Vanda, între dorință și rațiune -fragment -Vizita

59276234_840931639587348_190488637165535232_n

Vanda, între dorință și rațiune

Autor: Mara Popescu Vasilca 

 fragment

Vizita

Andrei se oprește în faţa unei porţi. Atât mai rămăsese, o poartă, adică doi stâlpi din piatră şi poarta din fier forjat. În stânga, un rest dintr-un gard de metal, care şi el acum era ruginit. Curtea e plină de iarbă şi tufe cu flori care erau neîngrijite, câţiva copaci, care şi ei erau bătrâni, aşa, ca şi casa care se vede departe, pare o casă părăsită. Îmi amintesc imediat o glumă din ziar: în pat, soţul şi soţia se pregăteau de culcare. Locuiau într-o casă care mai avea doar poarta de la intrare. Nu mai avea gard. Soţia se ridică şi-l întreabă pe soţ îngrijorată: “Ai încuiat poarta?  Da, răspunde soțul, dormi liniștită dragă.”

Mă ia de  mână trăgându-mă după el ca pe un copil care nu ar fi vrut să meargă singur, era serios. Ajungem în faţa casei, rămân uimită, nu ştiu ce să cred, da nu spun nimic. Îl văd pe el cu faţa bucuroasă. Eu cred că poate e casa străbunicilor părăsită. Multe ferestre sus, geamuri murdare pe dinafară ca şi cele de la parter. La cele două uşi de sus erau şi două balcoane cu grilaj din fier forjat. Tâmplăria era veche şi nevopsită, e un decor dezolant, chiar deprimant. Dar, faţa relaxată a lui Andrei îmi dă curaj. Ne oprim în faţa unei uşi imense. Urcăm câteva scări crăpate printre care erau nişte floricele mici, cu frunzulițe verzi, cărnoase. Andrei iar mă priveşte, urcă şi apasă pe un buton mare pătrat care era în partea stângă. Îşi aşează cravata de parcă intra la cine ştie ce mare întâlnire cu persoane importante. Un sunet strident care părea că trece prin multe camere până să ajungă la urechea celor care ar fi trebuit să deschidă. Andrei ridică vasul cu flori din dreapta uşii, unde ar fi trebuit să fie cheia. Dar nu era. Într-un târziu, cineva deschise uşa. E un tip înalt, cu o claie de păr negru grizonat, de sub care se văd doi ochi mari, frumoşi, rotunzi, uimiţi de ce văd. E în trening, obosit, probabil, de cât drum a trebuit să facă până la uşă. Se uită nedumerit la mine, dă din cap în semn de salut, dar imediat se apropie cu braţele deschise larg spre Andrei.

-Şi tu de unde ai apărut, Andrei???

Îi rosti numele uimit în timp ce îl prinse în braţele lui lungi. Îmbrăţişarea lor părea infinit de lungă, îl văd cu el în braţele care nu se deslipesc, apoi le desface din nou invitîndu-mă şi pe mine în îmbrăţişarea lor. Se apropie, atât cât a mai rămas loc, mă prinde şi mă trage spre ei. Eram îmbrăţişaţi amândoi de braţele lui dornice de a da din bucuria revederii. În prag apare şi Valentina curioasă de chiotele noastre, ne vede îmbrăţişaţi şi aşa mică cum e se bagă şi ea între noi, care am primit-o şi ne-am prins pe unde şi cum am apucat ca să ne unim. Să ne unim în bucuria revederii. Am stat aşa până când cu lacrimi în ochi s-au desprins şi s-au privit curioşi. Feţele noastre sunt frumoase cu zâmbete şi lacrimi. Anii au trecut, nu mai erau adolescenţii din facultate şi nici pezevenchii de după, nu au mai ştiut unii de alţii de mult timp.

-Haideţi înăuntru, spuse Valentina care se agită şi nu ştie pe care să-l ia mai repede de mână şi să-l tragă înăuntru. Nu face caz că nu mă mai văzuse niciodată, dacă eram cu Andrei, eram de-a lor. Bucuroşi intrăm cu toţii. Ei nu prea știau pe unde suntem în imensa casă, eu şi Valentina, doar ne auzeau vorbind şi râzând.

-Hei, fetelor, unde sunteţi? întrebă Mihai ţinându-l încă pe Andrei de braţ de parcă îi era frică că o să nu se răzgândească şi o să plece.

