MIȘU PĂLĂMIDĂ

 Autor:IOAN ROMEO ROȘIIANU

      Îngâna ziua cu noaptea în satul rătăcit între dealurile ninse cu umbre. Umbre care, ca și-n alte dăți, îsi începuseră jocul , învăluind și potopind pământul  cu-nfiorări. Vântul trecea și el, însăilând răcori în aerul care gemea din cauza trudei de peste zi. Părea că miresmele-și încetiniseră emanarea în străfundurile oacheș-complice-ale lunii. La orizont, bătrânul soare, și el istovit, își plănuia-ntre norii fumurii somnul de până-n zori. O undă de liniște se strecura-n sufletele  rarilor trecători, înviorându-i. Mustea a somn aerul îmbălsămat de cântecul greierilor. A tihnă binevenită.

      Îmi târam trupul copleșit de truda de peste zi pe ulițele-nguste-ale satului necunoscut mie. Fantomatice murmure, înviorându-mă, răzbateau pâna la mine. Grăbeam pasul și nu știam de ce o făceam. Colbul încă înfierbântat făcea respirația greioaie. Din curțile caselor joase mă hămăiau câini somnoroși. Pe la ferestre, fiindcă noaptea potopea locul, începuseră a pâlpâi lămpile cu gaz, încercând iluzia prelungirii zilei. Gardurile, cu uluci putrezite, pe-alocuri, trădau faptul că n-am ajuns înca în “centru”. Dar, cum noaptea se grăbea sa-și ia în posesie domeniul, mă orientam din ce in ce mai greu. Pășeam pe ulițele cotropite de-o liniște caldă, în hămăiturile răgușite-ale unor câini somnolenți, parcă indignați de trecerea mea. Vigilența lor făcea ca, uneori, din dosul perdelelor îmbâcsite de praf, să se-arate vreun chip ostenit. Cu toate  acestea, spre niciunde parcă, mergând, îmi vedeam da-ale mele.

      Scârțâitul roților unui car m-a facut să-mi concentrez atenția într-acolo. Zgomotul, în liniștea seacă, avea rezonanțe subtile.

      Ajuns într-o intersecție, dezorientat fiind, m-am oprit. M-am căutat prin buzunare. Dup-o mahorcă. Am scăpărat un chibrit. Și-am tras cu nesaț, în piept, c-o poftă de narcoman, primul fum. Înecat de iuțeala lui, am tușit sec. Mi-am ridicat turul pantalonilor jerpeliți și-am păsit spre fântâna de peste drum, fântână a cărei cumpănă părea că împunge norii și cerul, de acum înstelat. Mi-am dat capul pe spate, adulmecând aerul  răcoros ce-mi  gâdila narile. Relaxându-mă.

      Lângă un gard de nuiele, obosit fiind, mi-am așezat traista pe care-o căram după mine. Cu câteva zdremțe de schimb. Am țopăit pe loc, spre-a-mi dezmorți oasele. Cu pălăria dată pe ceafă, parcă înciudat, am apucat ciutura de lemn și-am scufundat-o-n hăul negru al fântânii. Un plescăit plăcut urechii, mi-a reținut atenția. Gândul unei guri proaspete  de apă m-a îmbărbătat. Mi-am spălat fața și ceafa, ștergându-mă cu dosul mânecii.

      Uruitul roților răsuna clar în ceața nopții ce acaparase totul. Din ce în ce mai clar. Bezna plăcuta era-mpunsă doar de sclipirile-ncete-ale lunii și stelelor. M-am tolănit în iarba de lângă gard, aprinzându-mi chiștocul de țigare ce-l lepădasem mai înainte. Copleșit de gânduri cum eram, în căutarea unui locșor de mas peste noapte, poate și-a unui colțuc de pâine cu slană, mi-am revenit abia în hămăiturile unui dulău flocos.

      – No, șezi, Leule, șezi! s-a auzit o voce horcăită, trădând un fumător înrăit. Șezi, că te ia mama dracului! Vină-ncoace, n-auzi!?

      Dulăului nici că-i păsa. Avea altceva mai bun de făcut decât să dea ascultare stăpânului: mă lătra pe mine.

