ȘTIINȚA ȘI RELIGIA PE ACELAȘI DRUM AL CUNOAȘTERII

AL FLORIN TENE

ȘTIINȚA ȘI RELIGIA PE ACELAȘI DRUM AL
CUNOAȘTERII

Autor: Al Florin Tene 

Am făcut această digresiune pentru a înțelege că în
diferite colțuri ale Terrei omul încerca, prin diferite metode, săși
explice venirea lui pe pământ prin religie, care practic, era o
metodă de cunoaștere a creației în evoluție a celulei vii din
oceanul primordial.De aici apare puncul comun de la care a
203
plecat atât religia și știința în cunoașterea apariției vieții pe
pământ.
De-alungul existenței sale omul a fost un mare căutător
pe drumul cunoașterii, încercând să-și armonizeze viața cu
natura înconjurătoare pe care încerca să o cunoască și s-o
înțeleagă. Prin intermediul cunoașterii, el a încercat să
descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor,
condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care
le guvernează dezvoltarea în timp și în spațiu etc. Capacitatea
de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un
instrument de înțelegere și cercetare fără de care omul nu ar fi
putut să progreseze pe drumul istoriei sale. El nu a știut de la
început să înțeleagă cele două legi ale Creației și ale
Evoluției.Însăși faptul că în oceanul primordial, în “ciorba”
aceea s-a născut prima celulă vie care a trecut prin tot lanțul
trofic până la om, devenind ”Celula lui Dumnezeu”, adică
conștiința omului prin care ne vede Dumnezeu și ne judecă,
omul nu a știut s-o înțeleagă. Fiindcă însăși acea celulă vie
primordială a fost o creație în evoluție a unei forțe pe care
omenirea a denumit-o Dumnezeu, Alah, Yehova, taoismul
chinezesc etc.
Misterul care a învăluit vreme de mii de ani practicile
religioase antice chinezești părea să fi dispărut odată cu
detronarea ultimului împărat, în 1911. Uitarea avea să se lase
peste Altarul Cerului, vechi de 450 de ani, din cadrul
complexului Templului Cerului din Beijing, China. Totuși,
întrebările au continuat să frământe mințile cercetătorilor,
istoricilor și lingviștilor: de ce sacrificau împărații un taur pe
„Marele Altar al Cerului” în cadrul unei ceremonii anuale,
reprezentând cel mai important și colorat eveniment al anului ,
așa numitul „Sacrificiul de trecere?” Și de ce reminiscențele
unui străvechi cult al sacrificiului de tauri încă mai pot fi
observate în numeroase culturi răspândite pe întregul glob
pământesc?Ceremoniile cu jertfe animale nu au început cu doar
204
450 de ani în urmă. Ritualul are origini care indică o vechime
mai mare de 4000 de ani. Una dintre cele mai vechi mărturii
ale acestui ceremonial „Sacrificiul de trecere” a fost găsită în
Shu Jing (Cartea de istorie), redactată de însuși Confucius, în
care se regăsesc informații despre împăratul Shun (care a
domnit aproximativ între 2256 iHr – 2205 iHr, când a început
domnia primei dinastii înregistrate), împărat care aducea jertfe
lui „ShangDi”.Dar cine este ShangDi? Literal, numele
înseamnă „Conducătorul Ceresc”. Analizând cuvintele folosite
în cadrul ritualului „Sacrificiul de trecere”, înscrise pe statuile
dinastiei Ming (DH 1368), putem începe să înțelegem
sentimentele de respect și reverență pe care le aveau vechii
chinezi pentru ShangDi. O parte a acestui ritual cerea ca
împăratul să se închine mai întâi la Templul Cerului (Bolta
Imperială), în timp ce cântăreții costumați, acompaniați de
muzică, intonau:„O Ție, Făcătorule – misterios lucrător, mă
gândesc la Tine. … Cu ceremonii mărețe am onoarea de a Te
venera. Eu robul Tău, sunt doar o trestie sau o salcie; inima
mea este asemenea inimii unei furnici; dar am primit favorurile
Tale prin decret, m-ai numit să guvernez imperiul. Păstrez în
mine sentimentul de ignoranță și orbire, și îmi este frică, să nu
mă dovedesc nedemn față de marea Ta favoare. Prin urmare,
voi respecta toate poruncile și voi fii supus regulilor Tale, mă
voi strădui, neînsemnat, așa cum sunt, să-mi îndeplinesc
datoria față de Tine, fiind loial. De departe, de aici de jos, mă
uit către Palatul Tău Ceresc. Vino în Carul Tău prețios la Altar.
Eu, Robul Tău, îmi plec capul cu reverență pe pământul sacru
și aștept Harul Tău din abundență. … O Tu, primește ofrandele
noastre, privind la noi, în timp se noi ne închinăm Ție, Cel a
cărui bunătate este nesecată.”Astfel îl găsim pe Împărat
închinându-se lui ShangDi. În momentele în care Împăratul lua
parte la acest ceremonial anual dedicat lui ShangDi,
următoarele cuvinte erau recitate, arătând cu claritate că Shang
Di era considerat Creatorul lumii:„Din vechime, la început, a
205
existat un mare haos, fără formă, ci doar întuneric. Cele cinci
elemente (planete), încă nu începuseră să graviteze, nici soarele
și luna să strălucească. Tu, Suveran Spiritual, mai întâi ai ales
lucrurile pure. Ai făcut Cerul. Ai făcut Pământul. Toate
ființele, cu puterea lor de reproducere au căpătat viață.’Pentru
creștini, textul de mai sus este foarte familiar, textul având
similarități evidente cu primele capitole ale Bibliei din cartea
Genezei! Este important să vedem asemănarea dintre aceste
fragmente și cele înregistrate în scrierile evreiești:„La început
Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și
gol; peste fața adâncului de ape era întuneric …Dumnezeu a
zis: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului
și să se arate uscatul!”, și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul
pământ, iar grămada de ape a numit-o mare …Dumnezeu a
făcut cei doi mari luminători, și anume: luminătorul cel mai
mare ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic ca să
stăpânească noaptea; a făcut și stelele.Dumnezeu a făcut pe om
după chipul Său … ” (Geneza 1:1-2, 9-10, 16, 27-28)ShangDi,
Dumnezeul creator al chinezilor, pare să împartă același nume
fonetic cu Dumnezeul creator din scrierile preluate de evrei de
la alte triburi cu care au împărțit teritorii în străvechea deltă a
unui râu secat din sudul Indiei actuale, celebra Grădină a
Raiului. Mai precis, unul din numele iudaice pentru Dumnezeu
este El Shaddai, asemănător fonetic până la identitate cu
ShangDi. Și mai asemănătoare este pronunția timpurie Zhou a
cuvântului ShangDi, care este [Zhan-dai].
