TRĂDAREA ȘI OPORTUNISMUL LA ROMÂNI DE-A LUNGUL ISTORIEI S-A STRECURAT CA O VIPERĂ ȘI ÎN ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE

AL FLORIN TENE

TRĂDAREA ȘI OPORTUNISMUL LA ROMÂNI DE-A
LUNGUL ISTORIEI S-A STRECURAT CA O VIPERĂ ȘI
ÎN ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE

Autor: Al Florin Tene 

De-a lungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor
oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului
normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe
care îl “slujeau“.
Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc
să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii
de: oportunism și trădător, vom consulta împreună
DEX:oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a
unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale,
adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite
momentului.Să vedem, ce înseamnă trădare: Trădare (în limba
română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este
denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea
cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu
dușmanul etc
Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De
la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu,
istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul
principal a fost jucat de personaje fără scrupule, cum au fost
academicienii Academiei Române care au criticat opera lui
Constantin Brâncuși care, prin josnicele lor fapte, au schimbat
mersul istoriei și soarta românilor. In vremea lui Burebista,
care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a
ajuns în culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de
acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se
întindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții
Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman
Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului
44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă –
179
asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a
apuca să pornească spre regatul dac.
Și, la puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a
căzut victimă și Burebista. Nobilii nemulțumiți de puterea și
autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu
dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în
mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe
Burebista și le-au impărțit între ei.
Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora
acesta a fost înconjurat de armata romană. „Opt călăreţi
romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două
drumuri diferite. Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât
sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei
ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar –
personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se
refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică. Duşmanii,
informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au
tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu
închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta
spre stânga. Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a
lui Decebal sunt însemnate; cei 10 călăreţi care le reprezintă
poartă pe scuturi emblemele a cel puţin 5 unităţi. Ele au
lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor,
cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.
Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor
maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți
pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în
susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să
mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care
fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni.
Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în
primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit
spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor
mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în
180
tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul
otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea
rezolva problema pe calea armelor.
S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat
chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad
Tepes) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său
frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al
Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați,
pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn
mai ușor de manipulat. Țepes s-a retras in Ardeal (în 1462),
așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o
armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a
mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepes
(probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani
în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii
sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe
tronul Valahiei. Drept represalii, Țepes a executat mai multi
sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești).
Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false,
consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepes, scrisori
din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului
Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul.
Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l
ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la
închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani.
Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.
Radu de la Afumati a domnit în Țara Românească între
1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care
arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări:
numeroși pretendenți iși disputau tronul și, după cum balanța
norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau
pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și
înlocuiți. Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de
fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă,
181
stăpânirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare
parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a
înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă
sprijinul Înaltei Porți otomane (așa erau vremurile!). Susținut
de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de
boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul
Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.
Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul
său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul
Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar: „Recunoscut de
turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme
îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre
sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți
probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică
împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână
oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însa,
boierii il ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul
dumnezeiesc în care Radu se refugiase, il ucid în bisericuța de
pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a
întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările
ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în
lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”
Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 si 1541-
1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a
pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al
boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru
Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a
cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să
cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în
alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea
lui mai prielnic în acel moment. In 1538, Petru Rareș a văzut
Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial,
soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a înfrânt pe tătari la
Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le-a
182
inapoiat regiunea Pocuția (care făcea obiectul unor
neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între
moldoveni și poloni; Petru Rareș o ocupase in 1530).
Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman
Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire,
nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe
loialitatea boierilor și asta l-a făcut să piardă domnia. Boierii,
poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate
temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul
unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind
superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat
să lupte și s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt
domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei doua bucăți
zdravene din teritoriu – Tighina și Bugeacul. Petru Rareș a fost
nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor
pescari, să ajungă în Ardeal. In 1541, după ce ceruse iertare lui
Soliman, mersese personal la Constantinopol să-și pledeze
cauza și împărțise daruri imense, și-a recăpătat tronul. După
încă vreo câțiva ani de încercări războinice (încercase să
cucerească iarăși Ardealul), soldate însă cu eșecuri, ambițiosul
voievod s-a stins, de boală, în 1546.
Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa
fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era
strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi il prezintă
ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai
măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit
turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de
aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și
de boierime și cler. Pentru numeroșii boieri intriganti, un domn
cu o fire aprigă nu era un conducator comod, după cum nici
pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregatorilor
nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu
boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos,
care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.
183
El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea
la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în
tinerețe, cănd făcuse negoț cu pietre scumpe. In 1574, însă,
turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă
a convocat Divanul și i-a convins pe boieri să se împotrivească
cererii sultanului. Situația politică era de așa natură,
încât voievodul n-a putut găsi alti aliați decăt cazacii
zaporojeni – o populatie din zona Nistrului – care i-au trimis în
ajutor o ceată de 1200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de
moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.
După un șir de victorii răsunatoare ale domnitorului
moldovean, care l-au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a
trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcatuită din turci
cărora li se adăugaseră tătări și valahi. Aceștia din urmă doreau
să-l înlature pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent,
Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.Vodă se instalase la
Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând
de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcalabul Sucevei,
Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să
treacă Dunărea și să-l țina la curent cu evoluția situației.
Trimisul, însa, despre care se spune că ar fi fost plătit de
dușmani cu 30.000 de galbeni, l-a înșelat pe domnitor: i-a spus
că ajunsese prea tărziu pentru a-i opri pe turci și că aceștia ar
avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor
informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă
a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Oblucita, „lângă
iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă,
dacă n-ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. In ajunul
bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii
vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua
zi, când se dădu semnalul atacului, „Boierimea moldoveană, în
frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile și, punând
cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea
dușmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).
184
In 1585 – după mai puțin doi ani de domnie -, aflând că
urma să fie mazilit, Petru Cercel și-a adunat averea strânsă și a
pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din
escorta sa: aceștia i-au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de
sprijin, a fost arestat și închis.
Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei,
cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani,
s-a sfârșit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea și ucidera
domnitorului de către turci – care, totuși, îi făgăduiseră domnia
pe viață – și aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor
sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puține lupte,
datorită, în cea mai mare parte, diplomației sale grație căreia a
reușit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între
pretențiile turcilor – cei de care depindea menținerea lui pe tron
– și interesele Apusului creștin, care dorea să-și extindă
influența spre Răsărit.
Dupa 1699, când turcii, multumiți de acestă stare de