      M-am ridicat repede în picioare. Să-mi fie mai la îndemână să mă apăr. La o adica. N-a fost însă să fie. Un bărbat ca la 50 de ani, c-o pălărie de paie dată pe ceafă, s-a scoborât din carul plin cu lucerna proaspăt cosită. Alungând câinele, mi-a dat binețe și m-a privit îndelung. Cercetător.

–    Ce faci bădie, pe-aici? Io nu te cunosc. Și dacă io nu te cunosc, îi musai ca nu ești 

dup-aci. Că io pă tăți îi știu. Musai îi?

• Musai, fârtate, musai îi! am îngă Cât un loc de mas până-n zori, loc unde să-

mi adast oscioarele. Și-o îmbucătura de pâine cu niscaiva slană, contra ceva bani, am spus.

• Îhâ! A exclamat el gânditor, înțelegător parcă. Da’, o țigară ai?
• Am, i-am răspuns, întinzându-i tabachera pe care mi-o dăduse bunicul meu după Ia ! l-am îndemnat, ia!

Cu gesturi încete și-a cules una. A pocnit sec balamaua. Închinzandu-se.

• Ia-o înapoi, mi-a zis el. Mi-am luatără una, bă
• Bine-ai făcut, am îngă Doară d-aia ți-o detei și eu, i-am mai zis.

     Gânditor, de parcă nici nu mi-ar fi auzit îndemnul, m-a iscodit:

• Și zici că-ți cați un loc de mas și-o-mbucătură de pâine?
• Îhâ: m-am grăbit să-i ră
• Păi, deși nu te știu, mi-a zis el, te-oi lua la mine până-n zori. Oi găsi eu să-ți dau să-nfuleci ceva. Nu d-alta, da’, pari băiat bun. Și, nu că e ceva, da’ cred că-i păcat să te las în drum.

Ne-am măsurat din priviri și-am tăcut.

• Mișu mă cheamă, a spart el liniștea, Mișu Pălămidă. Tu?
• Traian, am îngăimat eu un ră
• Traian, Traian, s-a mirat el, da’ mai cum?
• Are ceva cătare, bădie, are ceva cătare? l-am î
• Așa e, m-a aprobat el, n-are nici o că

Mi-am cules cu gesturi încete traista, înfundându-și pălăria decolorată de vânt și ploi

pe cap.

• Să mergem, Traiane, să mergem! m-a-ndemnat Mișu, trecând înaintea boilor.
• Ghii, gloabelor, ghii! le-a zis, și ei au urnit carul din loc.

Mă ațineam în dreapta lui. Izul lucernei proaspăt cosite-mi îmbăta sufletul. Mă purta

dorul de casă.

• De ce taci, mă Traiane? m-am trezit î
• Ce zici, bade? m-am mirat.
• Așa e, nimica n-avem încă a ne vorbi, m-a aprobat el gâ
• Păi, vezi?!

Ne-am oprit în dreptul unei case ceva mai arătoase. Era spoită cu var și acoperită cu

șindrilă nouă. Erau țuguiate acoperișurile și-un cocoș de tablă domina ograda.

• Aci șade Bleahu, mi-a zis Miș E bocotanul satului. Are cel mai mult pământ din

sat. Io-i cosii lucerna da cu ziua și pâna acum, i-o aduc și acasă, după cum vezi, i-o dăscarc, i-o bag în șură și, după aia, ce crezi?, o sa plec acasă doară cu niscaiva bănuți. Ce mi-o da.

      Apoi, după un moment de tăcere, a continuat:

• Îs sărac, omule, îs sărac! O groază de guri mă așteaptă acasă. O groază, omule, o groază! a-ntă

• Ai gătat, Mișule? a-ntrebat un ins burtos, în care-am ghicit pe mahărul satului,

Bleahu Surdu, cum aflasem că-i zice.

• Îhâ! i-a răspuns Mișu, ștergându-și sudoarea de pe fruntea înaltă.
• Îi?
• Am gătat, am gătat! a mai zis omul, dând a lehamite din mână.
• Dacă-i așa, â-ncoace! l-a-ndemnat Surdu. Â-ncoace să-ți dau biștarii! Da, după

aia, să te cari repejor!