Omul ne înțelegând, așa cum s-a întâmplat la chinezi,
cine este “Dumnezeul misterios” a ]nceput să-și imagineze:
„Mielul lui Dumnezeu” – simbolul antic, religios, ascuns în
vechile caractere chinezești
Capacitatea de cunoașterte, de explicare a realității a
constituit un instrument de cercetare și înțelegere fără de care
omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale.Ființă
cugetătoare, spre deosebire de animale, el nu a încetat niciodată
206
să-și pună întrebari, iar gândirea lui, pornind chiar din celula
primordială moștenită din ciorba oceanului planetar, s-a
frământat continuu pentru găsirea răspunsurilor.
Omul și-a pus mereu întrebarea: Cine suntem? Cine nea
creat? De ce nu-l vedem pe Creator? Adică pe
DumnezeuVederea directă este foarte limitată. Să ne gândim la
următorul lucru: un dinte conține numeroase bacterii. Nicio
bacterie nu este conștientă că trăiește într-un dinte pentru că
asta ar însemna ca bacteria să se fi desprins de dinte și să fi
folosit unele mijloace artificiale (microscoape, telescoape)
pentru a obține o idee aproximativă despre aria înconjurătoare
dintelui și relația sa cu corpul uman. Chiar dacă acest lucru ar
fi posibil, această cunoaștere nu necesită și înțelegere.
Simțurile noastre se află într-o situație asemănătoare. Știm
multe lucruri despre mediul nostru înconjurător, dar știința
noastră este doar un mic fragment din întreg. Însă, cunoștințele
noastre sunt condiționate de întelegere. Trebuie să avem o idee
generală despre ceea ce vedem pentru a le înțelege. De
exemplu, cum ne putem da seama de existența unui copac, fără
a avea înainte o idee, nu contează cât de vagă, despre el? Fiind
date asemenea limitări, cum putem vedea sau cunoaște
Creatorul tuturor?
Ca ființe create și finite, potențialul și capacitatea noastră
sunt limitate. Creatorul nostru, pe cealaltă parte, este infinit.
Trăim și murim în creația Sa, luptăm pentru înțelegere și
virtute, și ne căutăm salvarea în mila Lui. Profetul
Muhammad1 a spus: „Comparat cu Locul Onoarei, întregul
Univers este mic precum un inel aruncat în mijlocul unui
deșert. În mod similar, comparat cu Tronul, Locul Onoarei este
ca un inel în deșert.” Aceste lucruri arată cât de mult depășește
Măreția Lui, puterea noastră de a-L înțelege. Dacă nu putem să
percepem realitatea Locului Onoarei și Tronul, atunci cum
putem să Îl percepem pe El?
207
În Coran citim: „Privirile nu-L ating, ci El atinge toate
privirile” (6:103). După ascensiunea Profetului la Ceruri,
companii săi l-au întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu3. Abu
Dharr a afirmat că o dată Profetul a răspuns: „Ceea ce am vazut
a fost Lumina, cum aș fi putut să Îl văd pe El?”4. Altă dată el a
răspuns: „Am văzut o Lumină”5. Aceste declarații confirmă un
lucru bine-știut: „Lumina este limita sau vălul lui Dumnezeu”6.
Acestă lumină pe care El a creat-o este un zid între noi și
Dumnezeu. Nu putem să vedem dincolo de lumină, care face
viziunea posibilă, dar limitată, și de asemenea pune un scut
protector între noi și El.
Să luăm în considerare lucrurile din alt unghi. Ibrahim
Haqqi spune: „În toată creația, nu este nimic similar, egal sau
contrar lui Dumnezeu. Dumnezeu este deasupra oricărei forme.
Într-adevăr, El este imun și liber de orice formă.” Putem
distinge diferite lucruri doar pentru că există un lucru similar,
egal sau contrar lor.De exemplu, cunoaștem semnificația
cuvântului „lung” prin compararea cu „scurt”. În absența unor
asemenea mijloace de comparație, precum în cazul lui
Dumnezeu, nu putem compara sau distinge. Acesta este
înțelesul frazei ” Dumnezeu este desupra oricărei forme.”
Cei care doresc să Îl vadă pe Dumnezeu direct caută să se
gândească sau să fie conștienți de existența Lui. Nu Îl putem
vedea deci, nu ne putem gândi sau fi conștienți de existența
Lui, căci El el diferit de orice formă, calitate, cantitate,
concepție sau gândire umană.
Teologii musulmani spun: „Dumnezeu este diferit de
orice concepție a noastră despre El.” Sufiții spun: „Noi nu Îl
putem concepe pe Dumnezeu, căci suntem înconjurați de miile
lui văluri protectoare.”
Întorcându-ne spre trecut pe drumul cunoașterii, constat,
bateri de la drumul adevărului, atât din partea bisericii dar și al
științei.Sunt rătăciri ale conștiinței umane pe cărările
întortocheate ale erorii. Efortul gândirii nu este altceva decât
208
trecerea de la necunoaștere spre cunoaștere prin depășirea
erorilor pentru dezvoltarea adevărului.Mai înainte spuneam de
celula lui Dumnezeu moștenită din oceanul primordial, aceasta
este conștiința de sine care conduce spre cunnoaștere. În
evoluția sa istorică cunoașterea a trecut de la forme elementare,
manifesate prin așa-numita cunoaștere comună, spre forme mai
evaluate, cum este cea teoretică, pentru a ajunge la cunoașterea
științifică.Aceaqsta nu se opune celorlalte două modalități
amintite, și chiar religiei, care și ea se străduie să descopere
adevărul despre Dumnezeu.Cunoașterea științifică se
orientează spre aspectele interne, profunde ale realității. Ea
urmărește să dezvăluie legile, laturile și însușirile esențiale
care se ascund în spatele aparențelor și care determină existența
și manifestarea concretă a realităților.Explorând această lume
lăuntrică a fenomenelor, cunoașterea științifică apare ca o
reflectare profundă, bogată, multilaterală.
A făcut ştiinţa ca religia să nu fie plauzibilă din punct de
vedere intelectual? Elimină ea existenţa lui Dumnezeu?
