în timp
ce Lovinescu aborda problema reformei din „perspectiva
sociologiei culturii”, a ceea ce Zigu Ornea numea „anticipaţia
ideologicului asupra economicului”. Pentru Lovinescu
dezvoltarea României moderne s-a datorat în primul şi în
primul rând schimbului de idei cu Occidentul. Conştiente de
înapoierea Principatelor şi mai apoi a României, elitele politice
autohtone realizează superioritatea organizării politice
occidentale pe care încearcă să o imite – proces pe care el îl
denumeşte „sincronism”. Dacă Lovinescu pune accentul pe
cauzele ideatice ale transformării, Zeletin va accentua rolul
economiei în modernizarea accelerată a României. 11 Zigu
ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea,
174
Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 38-39 . Hans-Christian
MANER, Parlamentarismul în România 1930 – 1940, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 46 Irina LIVEZEANU,
Cultură şi naţionalism în România Mare 1918 – 1930, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 21: „Mai mult, satisfăcând
parţial cererea de pământ a ţăranilor, reforma agrară a făcut
posibilă înlocuirea problemei sociale – problema ţărănimii şi a
foamei sale de pământ – de către problema naţională ca
principală problemă a societăţii româneşti. În România Mare,
aşadar, expansiunea teritorială şi reformele postbelice au
contribuit la recrudescenţa unui naţionalism cu o nuanţă de
antisemitism, ca în secolul al XIX-lea, dar înflorind acum întrun
context nou radicalizat – cel al unui stat românesc mai
puternic şi al unor elite româneşti, relativ vorbind, mai slabe.”
Mihai BĂRBULESCU, Dennis DELETANT, Keith
HITCHINS, Şerban PAPACOSTEA, Pompiliu TEODOR,
Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2005, p. 347 15
Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al
treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 323 16 Ibidem,
p. 323 17 Op. cit. , p. 348: „În concepţia sa, această „lege” era
cheia pentru a înţelege relaţia între România agricolă,
patriarhală, pe de o parte, şi Occidentul industrializat,
urbanizat, pe de alta. În consecinţă, cel inferior imita pe cel
superior – popoarele subdezvoltate pe cele avansate, iar satul
imita oraşul. La început imitarea era completă, superficială şi
lipsită de selectivitate, dar apoi, pe măsura maturizării, ea se
transforma în adaptarea a tot ceea ce se considera în mod
conştient ca fiind necesar şi superior, o etapă, în concepţia lui
Lovinescu pe care România o atinsese în anii 1920. Dar, insista
el, sincronismul nu însemna doar imitare; el era, de asemenea,
integrare. Era convins că întreaga Europă devenea tot mai unită
ca urmare a dezvoltării mijloacelor moderne de comunicaţie,
subliniind că societăţile cele mai diverse deveneau omogene
mai repede ca oricând.” 10 Integrate în comerţul mondial,
175
Principatele vor suferi o serie de schimbări economice
fundamentale care duc spre modificarea radicală a structurilor
sociale şi politice tradiţionale.18 Europeniştii se vor grupa la
început în jurul revistei Ideea europeană apărută în anul 1919.
Scopul publicaţiei era foarte clar definit, având ca obiectiv
general şi ca scop principal „să informeze publicul românesc
asupra curentelor de idei şi transformări sociale din Europa”.
Revista îşi propunea să devină o tribună a ideii europene în
România. Se manifesta activ în favoarea unei interpretări
româneşti a evoluţiilor europene. România nu trebuia să devină
o simplă „colonie culturală” ci trebuia să fie conectată activ la
valorile şi la civilizaţia europeană. Conştientă de necesitatea
popularizării ideilor europene, echipa editorială va lansa din
anul 1920 ciclul „Conferinţele Ideii Europene” prin care
vorbitorii naţionali prezentau publicului larg principalele
evoluţii şi personalităţi internaţionale interpretate într-o cheie
naţională. La polul opus se aflau cei care căutau soluţii pentru
viitoarea dezvoltare a României în trecut, fie că era un trecut
real sau unul idealizat. Ataşaţi de tradiţiile rurale din trecut, ei
se opuneau importurilor politice, culturale şi instituţionale
occidentale pe care le considerau neconforme, „anorganice” cu
fondul cultural autohton. Una dintre principalele tribune de
exprimare ale tradiţionaliştilor va fi revista literară Gândirea, în
jurul căreia se va crea un nucleu de filosofi şi scriitori –
„gândiriştii” – care „erau atraşi de gândirea speculativă, de
experienţele mistice şi religioase, de spiritualitatea primitivă a
folclorului şi erau dornici să-şi comunice ideile proprii într-o
formă complet modernă”. Unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai cercului de la Gândirea, a cărui operă şi
concepţii îl vor influenţa puternic şi pe Nae Ionescu, va fi
Nichifor Crainic. Noutatea pe care o va aduce pe plan
intelectual va fi accentul pus pe Ortodoxie, văzută ca element
principal al spiritualităţii româneşti, incompatibilă adesea cu