      Cu pas agale s-a dus Mișu să-și ia banii. Cei cațiva gologani. Plata unei zile întregi de trudă.

      De-acum prieten, cu Leu, m-am sprijinit de oiștea carului și mi-am răsucit o țigară.

      Văzând flăcăruia chibritului, Surdu a tresărit:

• Da’, ăla cine-i, Mișule?
• Apăi, cine să fie? Un pretenar de-al meu. M-a ajutat să descarc mai repede, i-a

răspuns acesta tăios.

• Da’,da pă unde-i, că io nu-i știu moaca?

      Drept răspuns, Mișu a ridicat din umeri. După ce l-a privit pe sub borurile pălăriei, bogătanul satului i-a zornăit în palmă cei câțiva gologani. Plata unei întregi zile de lucru.

      Remarcând nemuțumirea pe chipul pălmașului, Surdu tresări:

      –    Ce-i , ce-i, Mișule? l-a intrebat cu voce tremurândă pe cel care-i cosise lucerna. Ți se par a puțintei? Nu, să nu crezi asta! Sunt bugăți! E chiar prea mult cât ți-am dat! Că doară nu te vei fi spătit muncind!

• Cum nu, jupâne, cum nu? De cu ziua si pâna acum ți se pare puțin timp lucrat?
• Hai, lasă, lasă! Vă știu eu pă toți mocârlanii! Doarme pamântul sub voi de puturoși ce sunteți! Vă știu eu! a mai întărit, îndreptându-se spre casă, vă știu eu!

• Grijania mă-sii! a-njurat printre dinți Mișu, dupa ce bogătanul a intrat în casă,

Închizând ușa după el.

      Ochii îi scăpărau, iar corpul îi tremura tot de nervi.

• Lasă, omule, lasă! am încercat eu să-l î L-o bate și pe el Dumnezeu.
• Bate pă dracu!

Boii mergeau agale. Erau istoviți și-și fremătau  în aerul rece nările. Roțile carului,

neunse fiind, scârțâiau. Scrâșnetul lor sfâșia înfiorător liniștea din jur.

• Bă, Traiane, bă! Mai dă-mi, bă, și mie o țigare! m-a trezit din visare oftatul

pălmașului.

• Îți dau, bădie, îți dau! m-am grăbit să-i ră Cum nu? am mai zis și i-am

întins tabachera.

• Mă, da’ asta-i ultima! a exclamat Mișu, parcă
• Nu-i nimica! l-am liniș Mai am niscaiva tutun pisat în traistă.
• Bun ș-ăla, mă bun ș-ăla! m-a aprobat omul, după ce și-a umplut sufletul cu întâiul

fum. Io nici d-ăla m-am! A mai zis, dând a lehamite din mână.

 

      O vreme, furișându-se printre noi, liniștea nopții ne-a depărtat puțin de realitate.

• Dân ce-i, mă, tabachera? m-am trezit întrebat, după un timp.
• Din argint, i-am răspuns sec. Nu vezi?
• Nu văd, măi, că e noapte afară, a zis omul, abia ș Doară o simțesc la dește că

e frumoasă. Atâta numa’!

Întunericul așternut peste sat, ca o mantie, mi-a ascuns zâmbetul ivit în colțul gurii.

      Trecerea noastră zgomotoasă ațâța câinii satului. Leu sărise din car și se da pe la uluci. Era un câine frumos!

      Parcă ghicindu-mi gândurile, Mișu mi-a zis:

• Dă mic l-am crescut. Tare cu greu! Din îmbucătura mea i-am rupt și lui, d-o gură-două, că doară-i și el suflet, nu?