lucruri și de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe
viața – un privilegiu rar – părea ca nu mai are a se teme de
nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnită, în care a
putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele,
învățământul și științele și și-a putut crește copiii in liniște. Dar
toate acestea s-au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor
întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au
săvârșit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el,
spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea
domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii
(1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse
să-l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O altă rudă,
unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l
pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă,
țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în
ochii turcilor. Iar aceștia, deși ii dăduseră domnia „pe viață”, nau
ezitat să-și încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiți
185
pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în
timpul lungii sale domnii.
Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei
patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închiși. Turcii l-au
torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile
apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat,
după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I-a
urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise)
tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o
răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeași pieire silnică, după
doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la
Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân. „
Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu
(Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu
caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români
din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai
greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la
sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei
conducători au fost prinși și executați. Pe capetele lor se pusese
câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de
majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se
apărau interesele -, ei n-au putut fi capturați de autoritățile
austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit câțiva țărani
care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care
stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliasera
mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru
ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oară – la
Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului
austro-ungar, Iosif al II-lea.
La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de
Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într-o colibă de
crengi, în codrul Scorăgetului, din Munții Gilăului – și,
pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei
doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat și apoi i186
au predat autoritatilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30
ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui
Horea și a lui Cloșca printr-o pedeapsa extrem de cruda –
tragerea pe roata. Crișan se spânzurase cu nojițele de la opinci
în închisoare.
Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea
revoluției conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către
cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti.
Eteria, organizație europeană dedicată eliberării creștinilor – și
îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomană – a avut filiale
în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei sa
manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din
1821. Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul il
numea deja „domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și
apoi asasinat la Târgoviște.
La Câmpia Turzii, în dimineața zilei de 9/19 august
1601, o trupă de soldați germani și valoni au venit cu ordin de
la Basta să-l aresteze pe Mihai sau, în caz de nesupunere, să-l
ucidă. Aflat în cortul său, luat prin surprindere, Mihai s-a opus,
iar în clipa în care a pus mâna pe spadă, a fost lovit mortal cu o
halebardă de căpitanul valon Raucigny (după alții, de
comandantul valon Beauri), după care i s-a tăiat capul cu
propria spadă. Se spune că Basta ar fi ordonat ca trupul său să
fie dat la câini. Cronicile povestesc că „trei zile corpul
decapitat și fără mâna stângă a rămas în țărână, până ce un
român milos l-a îngropat creștinește”. Capul lui Mihai
Viteazul, „retezat de securile mișeliei și trădării”, a fost luat de
către frații Buzești și dus in Țara Românească, la Mănăstirea
Dealu, unde se află și acum sub o lespede pe care este săpată o
coroană din bronz cu inscripția „Primului întregitor de neam
glorie nemuritoare „. Radu Buzescu, unul dintre vestiții
căpitani ai lui Mihai, a așezat o piatră frumoasă pe acest
mormânt, cu epitaful: „Aici zace cinstitul și răposatul capul
creștinului Mihail, marele voevod ce au fost domn
187
Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Cronicarul George
Brancovici spune că trupul lui Mihai, cu îngaduința lui Basta, a
fost adus și înmormantat la Alba-Iulia în Mitropolia
Bălgradului. „Muri astfel cel mai mare dintre luptătorii noștri,
în faptul unei zile de Duminică, la răsăritul soarelui, de mâna
acelor pe cari-i dusese abia la biruință, din porunca unui
oaspete pe care-l iertase de răul făcut.” (N. Iorga)
Unii istorici spun însă că marele voievod a fost ucis de
Basta: „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie și pe neașteptate,
fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest
domn renumit, celebru, de care se temea însuși sultanul”
Se pare că și Constantin Brâncoveanu a fost trădat de
rude și serviciile sale secrete. Alteori, succesele repetate ori
victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la
comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de
încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi
bagatelizare. A informaţiilor. In legătură cu încălcarea acestor
principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui
Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat.
De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi
răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la
Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare. “
Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult
serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din
Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din
informaţie rezulta că împotriva domnitorului se pusese la cale
un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei.
In pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa
unei conjuraţii sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu
avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin
Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706.
Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „ii luase
puterea” pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul
obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui
188
Francis Rohacsi II pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712,
îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina
de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma
Cantacuzino, de a fugi la ruşi.
Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă
superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de
supraevaluare a potentelor serviciilor sale secrete şi a puterii
aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din
situaţii dificile, critice.
De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi
trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai
avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin
Cantacuzino e repus, de fiecare dată, în funcţie, considerânduse
probabil ca „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.
Ion Gheorghe Duca, prim ministru al României ajunge
în gara Sinaia pe la 21.55. Ceilalţi trei îşi ocupaseră deja
locurile: Belimace stătea în partea de sud a peronului, unde
urma să fie anexat vagonul ministerial, Constantinescu, la
mijloc, ascuns într-o nişă situată în dreapta uşii principale, iar
Caranica – la nordul peronului. După ce coboară din maşină,
Duca îi telefonează soţiei şi-i transmite: „Acum plec“. Nu-l
avertizează nimeni că poate să meargă prin biroul şefului de
gară – drept scurtătură pentru a ajunge mai repede la vagonul
său – aşa că foloseşte intrarea principală. Merge câţiva paşi dea
lungul trenului, când o petardă explodează pe peronul
acoperit instant de fum. Constantinescu îl prinde de umăr şi-i
trage cinci gloanţe în ceafă, unul după altul. Ion Gheorghe
Duca moare într-o clipă. Crima a produs consternare naţională.
Reconstituirea asasinatului prim-ministrului I. G. Duca a ţinut
prima pagină a ziarelor din următoarele zile, oferind noi informaţii
şi despre legionarii ucigaşi prinşi la scurt timp după
atentat. „La ora 5 jum. s-a făcut pe peronul gărei Sinaia reconstituirea
crimei. Asasinul a fost calm, dând explicaţii cu foarte
mult sânge rece“, scria în ziarul „Ultima oră“ de a doua zi.
189
Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești,
liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era
asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea
Jilava.
Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin
ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae,
Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion,
Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan,
Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”. În
comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a
doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre
eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub
escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște. Victor
Iamandi Intră în viața politică, este ales deputat din partea
Partidului Liberal și devine Ministru de Justiție. A fost arestat
și ucis la penitenciarul Jilava, în cadrul masacrului comis
de Garda de Fier.
În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară
Jilava se afla sub comanda colonelului Opriș, iar paza
deținuților, reținuților și condamnaților era asigurată de o gardă
legionară. Garda avea 7 posturi în 3 schimburi, un caporal de
gardă, un comandant, un planton/3 schimburi în corpul de
gardă, plus 4 oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în
general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era
asigurată de militari. Echipa de legionari ce urma să schimbe
garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un
anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la
Prefectura Poliției Capitalei, fiind condusă de comisarul
legionar Gheorghe Crețu. Schimbul anterior, din 24/25
noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin
Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului. Garda
legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Crețu s-a
deplasat la Jilava, folosind o mașină a poliției. Aceasta a fost
însoțită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea
190
(Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar
(CML), chestorul legionar Romulus Opriș și de comisarul
legionar Pavel Grimalschi. Odată ajunși la Închisoarea Militară
Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului
(schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul
orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toți legionarii în corpul
de gardă, explicându-le că trebuie uciși în acea noapte toți cei
64 deținuți politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului.
Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Crețu avea să declare că
se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare
garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv
din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărțirea pe
celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii(text
preluat integral din Ordonanța definitivă a Tribunalului Militar
al C.M.C. Judecător de instrucție, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez.
Ion Răsnovanu.)
A fost decan al Facultaţii de drept, în 1919 si Ministru
de Stat (28 Decembrie 1937 – 10 Februarie 1938).A publicat
poezii în revista Convorbiri Literare, Arhiva, Făt-Frumos, etc.
Din 1939 devine membru al Consiliului de Coroană.
În anul 1943 isi părăseşte casa din Iaşi din cauza
invaziei sovietice şi se autoexilează nu prea departe, tot în Ţara
pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieţii sale, în Ardeal, la
Sibiu. La 23 februarie 1945, guvernul român a anunțat că a fost
anulat titlul de profesor onorific al lui Alexandru Cuza; la data
de 6 aprilie 1945 Alexandru Cuza a fost arestat la Sibiu.A
murit în anul 1947 la Sibiu şi este înmormântat în Cimitirul
Central.În întreaga sa carieră politică multi l-au vândut, dar
nimeni niciodată nu a reuşit să îl cumpere !
După ce am rezumat o scurtă istorie a trădării în
istoria neamului nostru, am să relatez un fapt de oportunism și
trădare în cadrul Academiei Republicii Populare Române.
