MǍSURÂND CLIPA

Impresii de Lidia GROSU,

 Pe marginea„măsurariului”clipei trăite,poetul

recenzie 

Sosește un timp în care ne dăm seama că „măsurariul” clipei trăite, a clipei ce ne-a rămas, ocrotitoare a celor șapte note de pe portativul ființei, este inevitabil în ploaia de verbe, cu tot dragul din ea – deși incomparabil și incomensurabil –  ce ni se dăruiește cu un alai de emoții care au fost și rămân mai  ale  noastre decât cum erau, confirmând că acest timp este exact cel dorit – îmbrăcat în cuvinte –  cu sufletul nostru în el, mistuit de toate stările dorului – răsunătoare.

Vorbim despre doi oameni de creație, aflați într-un dialog cu infinitivitatea pe care o trăim în efemerul ce ni-i dat, noua carte „Măsurând clipa”, semnată de două autoare – Mihaela CD și Aurelia Oancă – deopotrivă pasionate de strălucirea rouăi pe petale de cuvinte, într-un val de emoții dăruindu-le cititorului spre a-și reabilita oaza iubirii din globul de nostalgii ce se perindă, ne „condamnă” la o continuă recucerire a acesteia prin a fi ochi atent pe ea întru a-i evalua vraja.

Aceste două voci sonore, în sincronizarea unor treceri-fulger prin timp în care dorul de împlinire ar fi revederea, din umbra anilor, a aspirațiilor ce au devenit sau nu împlinire, nu se pot resemna cu ideea că totul este trecător. Pentru că ceva rămâne, ceva ce a r fi și această carte, care înseamnă deja foarte mult…

Dispariții dramatice, urme ce ne supraveghează, răvășirea trecutului – toate trecute prin lama ipostazelor dorului – sunt pagini de evaluare prin sentimentul de iubire înălțător, răzbătător printre tăcerile de gheață și dominant în cuvântul liric ce se așterne văpaie de lumină  (Cu pași grăbiți se-arată crăiasa ce îngheață, / Orice suflare care se trece pe pământ, / Cu haina ei cea albă și fluturii de gheață, / Aduce-a ei tăcere și-nchide-al ei cuvânt, / În alba ei hlamidă cu străluciri de stele / Și-ascunde multe rele sub minunat covor, / Ca prin răcoarea iernii, păcate să se spele / Și să dispară-n glie vechi amintiri ce dor! (Aurelia Oancă – „Când treci prin anotimpuri”)), niciodată  piedică vrăjii simțurilor ce-și trăiesc primăvara, iubirea fiind această primăvară a oricărui anotimp: „Dar ninge…ninge peste noi / E iarnă, totu-i alb pe-afară / Şi verdele cel crud acum e sloi / Însă în noi iubirea-i cea de-odinioară! (Mihaela CD – Anotimpurile iubirii)”.

Și totuși, fiecare poetă ajunge spre un anumit adevăr din perspectiva unui concurs de împrejurări căruia i se impun, având în vedere punerea în valoare de către fiecare a propriei trăiri, fapt prin care se evidențiază această singularitate a autoarelor întru o apropiere aparte față de povestea traseului liric ce și-l urmează, fie că este vorba de limbaj, tonalitate, atitudine sau tembrul vocii în lansarea pe scara cuvântului liric, cu selectarea notei muzicale întru redarea expresivității. Eul liric al ambelor scriitoare își confirmă identitatea, subliniind parcă, repetat, că fiecare stea abundă de razele dăruite universului fără a afecta strălucirea una alteia, inclusiv cea a emoției retransmise cititorului. Iată de ce alertarea stării de vis, pe seama unei realități triste trăite de moment, am considera-o aparentă, în cazul poetei Aurelia Oancă, mai mult, poate, ca o provocare la o expunere directă, departe de a fi un punct categoric  pe „i” când este vorba de evitarea totuși a unei acțiuni posibile, oferind cititorului spațiul pentru meditație din perspectiva unei  abordări pozitive: „E prea frumos să crezi în vorba dulce, / E prea frumos să crezi și să visezi, / Dar când descoperi ce îți poate-aduce / Nu îți rămâne loc nici să oftezi. / Îți vine să strivești atunci petale / Crescute-n floarea sufletului tău, / Să sfâșii haina ce te-mbracă-n jale / Și să arunci povestea-n negru hău! (Aurelia Oancă – E prea frumos). Răspunsul în toată complexitatea, în absența vreunui aviz de suspectare a neclarității, ca o continuă bătălie anunțată sinelui, autoarea îl va continua în poemul „Pe-un colt de cer” în care apare macul, ca și  simbol al veșnicelor flăcări ale sufletului dornic de reciprocitatea sentimentelor, floarea comportând  semnul purității, dar și cel al fragilității în cazul iubirii neîmpărtășite sau uitate pe o filă de zare reînviată: „Un mac uitat pe-o margine de luncă, / Își duce floarea peste mări și țări, / Ascultă-n roșu vântul și-o poruncă, / Ce vine peste toți din alte zări. / Sărut de foc va pune pe obrazul / Pe care s-au uscat mici lăcrimele, / Marea din suflet va-nălța talazul / Ce poartă lin și gândurile mele! (Aurelia Oancă „Pe-un colt de cer”)