După ce și-a scuturat baierele sufletului cu un oftat adânc și prelung, ca și cum nici nu

s-ar fi oprit, Mișu și-a continuat istorisirea:

      –    L-am găsit într-o zi când se mai desprimăvărase un pic, mai de cu iarnă. Mergeam să-ncerc să prind ceva pește-n gârla din marginea satului, când, ce crezi, omule? Pă una din ulițe, niște dulăi cam cât e el acuma, îl zmotoceau de-i săreau ochii din cap. Am dat c-o bâtă-n ăilalți și i-am pus pe goană. Apoi, am dat să-l iau în brațe.După ce s-a zbătut o vreme, s-a cuibărit la pieptul meu, ca sub un  ‘coperiș, când te bagi să nu te mai plouă, sau cum te bagi iarna lângă sobă, ca să-ți dezmorțești oasele rebegite. Așa s-a strâns și el în mine, așa!

      O undă de satisfacție am citit în glasul bătrânului de lângă mine, o mulțumire nedisimulată. De aceea, văzând și el că povestirea lui mă ține treaz, a continuat:

• Știi, cât m-am tot învârtitără-n apa rece, câinele ăsta nu s-a urnit de loc dă lângă

botinele mele. Sta cu botu-n ele, ca la căldurică. Dă prins, n-am prins decât un singur pește. Ș-ăla mic! Ce să duc de el acasă?! I l-am dat ăstuia. Imediat l-a hlăpăit. Știi cum?! Era rupt de foame. Mi s-a facut și mai tare milă de el, așa că l-am dus acasă. Când am ajuns, tare s-au mai bucurat copilașii mei cand m-au văzut cu sânul plin. Credeau că am prins o groază de pești. Da’, n-a fost așa. Spre necazul lor mare, din sân l-am scoborât pe Leu. Era cât un boț de mămăligă atunci, și, uite-l acum: e cât un vițel de-o lună.

      Cum nu mai trăsese din ea în timp ce povestise, țigara i se stinsese. I-am dat un foc. Primul fum, tras cu nesaț în piept, i-a smuls o tuse puternică. A scuipat o flegmă în colbul cald încă al drumului și și-a căutat de poveste:

      –    Împoșocați că nu le-am adus pește, copiii au dat cu el cât-colo, de am crezut că-și dă duhul în cenușarul sobei. A schelălăit și s-a ghemuit sub patul de scânduri în care mă întinsesem eu. D-atuncea, numai și numai pă lângă mine stă animalul ăsta. Îndeosebi după ce mi-a murit Păvăluș. Cu el se mai tot înțelegea puțin, cu ăilalți, nu!

• Ce-a pățit băiatul? am întrebat și eu?
• Nu-s ce-a avut ! Să umflase-n burtă În rest, era slab țâr. Ieșea la budă cu

sânge. S-a curățat într-un singur an, săracu’!

• Dumnezeu să-l ierte! am îngă
• Ierte-l, a mormăit Mișu, ierte-l! Era tare obrijit!

      Noaptea cuibărise-n satul pe care-l străbăteam c-un car scârțâietor, parcă toată liniștea lumii. Greierii-și continuau târâitul, nepăsător. Complice, luna adia întunecimea cu raze pale. Parcă plictisit da-atâta zvânturat pe la garduri, Leu se urcase-n car din mers și se încovrigase în brațul de lucernă rămas în loitre, lânga noi. Mișu și-a trecut mâna bătătorită de muncă peste capul câinelui care, în semn de mulțumire, a scheunat șoptit.

      –    Uite! Vezi? m-a întrebat omul de lânga mine. Pă câinii ăștia nu i-a mai făcut Dumnezeu nemulțumiți, ca pă noi, oamenii! Lor le-ajunge și-o singură mângâiere. De mâncat mai găsesc ei, ca toți îs dăștepți, nu ca noi, mai toți proști.

• Așa e! l-am aprobat. Da’, de ce i-ai zis Leu și nu altfel?
• Nu știu! Așa mi-a venit. Așa le zice-n satu’ ăsta la mai toți câinii: Leu. Cred că d-

aia l-am botezat și eu așa.

      Mulțumit de răspunsul ce-mi da’se, m-am cătat în traistă, după tutunul pisat pe

care-l aveam. Am dat de el, am dat și de foița de ziar pe care-o mai aveam.

      Vazând că voiesc a-mi răsuci o țigare, Mișu m-a îndemnat:

• Fă-mi și mie una!