Evoluţia nu face oare ca ideea despre o providenţă divină să nu
fie credibilă? N-a arătat de curând biologia că viaţa şi mintea
pot fi reduse la chimie, făcând astfel iluzorii noţiunile de suflet
şi spirit? Mai trebuie să susţinem că lumea a fost creată de
Dumnezeu? Sau că ne-a fost scris de către Ceva sau Cineva să
existăm? Nu e oare posibil ca întreaga diversitate a naturii sa
fie pur şi simplu un produs al întâmplării? Într-o epocă a
ştiinţei, putem să credem sincer în existenţa unei direcţii, a unui
scop al universului? În plus, nu este oare religia responsabilă
pentru criza ecologică? Toate aceste întrebări alcătuiesc aşanumita
“problemă” a raporturilor dintre ştiinţă şi religie. Deşi
par astăzi mai aproape de rezolvare decât oricând, ele rămân
totuşi foarte actuale şi continuă să trezească o gamă deosebit de
variată de răspunsuri. În această carte, intenţionez să le prezint
pe cele mai însemnate şi să ofer, prin aceasta, un fel de “ghid”
pentru una din cele mai fascinante, importante şi provocatoare
209
controverse pe care le cunoaşte epoca noastră. Eu văd patru
modalităţi principale prin care cei care s-au ocupat de această
problemă şi-au exprimat felul în care au înţeles relaţia dintre
religie şi ştiinţă. Unii consideră religia complet opusă ştiinţei
sau spun că ştiinţa invalidează religia. Voi numi aceasta poziţia
conflictului. (2) Alţii insistă că religia şi ştiinţa diferă atât de
mult una de alta încât din punct de vedere logic conflictul
dintre ele e imposibil. Religia şi ştiinţa sunt valabile amândouă,
dar trebuie separate cu fermitate una de cealaltă. Aceasta e
poziţia contrastului. Alţii spun că, deşi religia şi ştiinţa sunt
distincte, ştiinţa are întotdeauna implicaţii asupra religiei şi
viceversa. Ştiinţa şi religia interacţionează în mod inevitabil şi,
prin urmare, religia şi teologia nu trebuie să ignore noile
descoperiri ale ştiinţei. Pentru simplificare, voi numi aceasta
poziţia contactului. În sfârşit, a patra abordare a acestei relaţii,
înrudită, dar totuşi distinctă de cea de-a treia, subliniază
mijloacele subtile, dar semnificative, prin care religia sprijină
în mod pozitiv aventura descoperirii ştiinţifice. Această
abordare caută să identifice acele modalităţi prin care religia,
fără a interveni în vreun fel în ştiinţă, deschide calea pentru
unele idei ştiinţifice, dând chiar un fel de binecuvântare
specială cercetării ştiinţifice a adevărului; este ceea ce voi numi
poziţia confirmării. În cele nouă capitole care vor urma, voi
descrie modul în care fiecare din punctele de vedere enumerate
(conflict, contrast, contact şi confirmare) abordează problemele
specifice raporturilor dintre ştiinţă şi religie, enumerate în
paragraful anterior. Deşi voi prezenta fiecare abordare cât mai
direct posibil, nu-mi voi ascunde preferinţa pentru a treia şi a
patra poziţie. Cred că abordarea contactului, completată de cea
a confirmării, oferă răspunsul cel mai fructuos şi rezonabil
pentru nefericita tensiune care a ţinut atât de mulţi oameni de
ştiinţă departe de recunoaşterea religiei şi un număr chiar mai
mare de reprezentanţi ai religiei departe de bucuriile oferite de
descoperirile ştiinţei. După cum vom vedea în detaliu,
210
abordarea “conflictului” este, în general, primul răspuns
nefericit la o “combinaţie” mai veche, necritică, a ştiinţei cu
religia. Ideea că ştiinţa rămâne într-o eternă dispută cu religia
este, după părerea mea, o reacţie de neînţeles la practica
obişnuită de a amesteca şi a confunda rolurile acestora. Pe de
altă parte, abordarea “contrastului”, deşi e probabil un prim pas
necesar de distanţare, atât faţă de combinaţie cât şi faţă de
conflict, e, de asemenea, nesatisfăcătoare. Cu toate că linia
trasată de ea e apreciată de mulţi teologi şi de alţi cercetători ai
religiei, ea lasă nerezolvatereligiei şi viceversa. Ştiinţa şi religia
interacţionează în mod inevitabil şi, prin urmare, religia şi
teologia nu trebuie să ignore noile descoperiri ale ştiinţei.
Pentru simplificare, voi numi aceasta poziţia contactului. (4) În
sfârşit, a patra abordare a acestei relaţii, înrudită, dar totuşi
distinctă de cea de-a treia, subliniază mijloacele subtile, dar
semnificative, prin care religia sprijină în mod pozitiv aventura
descoperirii ştiinţifice. Această abordare caută să identifice
acele modalităţi prin care religia, fără a interveni în vreun fel în
ştiinţă, deschide calea pentru unele idei ştiinţifice, dând chiar
un fel de binecuvântare specială cercetării ştiinţifice a
adevărului; este ceea ce voi numi poziţia confirmării. În cele
nouă capitole care vor urma, voi descrie modul în care fiecare
din punctele de vedere enumerate (conflict, contrast, contact şi
confirmare) abordează problemele specifice raporturilor dintre
ştiinţă şi religie, enumerate în paragraful anterior. Deşi voi
prezenta fiecare abordare cât mai direct posibil, nu-mi voi
ascunde preferinţa pentru a treia şi a patra poziţie. Cred că
abordarea contactului, completată de cea a confirmării, oferă
răspunsul cel mai fructuos şi rezonabil pentru nefericita
tensiune care a ţinut atât de mulţi oameni de ştiinţă departe de
recunoaşterea religiei şi un număr chiar mai mare de
reprezentanţi ai religiei departe de bucuriile oferite de
descoperirile ştiinţei. După cum vom vedea în detaliu,
abordarea “conflictului” este, în general, primul răspuns
211
nefericit la o “combinaţie” mai veche, necritică, a ştiinţei cu
religia. Ideea că ştiinţa rămâne într-o eternă dispută cu religia
este, după părerea mea, o reacţie de neînţeles la practica
obişnuită de a amesteca şi a confunda rolurile acestora. Pe de
altă parte, abordarea “contrastului”, deşi e probabil un prim pas
necesar de distanţare, atât faţă de combinaţie cât şi faţă de
conflict, e, de asemenea, nesatisfăcătoare. Cu toate că linia
trasată de ea e apreciată de mulţi teologi şi de alţi cercetători ai
religiei, ea lasă nerezolvate mult prea multe probleme relevante
şi oportunităţi pentru dezvoltarea intelectuală şi teologică. În
consecinţă, în capitolele următoare, voi pune un accent special
pe abordările “contactului” şi “confirmării”. În final, orice
abordare adecvată a raporturilor dintre ştiinţă şi religie cere ca,
fără a ceda tentaţiilor de a le confrunta din nou, să ne permită
să ne axăm pe acele modalităţi în care ştiinţa şi religia se
influenţează în mod concret. Ce înţelegem prin religie? Când
vorbesc, în aceast eseu, despre “religie”, mă gândesc, în primul
rând, la credinţa teistă în “Dumnezeul” personal, asociată cu
aşa-numitele credinţe profetice: iudaismul, creştinismul şi
islamismul. În categoria religie intenţionez să includ şi acel tip
de reflecţie asupra credinţei religioase, cunoscută ca “teologie”.