Urmându-și prezumtiv nostalgia trecerii pas cu pas, eul liric, alarmat de retrovizorul care  îi însală asteptările, trăiește totuși speranța întâmplării unei minuni când este vorba de visul ce îi este armură de admirat și în care orice chip, indiferent de amprenta lăsată, devine o  magie a retrăirii de atunci, de cândva, în timpul fără timp: „De s-ar întoarce anii vieții mele / Și invers eu ușor i-aș număra, / M-aș crede un coborâtor din stele / Și poate tare mult m-aș bucura. / Dar din perete galeș îmi zâmbește / Oglinda care știe a ghici, / Și gânduri dar și vieții-i mulțumește / Și nu încearcă fețe-a nimici. (Aurelia Oancă „De s-ar întoarce”).

Îndemnați să participăm la ”Parada modei”, autoarea ne dictează selectarea culorilor pe un fundal al verdelui mustos de primăvară, întru a dansa la o nuntă a iubirilor în care „Și noi să ne gătim ca și natura, / Să adunăm doar soare în priviri, / Un nor voios deschide uvertura, / La un concert al marilor iubiri!” (Aurelia Oancă „”Parada modei), această paradă fiind continuată de „Miracolul alb”, ce „…albe flori și-arată / În strălucirea zilei de azur, / Parfumul frumuseții te îmbată /Și armonia prinde nou contur…” „Un evantai din albele petale” vor ține calea spre un  „Izvor de fericiri”, scuturându-se  „în minunate, calde tânguiri”, cu „tresăriri  de dor la-nalte cote”, când anotimpul este altul decât cel așteptat, în speranța ieșirii spre sinele plăsmuitor („Acolo vor sădi din nou poeme / Din care se vor naște noi iubiri, / Ce vor străbate anotimp în vreme / Și vor crea izvor de fericiri!), în care să-ți survolezi firea romantică („Mai vreau să zbor cu gândul pân-la stele / Și de acolo-n drum spre infinit, / Să-mi pun în colț de stea trăiri rebele / Și lumii să îi spun că te-am iubit…)”până în aurul „Sublimelor tăceri” redescoperite răsunet al trecutului: ”Sublime sunt tăcerile ascunse, / Sublime sunt uitările din noi, / Doar în albume timpului-i sunt smulse, / Clipă cu clipă când eram noi doi!”

„Valul de culoare”, același dintotdeauna din toamna poetică, devine terapeutul inconfundabil „ce adună cerul în priviri”, oferindu-ți pagini de neșters senin, cu „Căldura din cafea”,( „O-mbrățișare caldă iau din ceașcă, / Cu ochii-nchiși o savurez și tac, / Îmi spun în gând, e ordinea firească, / Din fiecare an, și timp, și veac!”), propulsat de inima iubitoare de frumosul infinit, prin care , de fiecare dată trăit pe nou, viața este un început:„Mai prind în brațe razele de soare / Ce-și plimbă-n tihnă aurul pe lac, / Privesc în zare valul de culoare / Și îl închid în mine, apoi tac!”. Pe un „Drag pământ” descoperim simbolul originii fiecărui cetățean  care trăiește sentimentul de patriotism, poeta Aurelia Oancă, sugerând audierea continuu a unei lecții istorice în care veșnicia este rod al paginilor eroice, cu îndemnul de a ne ocroti valorile, trăind mândria de neam: „Brâu de tricolor mai poartă țara / Și în el se află scutul sfânt, / Roșul care arde-n el ca para / Apărând în veci acest pământ, / Binecuvântat cu holde grele / Care-n bob de grâu pâinea dospesc, / Și deasupra cerul plin de stele / Ce în străluciri ne ocrotesc. / Drag pământ al țării mele sfinte, / Ocrotit în veci de Dumnezeu, / Fă din cei ce dorm azi în morminte / Scuturi pentru sfânt poporul meu!”