Constantin Brâncuși devenise foarte cunoscut în
lumea artelor de pe mapamod din timpul vieții și apreciat de
191
specialișii în artă din întreaga lume. Din păcate era hulit în țara
lui natală fiind caracterizat că opera lui este “formalistă și
cosmopolită”. În acest context, în anul 1951, într-o ședință a
Academiei RPR, academicienii au criticat opera lui Brâncuși.
Printre aceștia erau George Călinescu, Mihai Sadoveanu, Iorgu
Iordan, A.Toma, George Oprescu, Panaitescu-Perpessicius,
Al.Graur, Geo Bogza, K.H. Zambaccian, Jalea, așa cum se
specifică în Procesul verbal nr.10. Toți acești academicieni au
criticat în timpul ședinței opera lui Brâncuși. Mai mult, George
Călinescu spune că Brâncuși nu poate fi considerat „creator în
sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și
caracteristice acestei arte”. Alexandru Graur este împotriva
acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor sculptorului
Brâncuși. Procesul verbal este semnat de Mihai Sadoveanu.
Redăm în facsimil Procesul Verbal.
La instaurarea regimului comunist în România, după
1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost
nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii
monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să
abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic.
Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat
puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost
”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi
marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la
numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin
glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui
trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii.
Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, sau
supus, au închinat ode liderilor şi chiar au contribuit la
arestarea dizidenţilor. Mulţi au fost nume mari ale literaturii
române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil
Petrescu.
Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat
puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost
192
”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi
marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la
numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin
glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui
trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţi.
La instaurarea regimului comunist în România, după
1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost
nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii
monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să
abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic.
Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat
puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost
”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi
marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la
numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin
glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui
trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii.
Aceşti scriitori, care înainte de 1945 aveau concepţii politice şi
ideologice diferite de ale tovarăşilor simpatizanţi ai doctrinei
staliniste, au schimbat brusc macazul şi au compus ode iubiţilor
conducători socialişti, au ridicat osanale noului regim şi în
unele cazuri au contribuit activ la ”construirea” României
Socialiste şi anihilarea duşmanilor poporului. Printre aceştia sau
aflat şi trei titani ai literaturii române, prezenţi şi astăzi în
programa şcolară obligatorie cu operele lor. Este vorba de
Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.
Mihai Sadoveanu s-a vândut comuniştilor, care îl
percepeau ca pe un bun şef de propagandă, pentru a-şi păstra
averea şi pentru recunoaştere. ”Se găsea într-o postură de
semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat,
decretat oficial drept cel mai mare scriitor în viaţă, un bun al
întregului popor şi al blocului sovietic. Era răsplata liderilor
Kremlinului pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de
capitulare şi trădare a poporului său, despre care scrisese pagini
193
extraordinare până atunci”, scria Stelian Tănase despre destinul
lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să ridice
osanale comunismului şi prin romanul ideologic „Mitrea
Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel,
sovietizând practic România, alături de alţi intelectuali. A şi
condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine
ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării
Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948,
având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a
forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa
calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a
semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii
Partidul Naţional Ţărănist. ”Atunci «s-a dat cu ruşii», cu
forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la
violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un
colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate
servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i
prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional.
Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra
societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul
Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe
care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate
forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.
A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale
doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al
Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24
februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două
camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ.
În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim,
Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos
în afara legii Partidul Naţional Ţărănist. ”Atunci «s-a dat cu
ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se
deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un
colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate
194
servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i
prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional.
Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra
societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul
Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe
care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate
forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.
Aşa a păţit şi Arghezi, care a avut chiar o tentativă de a