Voi discuta, la fel, dacă ştiinţa exclude cu adevărat sau, poate,
face mai puţin credibilă decât înainte existenţa unei divinităţi
transcendente, iubitoare, creatoare, personale şi salvatoare, care
este Dumnezeul despre care vorbesc religiile, precum şi
teologiile acestora. Deşi orientarea mea este aceea a unui
creştin ortodox, voi prezenta acest subiect dintr-o perspectivă
mult mai largă decât cea pe care o au în comun religiile ce
propovăduiesc un Dumnezeu şi nu voi insista asupra accentelor
teologice specifice, pe care le are fiecare tradiţie. O altă
abordare, utilă, a raporturilor dintre ştiinţă şi religie ar putea
viza diferenţele specifice dintre acestea, dar abordarea mea de
aici este mai generală. Deşi există diferenţe evidente între
credinţele avraamice, azi ele sunt confruntate cu aceeaşi
212
întrebare: este ştiinţa modernă compatibilă cu ceea ce ele
numesc “Dumnezeu”? Altfel spus, poate divinitatea creatoare
şisalvatoare, descrisă în scripturile şi teologiile lor, să
supravieţuiască provocărilor ştiinţei moderne? În discuţiile în
care sunt implicaţi oameni de ştiinţă şi teologi, am putea
dezbate mult mai larg modul în care este înţeleasă religia. Dar,
cu cât definiţia noastră ar fi mai generală, cu atât ar fi mai puţin
obiective aceste discuţii. Am putea defini, de exemplu, religia
ca “o modalitate de a ne orienta în viaţă” sau ca o “supremă
preocupare”. Dar, atâta timp cât şi cei mai sceptici oameni de
ştiinţă sunt, probabil, religioşi (în acest sens atât de vag), noile
evoluţii ale ştiinţei, din biologie şi fizică, nu vor contrazice în
mod semnificativ “credinţa” lor. Cei mai mulţi oameni de
ştiinţă cred că există ceva care are o semnificaţie supremă,
chiar dacă acel ceva ar fi doar căutarea adevărului, a cinstei,
sau chiar metoda ştiinţifică; o asemenea înţelegere largă a
religiei e incontestabilă din punct de vedere ştiinţific. Însă,
pentru mulţi oameni educaţi în spirit ştiinţific, biologia, fizica
şi celelalte ştiinţe ridică azi întrebări importante privind ideea
de Dumnezeu şi existenţa acestuia. De aceea, am considerat că
e mai util să discutăm aici despre relaţia dintre ştiinţă şi
“teism” – şi anume, despre afirmarea teologică a lui
Dumnezeu, împărtăşită de iudaism, creştinism şi islamism
(acolo unde e cazul) – decât despre religiozitatea nespecifică pe
care aproape fiecare o are, într-o anumită măsură. Am putea
defini, de asemenea, religia ca un “sens al misterului”. Dar
această definiţie a religiei trezeşte puţine proteste semnificative
din partea elitei ştiinţifice. Chiar şi Albert Einstein, care era
“ateu” (altfel spus, cineva care neagă existenţa Dumnezeului
teismului) a mărturisit că era un om “religios”, în sensul că
adora misterul universului. El nu putea concepe existenţa unui
conflict între ştiinţă şi religie, atâta timp cât prin a doua
presupunem un sentiment de mister niciodată înţeles şi nu
credinţa în Dumnezeu.
213
. Nu există absolut nici o dovadă că universul ar avea un scop
sau că ar fi influenţat de vreo divinitate care să aibă grijă de
mine. Când mă uit la stele şi la galaxii, văd numai indiferenţa
rece a cosmosului, care accentuează izolarea şi precaritatea
existenţei mele pe această planetă insignifiantă. Pentru căldură
şi alinare mă îndrept către familia mea, către prieteni şi
societate. Acestea sunt suficiente pentru mine. În ceea ce
priveşte motivul pentru care ne găsim aici, nu există nici o altă
explicaţie în afară de pura întâmplare, iar aceasta este o
problemă care nu mă mai preocupă deloc. După ce o persoană
inteligentă s-a familiarizat cu teoriile neodarwinismului despre
evoluţie, este greu de imaginat că acel cineva poate îmbrăţişa
ideea unui univers cu un scop. În facultate m-am străduit să
păstrez credinţa religioasă pe care am primit-o de la părinţii
mei. Cu toate acestea, imaginea ştiinţifică şi, în special, cea
evoluţionistă asupra cosmosului păreau să vină din ce în ce mai
mult în contradicţie cu credinţa mea religioasă. Astfel, m-am
convertit la perspectiva ştiinţifică, deoarece mi se părea cea
mai cinstită şi mai interesantă, deşi nu e şi cea mai generoasă
abordare a lumii. Asta nu înseamnă că-i dispreţuiesc pe
oamenii religioşi, deoarece am câţiva asemenea oameni printre
prietenii mei, dar nu-mi pot împăca convingerile ştiinţifice cu
nici o viziune teistă asupra lucrurilor. Dacă aveţi sentimente
asemănătoare, sper că această carte vă va ajuta să înţelegeţi mai
bine de ce apar asemenea opinii. Pe de altă parte, cum poate aţi
aflat deja, la fel ca mine, descoperirile recente ale ştiinţei au
făcut ideea de Dumnezeu mai discutată şi mai atrăgătoare
intelectual decât era înainte de epoca ştiinţei. În orice caz,
întâlnirea religiei cu ştiinţa a generat o confuzie considerabilă.