Menirea poetului fiind cea de promotor al Luminii, autoarea Aurelia Oancă îl pictează avalanșă de stări, dictate de anotimpul sufletului, pe care îl trăiește de fiecare data cu aceeași intensitate a iubitorului de această lumină, undă pe care ne-o dăruiește din plin fără a lăsa să se strecoare în ea amurgul vieții, pentru că … acesta este poetul – care suferă, plânge, râde precum orice alt om, doar că aceste stări el le și mai scrie frumusețe nerostită, nevăzută, neauzită… doar simțită prin darul divin care este: „Când scriu poeții” se trezește noaptea / Și își înșiră stelele pe cer, / Se-nfățișează luna sus pe boltă / Și se îmbracă toate în mister. / Când plâng poeții se revarsă cerul / Cu lacrima divină pe altar, / Ce se ascunde în cuvântul tainic / Trimis de Dumnezeu în sfântul dar. / Când râd poeții, vine primăvara / Cu tot alaiul ei de bucurii / Și fac din tot cuvântul câte-o floare, / Iar peste ele toate, stele mii.

Poetul este primul care se alarmează când pacea cerului, foșnetul verdelui, ritmul bătăilor inimilor este amenințat de vreun agresor, totodată eul avizându-ne de marea responsabilitate a armei pe care o purtăm – cea a cuvântului ––  dar și de responsabilitatea fiecărui ins, chemarea fiind una răsunătoaretat de vreun anotimp trait la propriu sau figurat în preajma căruia se află agresorul:

„Și nu uita să pui câte o floare / În fiecare urmă de necaz, / Și să nu uiți că-n lacrima ce doare / Se scurge–o lume dură pe obraz. / În fiecare tanc ce poartă-obuze, / Își plimbă moartea recii ei fiori, / Ce iau surâsul dulce de pe buze / Și–adună peste chipuri negri nori. / Să-ți amintești că verdele câmpiei / Adună-n el o pâine ce se vrea, / A fi și hrană, și prinosul gliei / Pentru acel ce are viața grea. / Iar munții noștri care aur poartă, / Să fie–averea noastră, nu motiv / De–a tremura cerșind din poartă-n poartă, / Cu suflet greu, lovit și milostiv. / Și să nu uiți, tu omule că-n pace / Se cresc copiii și se construiesc, / Clădiri și case unde Domnul face, / Să fie veseli cei ce se iubesc! (Aurelia Oancă „Și nu uita”)

Cu bucuria evadării în neantul misterios glacial întru o apreciere pe nou a vieții ce palpită dincolo de el, poeta Mihaela CD împărtășește ideea coagulării a tot și toate într-un nod al iubirii, asigurându-i rezistență infinitivității acestui sentiment dincolo de opusurile ce-și fredonează ordonat motivația așa-numitului rost, dar fără vreo șansă a izbândei în fața sentimentului divin:

„Dar ninge…ninge peste noi  / E iarnă, totu–i alb pe–afară / Şi verdele cel crud acum e sloi / Însă în noi iubirea–i cea de–odinioară! (Mihaela CD – Anotimpurile iubirii).”