scrie împotriva noului regim. După 1947, nu mai putea scrie
nicăieri, a rămas chiar şi fără cartela la mâncare. Opera sa este
desfiinţată în presa vremii. Bartolomeu Anania, în mărturiile
sale, îl descrie într-o mizerie cumplită, speriat de Securitate.
”Trăia greu, i se luase cartela de alimente şi nu o dată îmi luam
raţia de zahăr de pe cartela mea şi i-o duceam lui, ca să aibă cu
ce-şi îndulci copiii. (…) Situaţia materială a scriitorului însă
continua să devină din ce în ce mai precară. În gospodăria lor,
principala sursă de hrană deveniseră vreo cinci-şase capre, cu
ai căror iezi mă jucam şi eu, deseori, in iarba din livadă”, scria
Bartolomeu Anania în ”Memorii”. După 10 ani de îndurat,
Arghezi cedează însă şi se arată dispus să colaboreze cu
regimul. Este reabilitat în 1954. Preţul este însă cunoscut.
Înalţă osanale noului regim. Începe să apară din nou şi în
presă. ”1954 este anul reintegrării lui Arghezi, fapt vizibil nu
numai prin înmulţirea prezenţelor sale publicistice, ci şi prin
schimbarea registrului publicaţiilor. De la ziare gata
condamnate, „pătate” politic ca şi el, şi de la prezenţe orale,
reluate ulterior în publicaţii marginale, Arghezi revine încetîncet
în paginile ziarelor şi revistelor de prim-plan”, scrie în
România Literară, în numărul 29 din anul 2011, criticul şi
scriitorul Răzvan Voncu. În schimbul osanalelor şi a muncii de
propagandă în favoare partidului, comuniştii îl recompensează
pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în
doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la extaz,
cel puţin din punct de vedere material. ”La cererea lui,
195
Guvernul îi pusese la dispoziţie un spaţios şi splendid
apartament la şosea – pe lângă maşină şi şofer – iar el îmi
injura la ureche guvernul, care «trăia numai din experienţe
nefericite pe spinarea bieţilor cetăţeni». Poetul făcuse concesii
totale, încasa bani foarte mulţi şi avea puternice şi dramatice
crize de conştiinţă; odată m-a luat de umeri şi mi-a mărturisit,
cu buza tremurândă, că-i vine să se sinucidă”, precizează
Anania în ”Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel şi
beneficiile. În 1955 a fost ales Membru al Academiei Române,
este declarat poet naţional şi aniversarea de 85 de ani este
transformată în sărbătoare naţională. La moarte, este
înmormântat cu onoruri naţionale.
Iniţiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost şi el
unul dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil.
Pentru a supravieţui şi mai ales în bune condiţii a decis însă să
fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea
regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat,
acel formator de opinie de care se temeau atât de mult tovarăşii
şi pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930, Camil Petrescu
publica „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
după care, în 1933, ”Patul lui Procust”, două romane de succes
şi care revoluţionaseră literatura română. Din cauza simpatiilor
sale de dreapta, era cât pe ce să fie repudiat de regimul
communist.
Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu
colaborează cu socialiştii. Devine o părticică din maşina de
propagandă. Scrie „Un om între oameni”, despre viaţa lui Nicolae
Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste.
Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui Camil
Petrescu, criticul literar Ion Negoiţescu, spune că es ”o
întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică în
slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc
în Academia Română, dar şi cu beneficii de ordin material. Nu
196
apucă să se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare în
1957.
La scurt timp după instalarea regimului comunist,
organele statului au început un demers de ”epurare” a tot ceea
ce însemna tipăritură, de la ziare şi reviste, la imagini şi cărţi
care, în opinia cenzorilor desemnaţi în acest sens, ar fi putut
incita împotriva regimului, împotriva URSS. Potrivit unui
articol publicat de Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, erau interzise şi
publicaţiile care ar fi prezentat manifestări ale „duşmanului de
clasă” şi care popularizau actele artistice şi ştiinţifice
„imperialiste”.
Scriitori contemporani care îndrăzneau să surprindă, în
operele lor, realitatea politică şi socială din România
comunistă, dar şi autori intraţi în eternitate, ale căror scrieri nu
rezonau cu doctrinele de partid.
Cu toţii au fost victimele comunismului, organele
statului de la acea vreme îngrijindu-se ca toţi autorii sau
titlurile „periculoase“ pentru sistem să fie scoase de pe raft sau
să nici nu apuce să vadă lumina tiparului.
În acest sens, ”în 1954, prin Hotărârea Consiliului de
Miniştri din 23 februarie, Direcţia Generală a Presei şi
Tipăriturilor căpăta noi atribuţii: exercitarea controlului asupra
conţinutului ziarelor, exercitarea controlului asupra
conţinutului cărţilor, exercitarea controlului asupra emisiunilor
posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor şi
producţiilor teatrale, autorizarea importului şi exportului
tuturor materialelor ce intrau în sfera sa de control, organizarea
de şcoli şi cursuri pentru pregătirea cadrelor necesare
instituţiei”, se precizează în docmentul IICCMER.
De multe ori mă întreb, dacă nu ar fi fost atâta
oportunism, trădări și crimie cum ar fi arătat țara noastră? Nu
reușesc să mi-o imaginez astfel.

Mai citeste: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

GENESIS-INTERVIURI -format TIPARIT(softcover)

Comandati acum cartea GENESIS – interviuri -AMPRENTE SCRIITORICESTI , la pretul de 35 de euro .In cele 400 de pagini veti gasi 40 de  interviuri  care vin sa dezvăluie 40 de personalități marcante care lasă amprente scriitoricești incontestabile asupra literaturii romane contemporane. Primele 100 cărți vor beneficia de transport gratuit! Comanda acum cartea GENESIS!

35,00 EUR

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare -FORMAT ELECTRONIC (ebook)

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 384 PAGINI cuprinde 42 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore in email cartea in format pdf. Comanda acum! Mai ieftin, mai rapid, mai ecologic!

20,00 EUR

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare TIPĂRITĂ(softcover)

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 384 PAGINI cuprinde 42 de scriitori contemporani. Transportul este inclus, livrare oriunde în lume! OFERTA LIMITATA!

35,00 EUR

Un gând despre „TRĂDAREA ȘI OPORTUNISMUL LA ROMÂNI DE-A LUNGUL ISTORIEI S-A STRECURAT CA O VIPERĂ ȘI ÎN ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.