      O vreme am fost atent numai la ceea ce făceam. Hurducăitul carului prin hârtoapele uliții făcea să mi se verse tutunul de pe foaia de ziar. În astfel de condiții, cu chiu, cu vai,

am reușit să încropesc două.

• Ține, omule, ține! i-am zis celui de lânga mine.
• Gătatu-le-ai? s-a mirat el.
• După cum bine vezi, i-am răspuns eu, satisfă

      Amândoi am pufăit cu nesaț din mahorcile de proastă calitate și lipite cu scuipat. Fumul înecăcios ne-a făcut să tușim.

      –    Îs tare amărât, măi, Traiane, tare amărât! a izbucnit Mișu. Am șapte plozi acasă, baiate! Șapte plozi și-o mamă ce sta să-si dea duhul! Șapte plozi și o muiere oloagă de-un picior, Traiane! Cu mine-s zece guri într-o coșmelie ce sta să cadă, să se dărăpăne. Ne e tare greu în cele două cămăruțe, tare greu!

      Bezna nopții târzii nu mi-a dat putința de-a-i vedea chipul. Totuși, ghiceam în el un zbucium adânc, transfigurat. Oftatul ce i-a zbuciumat sufletul mi-a confirmat copleșeala.

      –    Nevastă-mea, după cum îți zisei, a continuat el, e oloagă d-un picior. A bătut-o tătâne-său când a fugit cu mine. Cu mine, mă, sărăntocul satului! Cel mai sărăntoc eram, dintre toți sărăntocii locului, a mai zis, cu mult năduf.

      Dupa ce și-a rumegat o vreme gândurile, omul de lânga mine și-a căutat în continuare de istorisire!

      –    Mamă-sa murise pă când era ea mai micuță. Așa, de-o șchioapă. Când eu m-am îndrăgostit de ea, avea deja o mamă d-a doua. Și tu știi bine cum sunt  aistea: rele, ca o cucută! Da’, pă mine nu mă interesa nimica. O iubeam și-mi era dă ajuns. Nu voiam să știu dă nimic altceva. D-aia, văzând că și ea se da cu totu’ după mine, ne-am și luat. Atunci i-am luat și fecioria! a întărit omul de lânga mine, c-o undă de satisfacție în glas.

Ea avea 17 ani și io vreo 24. Taman mă întorsesem dă la cătănie. Meream cu ea la horă, unde toți cătau să joace cu ea. Ea, în schimb, numai și numai cu mine se învoia la joc. Așa că, ne-am luat până la urmă. Adică, mai bine spus, am fugit cu ea în lume, la un uncheș d-al meu, d-într-un sătuc vecin. Cu câte ceva boarfe în traistă, ce-am putut a ne lua în pripă. După vo două săptămâni, când am crezut noi c-a trecut focul alor ei, ne-am întors în sat, la tata. Mulți săteni ne-au dat dreptate-atuncea, mulți! Numa’ că, așa-i de când lumea, nu?, mai erau și unii care-l întărâtau împotriva mea și-a ei pă tătâ-ne-său, pă Vasile-al Cucului, la belea. Și el, lor le-a dat ascultare. Cică nu se făcea că Ilisafta să se dea după mine.

      Pauzele pe care și le oferea săteanul potopit de jale, omul ce se oferise a mă găzdui peste noapte, îmi vorbea despre focul ce-l ardea.

      –    De cum am intrat în sat, a continuat el, guri rele i-au și dat de veste lui tată-său. Și el , înrăit cum era, nu s-a lăsat mult așteptat. Abia d-apuca-se tata să-mi croiască niscaiva perechi dă palme și să mă ia, după aia, de-o parte, să vorbim, că s-au și dat câinii-n ogradă, a străin.După nu multă vreme, când noi nici nu ne dezmeticisem bine, Vasile-al Cucului a intrat vârtos. Ho, omule! i-a strigat tata atuncea. Încetișor! Și, neavând ce face s-a domolit puțin socru-meu. Toți știau ca tata-i iute la mânie. Era saracu’, că nu mai e!

• Dumnezeu să-l ierte! Am îngăimat eu, a rugă.