modelul occidental. Lucian Blaga va completa concepţiile lui
176
Crainic aducând în centrul atenţiei rădăcinile adânci, profunde
ale spiritualităţii româneşti care depăşeau în timp pe cele ale
ortodoxiei. Acesta şi-a „extins investigaţiile şi la sufletul
popular” pentru a demonstra că „spiritualitatea românească
care determină în primul rând caracterul naţional, fusese
păstrată intactă în lumea rurală. […] El a căutat în lumea
ancestrală a satului secretele uitate ale epocii inocenţei de
dinainte ca păcatul cunoaşterii să-l alieneze pe om de natură şi
de adevărata sa esenţă”22. „Dacă Gândirea ilustra un nou
tradiţionalism cultural, Cuvântul se vroia expresia unui nou
tradiţionalism politic”23 – astfel poate fi rezumată importanţa
noului cotidian care apărea la 6 noiembrie 1924. Fondat de
Titus Enacovici, ziarul Cuvântul se dorea a fi portavocea
tuturor celor nemulţumiţi de liberalism şi de modernitate:
„ziarul «Cuvântul» ia naştere ca opozant ireductibil faţă de
tarele liberalismului, care nu întârziaseră să se actualizeze în
noile condiţiile ale ţării reîntregite”24. Noutatea adusă de
echipa de la Cuvântul (Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Mihail
Sebastian, Mircea Eliade etc.) constă tocmai în asumarea de
către aceştia a statului de intelectual militant care ia parte
activă la viaţa cetăţii. Echipa intervine în politică „prin
intermediul revendicării unei identităţi distincte, o identitate de
intelectuali” 25 [trad. n]. Percepând statutul lor public ca
nesigur – dezorientaţi de noua situaţie, dezamăgiţi de influenţa
lor publică, dau vina pe democraţie pentru neajunsurile îndurate:
„«intelectualul» este un personaj care, după 1918, este
definit prin raportul său negativ şi defensiv cu «democraţia»,
«patronajul» politic şi economic, «plutocraţia»”26 [trad. n]. 18
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith HITCHINS, Şerban
PAPACOSTEA, Pompiliu TEODOR, Istoria României, Ed.
Corint, Bucureşti, 2005, p. 348: „El a încercat să arate că România
modernă era produsul unor schimbări economice fundamentale,
determinate de introducerea capitalului occidental
după tratatul de la Adrianopole (1829) care eliberase Principa177
tele Române de efectul ştrangulant al îndelungatei dominaţii
otomane asupra comerţului acestora. A arătat apoi modul în
care, din procesele de schimbare economică, a apărut burghezia
autohtonă, clasa care avea să ghideze ţara prin toate etapele
succesive ale modernizării.” 19 Zigu ORNEA, Tradiţionalism
şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti,
1980, p. 146 20 Ibidem, p. 147 21 Op. Cit., p. 349 22
Ibidem, pp. 349-350 23 Florin ŢURCANU, Mircea Eliade –
prizonierul istoriei, traducere de Monica Anghel şi Dragoş
Dodu Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 105 24 Doina
MEZDREA, Nae Ionescu. Biografia, volumul II, Editura Acvila,
2002, p. 331 25 Florin ŢURCANU, „Néo-traditionalisme
et politique dans la Roumanie des années ‘20”, Studia Politica,
vol. I, nr. 3, 2001, p. 686, [à travers la revendication d’une
identité distincte, une identité d’intellectuels] 26 Ibidem, p.
687, [l’ « intellectuel » est un personnage qui après 1918, est
défini par son rapport négatif et défensif avec la « démocratie
», le « patronage » politique et économique, la « ploutocratie »]
11 În noua lor calitate de intelectuali implicaţi în spaţiul public
aceştia vor folosi mijloacele avute la îndemână pentru a
influenţa opinia publică şi a dobândi un statut social şi politic
superior. „Prin intermediul jurnalismului politic practicat după
1918 în cotidienele Bucovina, Ora, Cuvântul sau în săptămânalul
Hiena se precizează temele unei ideologii naţionaliste noi
care fără a respinge din principiu antisemitismul ambiant este
înainte de toate centrată pe antiliberalism, antiparlamentarism
şi pe monarhia autoritară”. Toți acești gânditori care au ridicat
problema Europei unite au fost, la timpul lor, respinși.Era
vremea când se mergea pe tema naționalismului.
În istoria omenirii sunt foarte multe exemple care
dovedesc, surprinzător, că societatea prin mentalitatea ei, a fost
o frână pentru dezvoltare. S-a opus ideilor novatoare, iar cei
care le-au promovat fiind, în majoritatea cazurilor condamnați
sau marginalizați.

Mai citeste: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare -FORMAT ELECTRONIC (ebook)

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 384 PAGINI cuprinde 42 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore in email cartea in format pdf. Comanda acum! Mai ieftin, mai rapid, mai ecologic!

20,00 EUR

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani FORMAT ELECTRONIC (EBOOK)

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 380 PAGINI cuprinde 34 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore în email cartea în format pdf. Comanda acum! MAI IEFTIN MAI RAPID, MAI ECOLOGIC!

20,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.