TIMPUL „PIERDUT” ȘI REGĂSIT, TEAMA DE
LUMINĂ ÎN VIAȚA ȘI OPERA LUI MARCEL PROUST
Autor: Al Florin Tene
Opera lui Proust în esență ne apare ca „fructul” unui
efort de cunoaștere, în care viziunea concretă, specifică și
singularizată, a universului, incluzând și omenirea, prin
cufundare într-un globalism senzorial și o deconcertantă paletă
policromă de precizii ce se împletește cu tendința elaborării
unei realități de al doilea nivel, evaporată până la obținerea de
“impresii pline “, în afara timpului.
Încă din tinerețe, profesorul său de liceu Darlu din
Condorcet, l-a încurajat să aprofundeze esența realității,
preocupare ce avea să devină un principiu de organizare a
Căutării timpului pierdut.
Urmărind intinerariul spiritual al lui Proust găsim
reverberațiile gândirii bergsoniene, mai ales ecourile metodei
intuitive în metafizică și, în psihologie, noțiunea duratei
interioare, ca și însemnătatea, în viața mentală, a memoriei sau
a procesului uitării; psihologia proustiană, ca metodă de lucru
și ca orientare generală în concepția portretelor de personaje,
va fi influențată de concepția atomist-asociaționistă a timpului,
impresionismul artistic de la sfârșitul cecolului XIX
contribuind la “pointilismul” înțelegerii sale asupra vieții
interioare.Acestea fiind tangențiale cu doctrina freudiană, dacă
nu prin corespondență directă, cel puțin prin meditația
atmosferei intelectuale a epocii.
În esență, opera lui Proust, este rodul unui efort de
aprofundare a realității prin cunoaștere, în care imaginația
singularizată și focalizată, auniversului cu tot ce cuprinde el,
inclusiv lumea cufundată într-un spațiu sensorial și o
deconcentrată bogăție și exactitudine se contopește cu
înclinația elaborării unei realități de al doilea grad, epurată
până la opținerea de “impresii pline”, extra-temporale.
În pihologia proustiană se evidențiază acuitatea trăirii
prin senzație a universului, dar nu în clipa trăirilor prezente, ci
198
într-o viziune retrospective.Precum lui Jean- Jacquest, Proust
avea nevoie de o distanțare de concret, pentru a-l putea recrea
și a-l putea reconstrui creative și a-l putea cuprinde în
ansamblul lui.Dacă Rousseau mărturisea într-o perioadă nevoia
de a se depărta de o femeie pentru a o putea astfel iubi, Proust
avea nevoia de o proiectare în timp a trăirii pentru a cuprinde în
toată bogăția ei de armonice subiective.
Construcția structurală și nativă de analist va ajunge la
hipertrofiere prin condițiile tragice ale unei vieți claustrate.Cu
timpul, bucuriile prezentului, măsurate zgârcit de suferință, au
fost convertite de retrăiri, în amintire. Prezentul divizat în clipă
însemna, pentru Proust, durere, viețuire într-o camera cu pereți
de plută, într-o atmosferă de fumigații dense. Lumina,
zgomotul, mirosurile, mișcarea repreyentau pentru simțirea lui
hiperesteziată, intolerabile suferințe.
Pentru a-I înțelege viața și opera, în ansamblu, am să
redau mai jos câteva elemente esențiale despre acestea.
Marcel Proust (1871-1922), al cărui ciclu de romane
intitulat “În căutarea timpului pierdut” a fost publicat în cea
mai mare parte postum (volumele 5-15), are un prestigiu imens
şi este considerat unul dintre principalii prozatori ai literaturii
universale din secolul trecut. În acelaşi timp, el are faima de a
fi un autor dificil, pe care mulţi, chiar şi dintre specialişti, îl
admiră şi-l citează fără să-l fi citit în întregime. Să fie specialiştii
aceştia snobi? Dificultatea lecturii proustiene este cu totul
relativă şi ea ţine, esenţial, de numărul mare de pagini şi de
circumstanţe exterioare romanului, adică de situaţia cititorului.