Vanda---4-carti

-În bucătărie, strigară scurt. Ei bine, nu era o bucătărie, era un hangar casa lor, imensă, deschisă, masa mare, cu douăsprezece scaune impunătoare, din piele neagră, cu ţinte, divanele din piele şi ele de când era bunica fată mare, cu masa dintre ele plină cu cărţi şi cu narghileaua, fotolii elegante, candelabre imense şi lămpi care străluceau, se vedea că erau de curând curăţate. În casă mirosea Dumnezeieşte a supă de găină cu ţelină, nu era parfum, era un miros care ar fi sculat şi morţii. Pe maşina de gătit imensă, elegantă, încadrată în faianţă cu desene vechi şi frumoase, vesele, dădeau o notă de viaţă, de mişcare. Eu nu mai văzusem aşa ceva. Draperii din pluş, cu franjuri la geamurile imense, perdele şi covoare moi, turceşti. Perne frumos colorate şi mobilă cum mai văzusem doar la Mirela, o avea de la socri. Mă apropii de pianul cu coadă  Ritmuller, marca scrisă cu litere aurite, un pian de jazz, din câte mai ştiam care are un ton clasic, dulce, ce dă culoare sunetelor. Era deschis de parcă aştepta pe cineva să-i mângâie clapele sau poate că cineva abia o făcuse. Tot ce era acolo, dădea viaţă într-o lumină care venea din toate părţile. Şi noi, noi care emanam bucurie, viaţă şi mulţumire că suntem împreună.

-Fetelor, veniţi cu noi în cramă să alegem vinul. Ca la comandă, ne-am prezentat mestecând o pifteluţă pe care Viorica mi-o băgase în gură, voia să-mi dau cu părerea, să gust din bunătăţile pe care ştia doar ea să le facă, cu talent, dar mai ales cu dragoste pentru Mihai. Ei erau deja jos. Când am ajuns şi noi, Mihai ne invită să alegem un vin dulce pentru doamne.

-Pentru noi şi pentru curcan, avem un Cabernet din 1983, de când m-am născut eu.

Începu să râdă şi-i spuse ceva lui Andrei la ureche în timp ce sărută sticla patinată de vremea anilor care trecuseră peste ea, acolo, în întuneric, aşteptând ziua în care o să-i scoată cineva dopul şi o să poată să elibereze de conţinutul care era făcut doar din boabe de struguri selecţionaţi cu grijă şi măiestria celor care, odată cu îmbutelierea, închideau şi gândurile, şi preocupările lor cotidiene, de atunci, ca să dăinuiască în timp, mărturie că a  fost făcut de mână de om.

-Ce i-ai spus lui Andrei? întrebă Viorica veselă de parcă băuse înainte.

-Că dacă vă dau şi vouă, vă îmbătaţi, ăsta e tare nu glumă.

Am urcat, Mihai a  luat paharele cu picior, a pus două mai mari, pentru ei, şi două mai mici, pentru doamne, tot cu picior, ca să vedem că ne preţuiesc. Sau poate ca să înţelegem că sunt bucuroşi că noi suntem doamnele lor şi că au cui să dea dragostea. Semn de preţuire şi respect, drag şi dorinţă de a împrăştia gânduri şi gesturi peste tot, să umple locuri cu bucurii să le găsească la tot pasul. Aşa se spune, că omul sfinţeşte locul.

Masa era pregătită, aşa era mereu la ei, aveau de toate, mai veneau rudele lui Mihai și câțiva dintre colegi din când în când, se simţeau foarte bine pentru că “erau.”

Asta şi-au dorit de când s-au ascuns după gardul viu al facultăţii, s-au sărutat pentru prima oară. Ea, micuţă, de parcă era o virgulă, o ceva care se mişca continuu, frumoasă foc, cu ochii căprui, cu tenul alb, cu gura incitant de frumoasă şi cu dinţii albi, care erau o plăcere să-i vezi acoperiţi cu buzelei roşii, ca petalele de trandafir. Şi el, înalt, cu părul negru, cârlionţat, ochi iscoditori şi gura numai bună de sărutat, cu buzele umede, dornice să dea nectarul proapspăt de începător al vieţii.