„Dacă mă întrebi de ce am venit pe această lume eu, ca artist, ți-aș răpunde: sunt aici pentru a trăi zgomotos”, afirma scriitorul Émile Zola. Neliniștea este starea ce precedează acea  zisă zonă de confort în care ruga eului e cea de a domina lumea de vrajă – „Lasă-mi razele de soare” – dar nu lipsită de efortul care devine o cunună a fericirii –„lasă-mi zbaterea aripei”, zbatere ce subliniază destinul poetului – cel „Per aspera ad astra”–  întru înălțarea prin „Ploi de sentimente” spre cerul bucuriei în care „…visele mele–s împodobite / De privirea ce atâta o iubesc!” și care este parte din „Al dragostei portret” ce vizează caldele săruturi ale brizei de primăvară care se revarsă liturghie de duminică și oază a  fericirii protejate de autorul ei – anotimpul iubirii:„Anotimpurile iubirii trec peste noi / Ne–alină şi ne scaldă în dulci raze / Ne–mbrăţişăm şi–n vânt şi–n ploi / Găsind mereu a fericirii oaze.(Mihaela CD – „Anotimpurile iubirii”)

În sinceritatea picturii, dar și în infinitivitatea valorii acesteia, într-o continua contemplare asupra a tot ce este edificare a templului sublimului unei relații, eul este cel care protejează „ corola de minuni a lumii” (L.Blaga) și pe sine, ca parte a acesteia, împărtășind bucuria  pentru „Izbânda iubirii”: „Şi–ntr–un fluviu de voinţǎ / Curge al iubirii har / Şi pe–alei de  biruinţǎ / Străluciri ţi–aduce–n dar.” Într-o expansivitate a trăirilor, parcă atât de firești, dar care ne surprind prin nefirescul exteriorizat al unui regat al simplității nemuritoare în cuvântul neforțat („Sǎ nu mai fugi, de–aici să nu mai pleci, / Iubire mândră, pasăre măiastră / Că te–oi păstra, te–oi îngriji pe veci/Stai aici, sǎ rǎmâi mereu a noastră…”(Iubire mândră tu îmi ești ființă), poeta Mihaela CD ne fascinează cu lumea pe care ne-o oferă și în care înveți să fii tu însuți, fără teama deziluziei(„Din tolba clipelor cu gingaşe şoptiri / Vreau inima, de bucurie, să-mi încarc / Te chem să reînviem vechi amintiri, / Te–aştept pe–aceeaşi bancǎ-n parc (Mihaela CD – „Te–aștept pe–aceeși bancă”), apreciindu-ți capacitatea de a păstra copilul din suflet, predestinat să sfideze obstacolul, investind în spectacolul „Melodiei iubirii” – astăzi, ca niciodată mai mult  – întru a o sublinia ca dar unui continuu merit al visului împlinitor: „Prin verde crud de iarbă şi câmpie / Trecând în doi printre alei cu brazi / Noi am compus frumoasa melodie / Ce–o mai fredonăm şi–n ziua de azi / Răsună blând arpegii împerecheate / Dând glas dragostei ce strigă-n noi / Ne bucurăm de armonii pe sǎturate / Vibrǎm valsând acelaşi  dans în doi / Ne umplem cerul nostru de iubire / Dăruim şi  celorlalţi din jur cu drag/ Căci preţuim intens a vieţii şoptire/S–aducem zâmbete pe al său prag .(Mihaela CD – „Melodia iubirii”).

Evadarea în „Adieri din înfloriri” ne oferă o altă traiectorie a trăirilor eului –cea a sentimentelor de dor de țară, de glia strămoșească, de invincinbilii ei străjeri – strămoșii –

Strămoşii azi ne cheamă din vecie: / – Ce faceţi voi, urmaşilor români? / Priviţi cum se zdruncinǎ-o temelie / Zidită şi păstrată din bătrâni?! (Mihaela CD – „Strămoşii ne cheamă”), urmându-le calea întru a rămâne cu răsunet de nai și parfum de busuioc, dar și cu  ceea ce  presupune o măreție a dragului de drag, comoară pentru care se pledează a rămâne acum , aici, întotdeauna: „Din pestriţe seri de mai / Luna vine iar să-nşface / Boarea cu cântec de nai / Dintr–a’ nopţii busuioace / Lasă-mi lună-n zodiace / Zbenguieli vii de adieri, / Cu privirile–mi stângace, / Lasă-mi–le–n primăveri! / Prin băltoace cu rubine / Vrei s–aşezi clipe de lut / Lasă-mi simţirile pline/   Nu întoarce timpul mut / Lasă-mi vremile cu soare / Sǎ strǎluceascǎ în priviri / Lasă lunǎ nopţi cu boare, / Şi cu–adieri din înfloriri..(Mihaela CD – „Adieri de înfloriri”)”