Cele 15 volume ale ediţiei Gallimard din 1945-‘46 totalizează
peste trei mii de pagini, în care evoluează circa două sute de
personaje. Este evident că lectura lor integrală cere o
disponibilitate care nu mai este demult la îndemâna cititorilor
obişnuiţi. Nu este singura carte ”mare”, şi la propriu şi la
figurat, aflată în această situaţie. Umberto Eco mărturisea că nu
a citit decât o treime din Biblie. Epopeile antice, ciclul de
199
poveşti arabe din O mie şi una de nopţi, romanul Omul fără
calităţi al lui Robert Musil etc. îşi pot găsi şi ele locul pe o listă
a lecturilor fragmentare.Revenind la Proust, chiar dacă lectura
integrală a ciclului Timpului pierdut este cu totul de dorit, o
putem înlocui totuşi cu o lectură parţială, căci diferitele părţi
ale ciclului (Swann, Guermanţii, Sodoma şi Gomora,
Prizoniera, Fugara) sunt autonome aidoma unor romane
aparte. Ultima parte însă, Timpul regăsit, este cheia întregului
ciclu şi orice lectură, cât de parţială, trebuie neapărat să o
includă şi pe aceasta.S-a scris despre romanul lui Proust o
întreagă literatură, iar viziunea sa asupra “căutării” timpului –
ca retrăire a trecutului sub semnul duratei, al curgerii, al
asociaţiilor, nu al succesiunii cronologice – a fost apropiată, în
pofida protestelor autorului, de filosofia bergsoniană. Oricum,
există numeroase lecturi posibile ale lui Marcel Proust şi, din
perspective hermeneutice, cât se poate de diferite. Dar să ne
mărginim să spunem că romanul lui poate fi citit ca o poveste
amplă despre recuperarea trecutului ca formă a prezentului şi,
pe această cale, ca un mod de atenuare a angoasei produse de
sentimentul tragic al vieţii, despre care vorbea un alt ilustru
contemporan al lui Proust, spaniolul Miguel de Unamuno.
“Timpul pierdut” este tezaurul vieţii trăite, dispărut prin uitare
în obscuritatea subconştientului. Memoria involuntară este cea
care-l readuce în prim-planul conştiinţei.Stilul proustian este
celebru pentru frazele lui ample, dar la primul contact cu
romanul ne întâlnim mai curând cu fraze scurte. Stilul e strict
expozitiv: “Ani de-a rândul m-am culcat devreme. Uneori,
îndată ce stinsesem lumânarea, ochii mi se închideau atât de
repede încât nu aveam când să-mi spun: adorm. O jumătate de
oră mai târziu, gândul că venise vremea să adorm mă trezea;
voiam să pun jos romanul pe care credeam că-l am încă în
mână şi să sting lumânarea”.Dar peste câteva zeci de pagini,
iată cel mai celebru episod din tot romanul şi, totodată, unul
dintre cele mai cunoscute din întreaga literatură universală a
200
secolului trecut: cel cu madlena. Într-o zi de iarnă, întorcânduse
acasă, mama îi dă naratorului, ca în copilărie, un ceai şi o
madlenă. Gustul micii prăjituri muiate în ceai produce în el o
revelaţie: “O plăcere nespusă mă năpădise, izolată, fără
noţiunea cauzei sale. Datorită ei, vicisitudinile vieţii îmi
deveniseră indiferente, dezastrele ei, inofensive, scurtimea-i,
iluzorie, ca atunci când iubeşti; /…/ Nu mă mai simţeam
mediocru, supus capriciilor întâmplării, muritor. De unde
putuse să-mi vină acea puternică bucurie? Simţeam că era
legată de gustul ceaiului şi al prăjiturii, dar că le depăşea cu
mult, nefiind probabil de aceeaşi natură”.Brusc, el realizează că
este vorba de gustul prăjiturii pe care în copilărie i-o oferea
mătuşa Leonie, duminica dimineaţa. Şi, legat de această
amintire benignă, reînvie un întreg cortegiu de amintiri – tot
trecutul şi toate personajele care i-au trecut prin viaţă. Este
materia romanului care urmează: “Şi, ca în acel joc japonez
care constă în a arunca într-un vas de porţelan plin cu apă
bucăţele de hârtie până atunci indistincte, care, îndată ce s-au
muiat, încep să se alungească, să se răsucească, să se coloreze
şi să se diferenţieze, să devină flori, case, personaje consistente
şi recognoscibile, tot astfel acum toate florile din grădina
noastră şi cele din parcul domnului Swann, şi nuferii de pe râul
Vivonne, şi oamenii din sat, şi căsuţele lor, şi biserica, şi
întregul Combray cu împrejurimile sale /…/ căpătând formă şi
soliditate, au ieşit, oraş şi grădini, din ceaşca mea cu
ceai”.Timpul regăsit va consta în fixarea acestui trecut într-o
operă: “Dacă cel puţin mi-ar rămâne destul timp să-mi pot
realiza opera şi i-aş descrie mai întâi pe oameni (chiar dacă
aceasta i-ar face să semene cu nişte fiinţe monstruoase), ca
ocupând un loc atât de considerabil faţă de cel atât de restrâns
care le este rezervat în spaţiu, un loc, dimpotrivă, prelungit
peste măsură /…/ în Timp”. Atitudinile lui față de prieteni îi
suprindeau. Proust îi ruga să nu se parfumeze când veneau la el
în vizită.O curiozitete era și faptul că își căptușa ferestrele pe
201
timpul zilei, din groază de lumină, avea o spaimă bolnăvicioasă
față de boli contagioase. Își cumpărase un aparat de
formolizare în care își scufunda scrisorile timp de câteva ore,
pentru a le dezinfecta, înainte de a le citi. Intimitatea incurabilă
a acestei vieți îi prilejuiește lui Prosust, retrăirea trecutului în
amintire. Obsuritatea în care trăia, mai ales al camerei sale, îi
ușurează reviviscența epocilor trecute, și unele dispărute.