De atunci au rămas împreună,  mereu, nedespărţiţi, deşi Mihai era însurat din primul an de facultate, dar ea nu ştia cu cine şi nici de ce era mereu singur. Nu l-a întrebat niciodată. De aia nu-şi făcea planuri pe termen lung, nu ştia dacă nu cumva într-o zi pleacă el sau vine soţia lui. Trăia prezentul. Trăia intens fiecare zi de parcă era ultima. Putea să fie aşa chiar dacă nu ar fi fost însurat. Nu se ştie niciodată când şi cum nu mai suntem. Ea nu a pus întrebări şi nimeni nu-i spusese nimic. Mihai o iubea pentru inteligenţa şi dragostea pe care i-o dăduse de prima dată, da, doar dragoste, deşi nu avea nicio garanţie că au să fie aşa de mult împreună. De fapt, nici el nu ştia dacă şi când se va întoarce Elena la el, din Olanda. Plecase cu un student olandez, de la medicină, cu aproape doisprezece ani în urmă. Viorica nu ceruse jurăminte, garanţii şi nici verighetă sau hârtia roz. Nu ceruse nimic. Ea dădea. Dădea sufletul ei curat, de femeie îndrăgostită de el, care nu avea cum să-i garanteze nimic. Îi dădea şi el ce avea mai de preţ, dragostea lui. Aşa au trecut aproape doisprezece de ani şi ei tot fericiţi sunt împreună.

După ce ne-am bucurat de bunătăţile de pe masă, în timp ce am ajuns să vorbim cu toţi, din cauza vinului şi a bunei dispoziţii, Mihai spuse:

-Bine că aţi venit, sunteţi mereu bineveniţi.

Am ridicat paharele şi am băut până la fund puţinul care mai rămăsese, de parcă ne părea rău că s-a terminat. Dar ştiind că jos erau altele pe care ar fi putut să le bea în câteva vieţi, nu erau disperaţi.

-Cum de ᴠ-aţi hotărât să vă mutaţi în casa părintească?

-După ce ai mei s-au stins din viaţă, nu am mai dat pe aici de teamă  şi de durere. Până când  am venit să vedem cum e, cu mult curaj, dar mai ales cu drag de amintirile copilăriei, spuse Mihai.

-Şi aşa am luat-o pe mândruţa şi am venit aici. Ne-am simţit foarte bine, deşi era goală, dar pare că ei încă mai sunt pe aici, ba mai mult, parcă ne ajută, imaginaţi-vă că acum câteva nopţi tata mă întreba dacă am încuiat poarta. Ce zici de asta, Andrei? Care poartă? Că nu mai e gard, de ce să o încui? Ca să vezi şi tu.

-Poate că a venit timpul să ne oprim după toate călătoriile, după ce am obosit şi am trăit toate experienţele, spuse Andrei. Simţim nevoia să avem timp numai pentru noi, pentru cei dinăuntrul nostru, să avem timp să revedem oamenii pe care îi iubim, să simţim gustul prieteniei în anii maturităţii.

-Îţi aminteşti ce spunea tatăl tău?

-Referitor la ce?

-La prietenie. Ne spunea că drumul către casa unui prieten nu e niciodată lung.

-Câte ne mai spunea. Îmi amintesc că ne sfătuia să nu ne facem prieteni leneşi.

-Mai ţii minte Andrei?

-Nu prea.

-Zicea că ei au mult timp să-i vorbească de rău pe cei care muncesc. Şi îi consideră fraieri.

– Ei, astea erau de-ale lui.

-Da, când ne duceam să ne întâlnim cu prietenii şi ne spunea că dacă tot suntem cu toţii, noi să  fim atenţi, că din conversaţie se învaţă?

-Vremuri frumoase, Andrei. Hai să mai aducem ceva de jos. Fetelor, veniţi cu noi?

-Nu, vă delegăm pe voi, avem încredere în gusturile voastre.

Între timp noi am strâns masa şi am schimbat faţa de masă. Când s-au întors, era una cu margarete mici, frumos colorate, farfurioare pentru desert, ceştile de cafea şi paharele cu picior, subţiri şi înalte, care aşteptau ca berzele într-un picior. Sigur că s-au bucurat, mirosul de cafea, de plăcinta cu caise şi “Oda bucuriei”, care umplea casa cu sunete de sărbătoare, aşteptau doar să sară dopul de la sticlă,  clinchetul paharelor din cristal, care aveau să completeze decorul, să ne umple sufletele de bucurie în faţa celor pe care bunul Dumnezeu îi adusese şi făcuse sărbătoare.