Cu aceleași ritmuri ale nesecării din suflet a izvorului de duioșie pentru peisajele rămase din copilărie atunci când „culorile verii plâng resemnate”, cu un îndemn-sugestie prin care „Nicicând nu–i prea târziu să speri, / Că poți trăi superbe primăveri”, în aspirația de a conjuga pagini de amintire cu implacabilitatea timpului, poeta îngenunchează în fața miracolului rămas undeva, vie mărturie că rădăcinile dor, sângerează, cresc pe miriștea neuitării, tu fiind parte din ele, menținând trecutul nemuritor, în special când ești urmărit de chipul mamei, în toamna vieții cutremurătoare, c-o rugă ce nu te-ar mai consola: „Toamna-și cântă iar romanța / Între vechii bruni castani, / Fluturând încet speranța / Verdelui de peste ani / Toamnă, toamnă ruginie, / Lasă-mi frunzele în pomi, / Lasă-mi,  toamnă, pe câmpie / Bucurii mândre–n culori / Deznădejdea mă apasă / Frigu–si țese–o năframă / Peste toate către casă / Mă gândesc la a mea mamă / Toamnă, toamnă șugubeață / Lasă-mi anii tinerei / Viața–i fină ca o ață / Se rupe chiar de nu vrei.” .(Mihaela CD – „Toamnă, toamnă șugubeață”).”

Atunci când „Mai cade o frunză de dor” și „Plânge toamna vestejită / În spectacolul grotesc”, „în perfidul dans final” al anotimpului se țese pânza dătătoare de viață, în care apare „Vinul roșu, bată-l vina”, ce „mă făcu să-mi aflu dorul…” , același dor nesecat de baștină și de eternitatea lucrurilor de acolo („Plânge-o floare în fereastră  / După timpul cel trecut…  / Vrea iar amintirea noastră / Timpul trece… ne-ntrecut… .(Mihaela CD – „Vremea trece, vrei, nu vrei”), cu tristețea ce abundă de profunzimea simțului realității, cu bucuria de a monitoriza neliniștile până în supunerea lor unui „Timp boem”, care este cel al recuperării gândului senin, când peste el se abat nori transformați în „Lacrimi reci și lacrimi calde/ ce se-ncalecă-n priviri” într-un amestec cu acea clipă ce desfată: „Rămâi cu mine dragǎ timp boem / Căci te păstrez, sfințit, la mine-n gând  /Şi te-am inscris în mine scump poem, Pe drumul tinereților vibrând …”) (Mihaela CD – „Timp boem”)

„Nu există nimic mai adevărat , mai artistic decât să iubești oamenii, zicea marele artist Vincent van Gogh”. În creația atât a poetei Aurelia Oancă, cât și a poetei Mihaela CD, marea iubire de lume rămâne un sentiment primordial reflectat în tabloul plin de expresivitate al cuvântului liric ce denotă infinitul trăirii de intensitate a ipostazelor dorului.

Lidia GROSU,

 scriitoare, cercetător literar,

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova,

al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova,

al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Chișinău

 

Mai citește: 

Mihaela CD*Cuvintele mele se  unesc în Magia Slovelor ca sǎ vǎ mulţumeascǎ!  

Datoria scriitorului de a lumina tânăra generație-Johnny Ciatlos-Deak-cronică-COPIII ȘI POEZIA, Aurelia Rînjea

Invitație de participare la antologiile tematice ”ÎMPREUNĂ” editura GLOBART UNIVERSUM *Montreal 2023

CAMPANIA CONTINUĂ-VĂ INVIT SĂ VĂ ALĂTURAȚI! Mihaela CD

Johnny Ciatlos Deak-Iubește-mă în fiecare anotimp

Recenzie vol.5 * Universum*Georgiana L Gheorghe

Scriitoarea Mihaela CD invitată la emisiunea SALUT ROMÂNESC DIN MONTREAL

Jurnalista ANA MARIA SURUGIU despre interviul cu Nadia, Presedintele Basescu la emisiunea SALUT ROMÂNESC DIN MONTREAL

Evenimentul Magia Slovelor – Montreal 28 ian 2023

Invitație de participare la revista numărul 11/2022

Ce mai e nou prin librărie?