Este religia contrară ştiinţei? Când auzim cuvintele “ştiinţă” şi
“religie”, ne gândim imediat la istoria tumultuoasă a relaţiei
dintre ele. Dar cronica întâlnirii religiei cu ştiinţa nu e deloc
doar cea a unui conflict. În paginile următoare vom observa că
există cel puţin patru tipuri distincte de relaţii între ştiinţă şi
214
religie: 1) Conflict – convingerea potrivit căreia ştiinţa şi religia
sunt fundamental ireconciliabile; 2) Contrast – punctul de
vedere potrivit căruia nu există vreun conflict real între cele
două, religia şi ştiinţa răspunzând, fiecare, la întrebări total
diferite; 3) Contact – o abordare care caută dialogul,
interacţiunea şi o posibilă consonanţă între ştiinţă şi religie, şi,
mai ales, căile prin care ştiinţa poate modela înţelegerea
religioasă şi teologică. 4) Confirmare – o perspectivă ceva mai
paşnică, dar extrem de importantă, care clarifică modalităţile
prin care religia sprijină şi alimentează, în profunzime, întreaga
activitate ştiinţifică. O înţelegere a acestor patru abordări ar
trebui să ne ajute să găsim singuri calea prin hăţişul de
probleme care alcătuiesc subiectul acestei cărţi. Să le
examinăm, deci, pe fiecare, pe rând, în detaliu. Mulţi gânditori
ai ştiinţei sunt absolut siguri că religia nu se poate împăca
niciodată cu ştiinţa. Dacă eşti om de ştiinţă, spun ei, e greu de
crezut că poţi fi cu adevărat şi religios, cel puţin în sensul
credinţei în Dumnezeu. Principala cauză ce-i face să tragă o
astfel de concluzie este că, în aparenţă, religia nu poate
demonstra în mod direct adevărul ideilor sale, în timp ce ştiinţa
o poate face. Religia încearcă să se strecoare, fără a aduce vreo
dovadă concretă despre existenţa lui Dumnezeu. Pe de altă
parte, ştiinţa este gata să-şi testeze toate ipotezele şi teoriile pe
baza “experienţei”. Scepticii susţin că religia nu poate face
aceasta într-un mod care să satisfacă un martor imparţial, de
unde şi conflictul dintre modalităţile de înţelegere ştiinţifică şi
religioasă. Atât consideraţiile istorice cât şi cele filosofice par
să confirme un verdict atât de sumbru. Din punct de vedere
istoric, nu trebuie decât să ne amintim unele exemple evidente,
ca: persecutarea lui Galileo de către Biserică în secolul XVII şi
mult răspândita aversiune religioasă şi teologică faţă de teoria
evoluţionistă a lui Darwin, din secolele XIX şi XX. Încetineala
cu care gândirea religioasă a acceptat astfel de idei ştiinţifice şi
faptul că mulţi teişti încă nu le agreează sugerează că religia nu
215
se va împăca niciodată cu ştiinţa. Din moment ce atâţia
credincioşi în Dumnezeu s-au opus descoperirilor astronomiei,
fizicii şi biologiei, e oare de mirare că religia este percepută ca
fiind ostilă ştiinţei? Dar mai importante decât aceste
consideraţii istorice sunt impresionantele obstacole filosofice
(în special cele epistemologice) pe care religia şi teologia le
ridică în faţa scepticilor ştiinţei. Problema principală este că
ideile religioase par să nu poată fi testate experimental. Cu alte
cuvinte, ele se sustrag, aparent, rigorilor examinării publice, în
vreme ce ştiinţa îşi supune întotdeauna ideile experimentării
deschise. Dacă o cercetare empirică arată că o ipoteză
ştiinţifică e greşită, ştiinţa o dă la o parte şi caută alte
alternative, supunându-le şi pe acestea aceluiaşi proces riguros
de verificare. Oare nu spune iudaismul, despre Dumnezeul său:
“Chiar dacă El mă va omorî, eu tot voi crede în El”? Şi oare nu
sunt toate interpretările religioase din lume, din acest motiv,
afectate fundamental de contradicţiile cu care se confruntă şi pe
care le cunoaştem cu adevărat? Dintr-un alt punct de vedere,
scepticii cred că învăţăturile religioase “nu pot fi falsificate”.
Karl Popper, unul dintre cei mai renumiţi filosofi ai secolului
XX, argumenta că ştiinţa adevărată trebuie să se străduiască să
aducă dovezi care să arate că ideile sale sunt eronate. Cu alte
cuvinte, ştiinţa trebuie să rişte “falsificarea” diferitelor sale
afirmaţii. De exemplu, deoarece teoria relativităţii afirmă că
undele luminoase sunt deviate întotdeauna în prezenţa
câmpurilor gravitaţionale, oamenii de ştiinţă trebuie să caute
posibile exemple în care această afirmaţie să nu fie adevărată.
Dacă nu pot găsi nici o probă contrarie, aceasta înseamnă că
relativitatea este o teorie suficient de puternică pentru a înlătura
orice încercare de falsificare. Posibilitatea de a fi falsificată e
dovada statutului ştiinţific al unei teorii. Disponibilitatea de a
permite ca ideile sale să fie falsificate purifică ştiinţa şi
dovedeşte că e o modalitate de cunoaştere a naturii lucrurilor,
cu adevărat deschisă şi corectă. Dar poate oare religia să
216
afişeze o deschidere asemănătoare? Adepţii scepticismului
ştiinţific (altfel spus, cei ce resping religia în numele ştiinţei)
spun că religia nu are probitatea solidă a ştiinţei. Ipoteza-
Dumnezeu, de exemplu, pare să fie total în afara oricărei
falsificări, aşa că nu poate fi acceptată de tribunalul ştiinţei. Vă
puteţi imagina situaţii şi experienţe care pot duce la negarea
existenţei lui Dumnezeu? Dacă nu, atunci ideea de Dumnezeu e
nefalsificabilă şi, deci, nu poate fi luată în serios . Scepticii
susţi deseori că religia se bazează pe presupuneri a priori sau pe
“credinţă”, în vreme ce ştiinţa nu ia nimic de bun fără să se
convingă de asta. În plus, religia se bazează foarte mult pe o
imaginaţie fără margini, în timp ce ştiinţa se limitează la fapte
ce pot fi observate. Mai mult, religia pune mare preţ pe emoţie,
pasiune şi subiectivitate, pe când ştiinţa se străduieşte să
rămână dezinteresată, realistă şi obiectivă. Aceste antiteze par
să nu facă altceva decât să creeze o ostilitate reciprocă
insurmontabilă între ştiinţă şi religie. În capitolele ce vor urma,
vom avea ocazia să examinăm numeroase exemple de
scepticism ştiinţific şi de convingere a acestora că religia este
opusă ştiinţei. Vom menţiona aici, măcar în trecere, că nu doar
scepticii sunt cei care susţin că religia este incompatibilă cu
ştiinţa. Adepţii literalişti ai Bibliei (cei care cred că tot ce este
scris în Biblie este adevărat ad litteram) văd şi ei deseori un
conflict între credinţa lor şi unele teorii ştiinţifice bine stabilite.
Ori de câte ori ideile ştiinţifice nu corespund cu litera Bibliei
(ceea ce se întâmplă foarte des), literaliştii biblici spun că
ştiinţa a greşit şi că religia are dreptate. Acesta este îndeosebi
cazul comentariilor privind evoluţia, dar şi miracolele, crearea
universului, originea vieţii şi altele. Mulţi creştini din Statele
Unite, precum şi din alte părţi ale lumii, susţin că Biblia ne
învaţă “adevărata ştiinţă” şi că ştiinţa seculară trebuie să fie
respinsă dacă nu corespunde literei Scripturii. În afară de
literaliştii biblici, mai sunt şi alţi critici care cred că ştiinţa este
inamicul religiei. Aceştia susţin că apariţia ştiinţei a condus la
217
vidul şi la lipsa de sens din viaţa şi cultura modernă. Ei spun că
atunci când ştiinţa a separat experienţa “faptelor” de nevoia
noastră umană de “valori” eterne, a golit cosmosul de orice
sens adevărat. Aşadar, deoarece principala misiune a religiei
este de a ne învăţa sensul lucrurilor, aceasta nu poate convieţui
cu ştiinţa. Prin urmare, ei cred că pentru om ar fi fost mult mai
bine dacă revoluţia ştiinţifică nu ar fi avut loc niciodată.