Invadarea clipei de către amintire: am spune o telescopare a
trecutului în prezentul de față. Ceea ce fusese trăit cânva fugitiv
și frivol este reluat și analizat, urmărit, aprofundat, în toate
implicațiile sau nuanțele gândului și simțirii.Autorul de care
facem vorbire nu retrăiește decât vibrația multiplă, frizată a
trecutului, când putea circula printre semeni și lucruri; este
căutarea însetată a timpului pierdut, pe care din dorință
dezamăgitoare, îl reînvie. Însă această reânviere nu înseamnă,
pentru scriitorul autoizolat, o simplă evocare a unor siluete,
sau a unei întregi societăți, ci recreare a unei lumi, prin situarea
acesteia în coordonatele extratemporale., prin transfigurarea
artei.În acest moment, Proust ajunge la etapa supremă vieții
sale, a timpului regăsit. Nu s-a limitat să evoce multiplicitatea
schimbătoare, pulverulentă, a impresiilor fugitive, a
momentelor care trec. A năzuit către un absolut al trăirii, pe
care l-a obținut prin scrisul său. Preocuparea lui dominantă,
urmărită de-alungul vieții sale, ca și în înfăptuirea operei, va fi
realitatea supremă a timpului, pe care îl va scrie adesea cu
majusculă, așadar, a Timpului ca atare, care nu-i apare numai
ca un obiect de reflexie, ci ca o realitate consubstanțială ființei,
fapt, dealtminteri, general al marii interiorizări.Adevăratul
personaj al imensului roman proustian este Timpul, trăit
deopotrivă ca durată interioară, ca beatitudine de reviviscență
retrospectivă, ca percepție a vicistitudinilor vieții, a
transformării lucrurilor, a îmbătrânirii oamenilor, a spaimei
față de moarte, supus timpului, urmărindu-i variațiile ritmului,
Proust înțelege să-l depășească, să-l domine, prin efortul de a
202
desprinde dinfinețea vieții și a lucrurilor constantele
platoniciene.Aceste esențe ideale, Prpust avea să le întrupeze
într-o viziune cuprinzătoare, ce avea să-l liberezede obsesia
izolării, la care era condamnată, în credința lui, ființa umană.
Pentru Proust, ciclul se încheie cu soluția trăirii
cotidiene al timpului pulverizat. Opera sa reprezintă o elaborare
de personaje și o reînviorare a unei societăți, în datele lor
tipice, esențiale. Spre deosebire de gânditorii care reduc timpul
la clipa prezentă, exemplul lui Gaston Roupnet în Siloe, sau a
comentatorului său, Gaston Bachelard, pentru Proust, timpul
înfățișează imensa devenire a trecutului, îndreptându-se înspre
prezent.El trăiește în trecut, cu năzuința de a se emancipa de
tirania timpului prin artă. Nu va putea spune împreună cu A.
Rivaud: “Noi nu trăim în timp, ci în clipă și uitarea duratei e cu
atât mai desăvârșită cu cât ne părăsim cu cât mai complet
acțiunii și gândirii noastre. „Proust trăiește în durată, într-o
durată asemănătoare celei bergsoniene, de care se deosebeșie,
prin discontinuități și procese de uitare, dar pe care se străduiește
să o învingă prin recrearea realității în opera artistică.
Romanul lui Proust apare ca rezultatul unei tehnici
psihologice proprii îngăduind scriitorului să “regăsească”
trecutul și să restabilească prin mijlocirea memoriei involuntare
și a eforturilor diriguite conștient unitatea ideală a personalității
umane, disociate prin uitare și “intermitențele inimii “
Mai citeste:
Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!
RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada
Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp
Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD
AL FLORIN TENE -AFORISME în dar
Cum pot publica si eu in revista?
GALAXY -VOLUMUL 4-antologie de ecouri literare -autori români contemporani,FORMAT TIPĂRIT (SOFTCOVER)
GALAXY -VOLUMUL 4-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 392 PAGINI cuprinde 34 de scriitori contemporani. Transportul este inclus, livrare oriunde în lume! OFERTA LIMITATA!
35,00 EUR
GALAXY -VOLUMUL 3-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, FORMAT TIPĂRIT (softcover)
GALAXY -VOLUMUL 3-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 390 PAGINI cuprinde 37 de scriitori contemporani. Transportul este inclus, livrare oriunde în lume! OFERTA LIMITATA!
35,00 EUR
Poezii pentru sufletul meu 