      De parcă nici nu m-ar fi auzit, Mișu Pălămidă și-a cătat de istorisire:

      –    S-au ciorovăitără-n seara aia ai mei cu Vasile-al Cucului și tot nu au căzut la înțelegere. Totuși, ca să nu se facă de râsul satului, văzând că noi nu ne învoim a ne despărți cu nici-un chip, i-a dat Ilisaftei, drept zestre: o vacă, cinci oi, un vițel d-o lună, niște trențe de-ale ei, ce mai avea ea p-acolo, și-o bucățică de pământ în josul satului, pă malul apei. Zicea Vasile, tată-său, că dacă ar fi fost să ne luăm cu înțelegere, i-ar fi dat mai mult. De parcă ar fi și lasat-o, la o adică, să se mărite cu mine! și-a împlinit, ironic, Mișu povestirea.

      Povara descătușării amintirilor i-a mai smuls un oftat. Din adâncul sufletului a venit el. Dar, aproape imediat, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, a continuat:

      –    Am crezut că s-au liniștitără apele-atunci. Numai că, Vasile-al Cucului nu și-a iertat fata pentru ce-i făcuse. La vo juma dă an, când Ilisafta venea să-mi aducă ceva dă-mbucat, că plecasem de cu ziuă taman pă bucata aia dă pământ, la arat, a oprit-o-n drum.

După ce a el a ocărât-o bine, că era deja beat atunci, i-a zis și ea  oaresce vorbe.Cu năduf.

Atâta i-a trebuit. A rupt o ulucă dintr-un gard și-a dat în ea ca-ntr-un animal. A dat până i-a rupt piciorul. Săraca! Știi, io-mi făcusem griji pentru întârzierea ei, da’, niciodată n-aș fi crezut că zăpăcitul de tată-său e capabil dă așa ceva. Mă și nervozasem un pic. Știam că-i tot dau roată băieții, special puși de ai ei, ori nu. Da, așa cum îți zisei, nu mă gândeam să-i facă una ca asta, nici în ruptul capului! Dumnezeu să-i crape!

      Măcinându-și jalea,omul a continuat:

      –    Presimtind ceva, am lăsat treaba și m-am dus să văd de ce nu mai vine. Când colo, am găsit-o lată in mijlocul drumului. Am dus-o plângând acasă. Am voit a mă duce să-l iau dă piept pe nemernic, da’, ce crezi? Ilisafta nu m-a lăsat. A zis să las totul în seama Celui Prea Înalt. Și, să știi, mă, Traiane, că i-a bătut. Și noi, cu tot beteșugul căpătat de ea, după cum îți zisei, cu ajutorul lui Dumnăzău, ne-am văzut de ale noastre. Cum am putut.

Am muncit cu Ilisafta mea ca niște robi. Mi-am crescut frații și surorile mai mici, i-am dat pe care cum pe la casele lor, cu ce le-am putut da și noi, am îngropat pă tata și pă mama, mai apoi, și mi-am băgat în groapă și doi copilași, pă Păvăluș de care-ți zisei și p-un altu, mort la naștere, că s-opintise femeia, încărcând la fân.

      Cand și-a terminat de fumat țigara, Mișu, ca orice om sărac, și-a băgat chiștocul în buzunarul de la piept al cămășii, scuipând în colbul drumului amărăciunea tutunului de proastă calitate.

      Boii mergeau parcă mai cu spor. Nările li se umflau în noaptea rece, adulmecând ieslea în care-i așteptau ceva fânațe de ronțăit. Le da puteri îndoite asta.

      Parcă nemultumit de faptul că pe el nu-l băga nimeni în seamă, Leu se tolănise lângă noi, cu botul pe labe, dormitând.