Metoda contrastului ar putea fi un pas important către
clarificare, dar nu reuşeşte totuşi să-i satisfacă pe cei ce caută o
imagine mai unitară a realităţii. Cum ar spune Ian Barbour,
contrastul este o primă aproximaţie utilă, dar care lasă lucrurile
într-un impas frustrant . Dorinţa noastră de a descoperi
coerenţa tuturor căilor de cunoaştere e prea puternică, pentru a
putea fi înăbuşită la nesfârşit şi, prin urmare, propun aici ceea
ce consider a fi a treia abordare, pe care o voi numi, simplu,
contact. Această modalitate de raportare a religiei la ştiinţă nu e
dispusă să lase lumea împărţită în două tabere, aflate pe poziţii
de contrast. Dar nici nu vrea să revină la armonia superficială a
combinaţiei. Este de acord că ştiinţa şi religia sunt distincte din
punct de vedere logic şi lingvistic, dar ştie că, în lumea reală,
ele nu pot fi compartimentate uşor, cum presupune metoda
contrastului. Totuşi, în Occident, religia a contribuit la
formarea istoriei ştiinţei, iar cosmologia ştiinţifică a influenţat,
la rândul său, teologia. E imposibil să le separăm complet,
chiar dacă am încerca să clarificam nişte distincţii logice în
definiţiile pe care le dăm. În plus, este puţin probabil ca orice
cosmologie veche să fie compatibilă cu orice teologie veche,
după cum pare să permită poziţia contrastului. Tipul de lume
descris de biologia evoluţionistă şi de fizica big bang, de
exemplu, nu poate coexista în mod paşnic cu imaginea lui
Dumnezeu, pe care o idealizau Newton, Descartes şi poate
chiar Toma d’Aquino. Fie că îşi dau sau nu seama, teologii
aduc întotdeauna, în discuţiile despre Dumnezeu, cel puţin
ipoteze cosmologice. Se întâmplă deseori ca ipotezele lor
218
cosmologice să fie depăşite din punct de vedere ştiinţific. De
aceea, abordarea contactului are grijă ca teologia să rămână
întotdeauna în consonanţă pozitivă cu cosmologia. Teologia nu
se poate baza prea mult pe ştiinţă, dar trebuie să acorde atenţie
celor ce se întâmplă în lumea oamenilor de ştiinţă. Ea trebuie
să încerce să-şi exprime ideile în termeni care preiau ce este
mai bun în ştiinţă, pentru a nu deveni irelevantă intelectual. Din
acest motiv, abordarea contactului încearcă să prilejuiască o
discuţie deschisă între oameni de ştiinţă şi teologi. Termenul
contact implică alăturarea, fără fuzionare obligatorie. Aceasta
permite interacţiunea, dialogul şi impactul reciproc. Deşi ar fi
mai bine să închei discuţia despre ştiinţă şi religie la stadiul
abordării contactului, aş prefera să merg mai departe. Apreciez
toate eforturile de a descoperi consonanţele dintre ştiinţă şi
religie, dar prevăd o relaţie mult mai apropiată a ştiinţei cu
religia decât exista în primele trei abordări. Afirm aici, şi în
toată această carte, că religia sprijină într-un fel foarte profund
întregul demers ştiinţific . Desigur, religiei nu trebuie să i se
ceară să sprijine mijloacele primejdioase prin care cunoaşterea
ştiinţifică a fost aplicată de atâtea ori în practică. Eu cred că
religia fortifică, în esenţă, 40 umila dorinţă de a cunoaşte. Cu
alte cuvinte, ea validează chiar impulsul care dă naştere ştiinţei
. Am numit a patra abordare confirmare, un termen ce se vrea
echivalent cu “întărire”, “sprijin”, deoarece, din acest punct de
vedere, religia, atunci când e curăţată cu grijă de toate
implicaţiile idolatre, sprijină perfect şi chiar impulsionează
efortul ştiinţific de descifrare a universului. Sunt la curent cu
faptul că azi ştiinţa e supusă unei critici vehemente. Mulţi
dintre criticii săi consideră chiar că e responsabilă pentru multe
din problemele lumii moderne. Dacă nu ar fi fost ştiinţa, susţin
aceştia, n-am fi avut nici pericolul nuclear şi nici poluarea
globală a aerului, solului şi apei. Nouă şi planetei noastre ne-ar
fi fost, poate, mult mai bine fără ştiinţă. Se crede că ştiinţa stă
la originea asaltului asupra naturii, acţiune distrugătoare,
219
dirijată. Ştiinţa e un efort faustian de a smulge toate misterele
din cosmos pentru a-l putea stăpâni [16]. Sunt voci care susţin
chiar că ştiinţa e patriarhală, o exploatare a naturii strâns legată
de oprimarea femeii în cultura noastră . Desigur, teologia nu ar
sprijini ştiinţa dacă aceasta ar fi legată doar de aceste
neajunsuri. Cred că o mare parte din criticile care i se aduc
ştiinţei o identifică în mod greşit cu tendinţe şi motive care nu
au nici o legătură cu ştiinţa, cel puţin în principiu. Discutând la
obiect, consider ştiinţa ca fiind o modestă dar roditoare
încercare de a descoperi empiric, şi pe cât posibil cu claritate
matematică, câte o mică parte din ansamblul realităţii. Pretenţii
la atotcunoaştere, cum sunt cele pe care le găsim în scientism,
sunt străine de ştiinţă – punct de vedere pe care Appleyard nu-l
poate accepta, dar pe care metoda contrastului îl clarifică, în
protestul său faţă de combinaţie. Cea mai mare parte din
criticile aduse ştiinţei nu recunosc faptul că aceasta izvorăşte
din simpla şi umila dorinţă de cunoaştere. Trebuie să deosebim
această dorinţă fundamentală de adevăr de celelalte dorinţe
omeneşti – cum ar fi: dorinţa de a face plăcere, de a stăpâni şi
de a proteja –, care pun ştiinţa în slujba unor impulsuri ce nu au
nimic în comun cu căutarea adevărului. Când afirm că religia
sprijină ştiinţa, nu susţin că ea favorizează toate modalităţile
întortocheate în care este exploatată ştiinţa. Eu susţin, pur şi
simplu, că dorinţa dezinteresată de a cunoaşte, din care creşte şi
se dezvoltă ştiinţa, îşi găseşte cea mai adâncă confirmare într-o
interpretare religioasă a universului.
Sub denumirile de conflict, contrast, contact şi
confirmare, voi prezenta poziţiile de pe care fiecare abordare
răspunde la fascinantele întrebări pe care ştiinţa le pune astăzi
religiei. Aceste poziţii vor fi prezentate ca şi când reprezentanţi
ai fiecărei abordări ar fi prezenţi aici, adresându-se cititorului la
persoana întâi plural. Vă invit să acceptaţi acest stil de
prezentare, întrucâtva polemic, prin care se poate ajunge la o
însufleţire şi o claritate care nu cred că pot fi create prin
220
reducerea la o simplă persoană a treia. Voi folosi această
convenţie, deliberat provocatoare şi, în acelaşi timp, repetitivă,
nu pentru a mări tensiunile ci, pur şi simplu, pentru a oferi un
fel de prolog la o conversaţie plină de sens despre ştiinţă şi
religie. Şi deşi propriile mele înclinaţii vor deveni vizibile în
secţiunile de contact şi confirmare ale fiecărui capitol, voi
permite fiecăreia din cele patru voci să-şi prezinte punctul de
vedere cât mai convingător. Sigur, fiecare capitol nu poate fi
considerat decât un exemplu despre subiectele în discuţie, dar
sper că, pe măsură ce veţi progresa cu lectura, fragmentele
fiecăcărei abordări vor oferi o imagine mai completă şi mai
coerentă. Preocuparea implicită, legată de scopul cosmosului şi
de influenţa acestuia asupra problemei înrudite a sensului
propriilor noastre vieţi individuale, ne obligă să punem
întrebări despre evoluţie şi Dumnezeu, Einstein şi Dumnezeu,
haos şi Dumnezeu, univers şi Dumnezeu. Pe măsură ce discuţia
din această carte înaintează, ne vom aminti de întrebarea legată
de scopul cosmosului, revenind cu noi explicaţii, când ne vom
apropia de sfârşitul expediţiei noastre. Mulţi teologi şi oameni
de ştiinţă de astăzi caută o apropiere mult mai mare a ştiinţei
faţă de ideea de Dumnezeu decât o permit adepţii deosebirilor
dintre ele. Fără a cădea din nou în unirea lor, pe care abordarea
deosebirilor o respinge pe drept, noi căutăm să creăm un
contact mai mare între ideea despre un Dumnezeu personal,
creativ şi fidel, şi noua imagine despre univers, pe care ne-o
aduce în faţă ştiinţa. Dar ce fel de Dumnezeu personal am
putea noi oare corela cu descoperirile fizice şi astrofizice ale
ştiinţei moderne? Am dori să raportăm deci ideea de
Dumnezeu la universul biologiei evoluţioniste, la relativitate şi
la fizica cuantică, precum şi la ultimele descoperiri ale
astronomiei. Vom face aceasta mai în detaliu în capitolele
următoare. Concluziile noastre vor fi de probă şi vor fi supuse
presiunii constante a revizuirii. Mai mult, ne aşteptăm ca
eforturile noastre să stârnească o serioasă opoziţie. Pe
221
conservatorii religioşi, care nu pot separa o cosmologie biblică,
învechită, de ideile lor despre Dumnezeu, îi vor deranja
încercările noastre de apropiere de ştiinţa modernă, de fizică,
de evoluţie şi de teoria haosului. Ei ar putea chiar respinge
ideile noastre ca fiind “eretice”. Pe de altă parte, scepticii vor
interpreta tentativa noastră de dialog cu ştiinţa ca o ultimă
încercare disperată de apărare a unei credinţe religioase, pe
care “ştiinţa” a eliminat-o deja din cultura modernă. Apărătorii
deosebirilor dintre ele vor detecta, în abordarea noastră, un
compromis periculos cu îmbinarea lor. Considerăm căutarea
noastră întru stabilirea unui posibil contact ca fiind direcţia cea
mai potrivită pe care ar trebui să o adopte astăzi teologia,
deoarece dialoghează cu oameni a căror gândire a fost
modelată de teoria big bang, mecanica cuantică, teoria haosului
şi biologia moleculară. În fiecare din următoarele rânduri vom
prezenta câte ceva din ceea ce am descoperit în urma căutărilor
noastre, astfel încât sperăm că, la sfârşitul acestui eseu, veţi
avea o imagine cât mai completă asupra scopului pe care ni lam
propus. Deocamdată, vom da numai un exemplu succint de
modul în care se poate stabili un fel de consonanţă între ideea
unui Dumnezeu personal şi universul fizicii moderne. Este de
înţeles că mulţi teologi şi oameni de ştiinţă evită încercările de
a găsi vreo semnificaţie teologică în fizica actuală. Se spune, de
exemplu, că Einstein l-a vizitat, în 1921, pe Arhiepiscopul de
Canterbury, care l-ar fi întrebat ce implicaţii ar putea avea
teoria relativităţii asupra teologiei. Einstein a spus că nici una,
relativitatea fiind o problemă pur ştiinţifică, care nu are nimic
în comun cu religia. Probabil că mulţi oameni de ştiinţă şi
teologi sunt de acord cu Einstein, dar nu şi astronomul Arthur
Eddington, un quaker. El era convins că există cu adevărat
implicaţii ale relativităţii asupra modului în care-l înţelegem pe
Dumnezeu. Pe care dintre cei doi trebuie să-l ascultăm? Pe
Einstein sau pe Eddington? Cu siguranţă că pe Einstein, dacă
acceptăm că teoria relativităţii contribuie foarte puţin în mod
222
direct la gândirea religioasă. Ar putea fi luat totuşi în
consideraţie şi punctul de vedere al lui Eddington, dacă el
crede că relativitatea a modificat în mod considerabil peisajul
cosmologic şi că gânditorii religioşi nu pot să nu se gândească
la Dumnezeu în modul în care înţelegem noi astăzi aspectul
general al lumii fizice după Einstein. Teologia are întotdeauna
în vedere o anumită cosmologie, iar cosmologia schimbă întradevăr
modul în care teologia concepe orice Dumnezeu, care,
probabil, transcende şi a întemeiat acest univers. Nu înseamnă
că teologia trebuie să se bazeze direct pe fizică, dar cosmologia
fizică impune totuşi nişte limite privind ceea ce se poate spune
plauzibil despre Dumnezeu şi relaţia lui Dumnezeu cu lumea.