      Văzând că nu zic nimic, Mișu m-a zgâlțâit de umăr:

• Dormi, Traiane?
• Nu, nu dorm! i-am răspuns în pripă. Rumegam povestea ta. Atâta doar.
• Ei, da’, stai așa!, că nu ți-am gătat-o. Mai an, s-a dat socru-meu la mine. Eram în

crâșma satului, mersesem și io să-mi beau o dușcă, ca tot omul. El, imediat ce m-a văzut, a-nceput să m-acuze că i-am furat fata și-averea, că-s mitocan, ca-s mocârlan și câte alte d-astea!  La început, ca să-mi văd în pace dă drum și să nu-mi găsesc belea, că erau și cei doi frați ai nevestii cu el, am tăcut. Eu-numai cu Leu. Mi-am băut repede cinzaca, și-am dat să ies. Iritat că nu l-am băgat în seamă, moșu a vrut să-mi dea c-o bâtă în cap. N-a apucat, însă. A sărit Leu și și-a înfipt colții în mâna lui, am sărit și io dă i-am dat vo două-trei. Apoi, fiincă s-au dat și ăilalți la mine, le-am dat și lor câteva. Ca să mă ție minte. Cu mult năduf am dat, Traiane, cu mult năduf!

      Parcă-nțelegând că se vorbește de el, Leu se ridicase în picioare și ne privea atent. Apoi, parcă așteptând efectul, s-a oprit.

      –    Știi, Traiane, la noi în sat, nimeni n-are timp să asculte jalea care te macină. Toți și-o au p-a lor, la fel cum o ai și tu p-a ta. Așa că, dacă tot te prinsăi pă tine, îmi vărsai și io sufletul. Aici, așa cum îți zisei, n-aveam cui. În plus, nici n-avem timp să ne ascultăm. Muncim ca robii, din zori și până-n seară.

      Când Leu a sărit din car, Mișu s-a simțit dator să-mi zică:

      –    Am ajuns, Traiane! Uite, ai mei nu dorm! mi-a arătat el geamurile luminate ale unei cocioabe făcută din voioage.

      Sosirea noastră a facut s-apară-n prag o femeie-n puterea vârstei, care cam aducea d-un picior. Am ghicit în ea pe nevasta lui Mișu.

• Mișuleee! s-a prăvălit ea, gemând, în brațele bărbatului ei. Mișuleee!
• Ce-i, femeie, ce-i? Ce s-a-ntâmplat, femeie? a întrebat acesta-ngrozit.
• Florică-al nostru, Mișuleee, Florică-al nostru! a mai apucat să-ngâ

      Nemaiașteptând o lămurire, omul s-a repezit în casă, îndeaproape urmat de câine și nevastă.

      Realizând necazul ce se abătuse asupra sărmanului om, mi-am cules din car traista și-am cotrobăit prin ea. Cu mâini tremurânde am așezat pe prispa casei jumătate din banii pe care-i aveam, o foaie de ziar, o mâna din tutunul ce-l avea, și-am ieșit în ulița-ntunecoasă. Am mai auzit vocea bărbatului, tânguindu-se:

      –    Ce Ți-am făcut, Doamne? De ce mă bați? De ce mă oropsești în halul ăsta?

      Am pășit cu grabă pe ulița bolovănoasă, într-o direcție necunoscută mie. Mă grăbeam de parcă aș fi făcut ceva rău.

       Lăsasem în urmă satul copleșit de-ntunecime, satul plin cu de-alde Mișu Pălămidă și  grăbeam pasul spre liziera pădurii ce se ițea-n față.

                                                                                        Ioan Romeo Roșiianu

                                                                                        31 mai/ 1 iunie 1994

Mai citește:

Târgul cu Psalmi de Crăciun

COMANDA cartile autoarei Mihaela CD

Clubul GOLD al revistei tiparite

Mihaela CD*Ai grijă de sufletul tău!

Impresii de la dubla lansare autor Mihaela CD -evenimentul Magia Slovelor

CETATEA CU ÎNGERI DE SCHIMB

Invitație de participare la antologiile tematice ”ÎMPREUNĂ” editura GLOBART UNIVERSUM *Montreal 2023

Invitație la concurs: Gala Artelor la ceas aniversar ediția a 4-a- cu participare în revista de colecție nr 12 tipărită

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Susțineți proiectul: 6 CĂRȚI PENTRU BIBLIOTECILE DIN ROMANIA !

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

În fiecare joi cerul e şi mai înalt

In curând va fi publicată revista de colecție cu nr 10 

Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?