Fără ca gândirea despre Dumnezeul personal să-şi aibă sursa
doar în fizică (teologia naturală s-a dovedit de mult a fi
discutabilă, de altfel), am descoperit că noua fizică concordă
foarte bine cu convingerea religioasă că universul rezultă dintro
dragoste divină, transcendentă. Vom vedea mult mai bine
asta când vom examina posibilele implicaţii teologice ale
teoriei big bang, ale cărei baze sunt puse deja în teoria generală
a relativităţii a lui Einstein. Dar, chiar lăsând deoparte big
bang, am putea să afirmăm că fizica modernă concordă mult
mai bine cu ideea despre un Dumnezeu “interesat” decât fizica
“clasică” a lui Newton şi Laplace, care identifică realitatea
fundamentală cu calităţile primare. Şi aceasta deoarece
Dumnezeul fizicii clasice era un mecanic divin, îndepărtat şi
impersonal, care a Şi aceasta deoarece Dumnezeul fizicii
clasice era un mecanic divin, îndepărtat şi impersonal, care a
fost eliminat în cele din urmă din imaginea despre lume, atât de
raţionalismul modern cât şi de scientism. Dacă “Dumnezeu”
apărea vreodată în cosmologia clasică, era, de regulă, un fel de
primă cauză distantă, care nu-şi mai are rostul după ce a pus
iniţial în mişcare corpurile cosmice, alcătuite din calităţi
primare. Acesta putea fi considerat, cu greu, un Dumnezeu
“interesat”. Între Dumnezeu şi o fizică atât de opacă faţă de
223
spirit sau raţiune nu puteau exista decât foarte puţine legături.
Şi totuşi, după Einstein, universul fizic pare diferit, ca de altfel
orice idee despre Dumnezeu, pe care am dori să o raportăm la
acesta. Se poate ca fizica relativităţii să nu aibă nimic de spus
în mod direct despre Dumnezeu, dar ea interpretează cosmosul
în aşa fel încât permite o mai bună coabitare, în natură, a
raţiunii cu Dumnezeu. De exemplu, din punctul său de vedere,
calităţile primare ale fizicii newtoniene nu sunt atât de
obiective sau de fundamentale pe cât obişnuia să le considere
materialismul. De fapt, Einstein a arătat că măsurătorile pe care
le efectuăm asupra poziţiei, impulsului, timpului, spaţiului sau
masei (aşanumitele calităţi primare) nu sunt invariabile, ci
depind, într-un fel, de situaţia subiectului care le observă. Asta
înseamnă că nu este uşor de separat universul fizic de “mintea”
observatorului, trăsătură pe care noi o localizăm chiar în
centrul personalităţii. Fizica cuantică, cealaltă dezvoltare
majoră a fizicii secolului XX, presupune şi ea că mintea
subiectului care observă (sau instrumentul de observaţie) este
chiar şi mai misterios amestecată cu materia decât o permitea
mecanica clasică. Aşa-numita “problemă de măsurare” spune
că, dacă ştim care este poziţia unei particule fizice, pierdem
urma vitezei sale, iar dacă vom putea să-i măsurăm viteza, nu îi
vom afla poziţia.
Credinţa într-un Dumnezeu personal hrăneşte, în opinia
noastră, încrederea din care îşi trage ştiinţa seva, atunci când
cercetează necunoscutul. Ştiinţa are nevoie de certitudine,
deoarece nu poate dovedi dinainte, în mod concludent, că
există o anumită fiabilitate sau consistenţă a activităţii fizice în
universul nostru. Deşi oamenii de ştiinţă se aşteaptă la surprize,
ei nu pleacă de la ideea că universul ar putea fi capricios. Ei
cred cu convingere în coerenţă şi predictibilitate, esenţiale
pentru demararea oricărei aventuri ştiinţifice. Dacă descoperim
o lege care se aplică în anumite cazuri, sperăm că ea va fi
aplicabilă în toate. De exemplu, anticipăm cu convingere că, în
224
condiţii similare, oxigenul se va uni întotdeauna cu carbonul, la
fel şi hidrogenul cu nitrogenul. Nu avem nici un drept să
sperăm că natura va fi întotdeauna atât de predictibilă şi de
fiabilă, dar credem că este şi că va fi aşa întotdeauna. Credinţa
noastră religioasă ne arată ceea ce ea consideră a fi un teren
permanent şi întotdeauna sigur, pe care să ne bazăm încrederea.
Ne spune că temeinicia naturii este înrădăcinată într-o fidelitate
transcendentă. În învăţăturile evreilor, creştinilor şi
musulmanilor, baza acestei fidelităţi nu poate fi altceva decât
un Dumnezeu “personal”. Dar de ce insistă aceste credinţe
asupra unui Dumnezeu personal? Principalul motiv e acela că
încrederea are nevoie de un sentiment de fidelitate, care stă la
baza realităţii, şi nimic din experienţa noastră nu ne explică
mai bine actul de fidelitate decât loialitatea unei persoane faţă
de promisiunile făcute. Numai ceva personal poate trezi pe
deplin propria noastră încredere. Religia teistă susţine că, dacă
trebuie să existe un fundament ferm pentru încrederea noastră,
acesta trebuie să aibă cel puţin calităţile unei persoane capabile
de a face şi de aşi ţine promisiunile. E greu să ne imaginăm
cum un pretins “element fundamental”, impersonal, ar putea sa
ne trezească în întregime încrederea, care stă ascunsă în
adâncurile propriei noastre existenţe personale. Evident, atunci
când vorbim de un Dumnezeu personal nu trebuie să-l
înţelegem ad litteram. “Persoana” este un simbol al lui
Dumnezeu, unul din multele indicii disponibile ale absolutului1
. Cu toate acestea, dorim să evităm orice idee potrivit căreia
Dumnezeu nu ar fi personal. Religia teistă nu poate accepta un
absolut impersonal, deoarece acesta nu ar justifica suficient
propria noastră încredere în realitate.
Un fundament impersonal, ca acela pe care pare să-l
prefere Einstein, nu ar putea face şi îndeplini promisiuni şi,
prin urmare, nu ar putea fi o bază adecvată pentru un tip de
încredere absolut omenească.

Mai citeste: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

TRIO! Cadoul tau de suflet! FORMAT TIPARIT (softcover)

Cumpara cele TREI ”bucatele de suflet”ale autoarei Mihaela CD volumele ”Uneori elefantii zboara”(250 pag) ”Focul din Noi” (240 pag) si ”Binecuvantare si chin”(250 pag) in format tiparit si ofera-ti un cadou de suflet tie, sau celor dragi tie! Comanda acum la pret promotional de 95$ (Pret intreg 115$) Pachetul TRIO contine 750 pagini color pentru sufletul tau!

95,00 CAD

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani FORMAT ELECTRONIC (EBOOK)

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 380 PAGINI cuprinde 34 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore în email cartea în format pdf. Comanda acum! MAI IEFTIN MAI RAPID, MAI ECOLOGIC!

20,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.