Mă simt bine, Andrei e în faţa mea, la masă, fericit, mă privește de  parcă se minunează că încă mai sunt cu el şi că ar trebui să plec şi să revin ca să-l sperii că nu mai sunt, şi apoi când revin, să-i umplu din nou sufletul de bucurie.

-Vanda e doamna mea, nu ştiu până când, dar este a mea. Aş vrea ca acest moment să dureze o eternitate. Mi-a făcut cadou o lume, dar nu ştiu dacă şi nici când o să-mi prezinte nota de plată. Se făcu linişte.

-Eu nu ţi-am cerut nimic.

-Tu nu ceri nimic, doar eu îţi dau ce am mai bun, şi asta ca să fim fericiţi. Andrei se uită la ei şi continuă foarte serios: O iubesc. Se făcu linişte. Mă înroşesc. Am martori că sunt iubită, poate că voiam ca acest moment să-l împart numai cu el. Mă întrebam de ce a simţit nevoia să spună acolo?  Poate că mâine o să strige în gura mare pe stradă “ Te iubesc, Vandaaaa! “

-Spune-mi că eşti fericit Andrei.

-Fericit.

Se făcu linişte. Se ridică şi se îndreaptă spre mine, pe după masa lungă. Mi se păru că nu mai ajunge.

-Eu sunt omul cel mai fericit din lume!

Mă sărută pe obrazul care se făcuse albie de lacrimi. Iar m-a surprins. Mă întorc spre el şi i le las pe cămaşă, obiceiul meu, făceam ce făceam şi lăsam  urme, de data asta de rimel, pe haine, pe cămăși.

Viorica sare ca arsă, ia telecomanda de la combina muzicală care umple camera cu melodia unui vals. Am început amândoi să ne învârtim ţinându-ne îmbrăţişaţi până când am ameţit şi ne-am aruncat pe divanul din piele.  Acolo au venit şi gazdele cu cafeaua, după care Mihai pregăti narghileaua, se  aşeză comod şi după ce împrăştie în cameră un miros divin, începu să ne spună că:

-Narghileaua, dragii mei, este un instrument de fumat oriental. Se foloseşte tutunul amestecat cu miere, fructe uscate, iar fumul este filtrat prin apă, e ca o pipă pentru tutun.

Închise ochii şi mai trase odată. Era spectaculos, pentru noi, care nu mai văzusem cum se trage. Văzând atâta admiraţie continuă:

-E ceva banal, ca şi mine. Totul e normal, spuse uitându-se din nou la feţele noastre. Ne despărţea fumul de la narghilea, ca o perdea a timpului, de când nu s-au mai văzut şi între timp au mai crescut.

-Tu nu eşti niciodată banal, eşti briliant şi plăcut, spuse Viorica. Mihai, dă ochii peste cap, în timp ce îl întoarse cu faţa spre ea, şi-l sărută pe gura din care încă mai ieşeau rotocoale de fum, ca şi cum ar fi vrut să se amestece şi să se împrăştie peste tot, ca el să o găsească dacă va trebui vreodată să plece din viaţa lui. Ştia asta, avea mereu bagajul făcut, dar nu valiza cu haine, o avea pe cea cu dragoste, sentimente şi ani de fericire primită fără să ceară nimic, de la el, care a transformat-o în raţiunea lui de viaţă. Îşi imagina cum va fi când ea se va întoarce să i-l ia, “e soţul meu“ şi eu o să-i răspund “poţi să-l iei înapoi, l-am uzat până la epuizare, nu mai are ce să-ţi dea.”

Andrei se ridică, se gândește că poate ar trebui să plecăm. O privesc pe Viorica, mă îndrept spre bucătărie cu intenţia să strâng masa. Viorica strigă.

-Vanda, lasă totul aşa, îmi place să văd urmele invitaţilor, prea multă ordine mă deranjează.

Mai citeste : 

Profil Gold: Mara Popescu Vasilca

Florin Caprar despre romanul Bianca, printre castele de nisip de Mara Popescu Vasilca

Mara Popescu Vasilca- o Zeițǎ a romanului de dragoste plinǎ de înțelepciune

Măiestria de a stârni emoții-Lacrimioara Iva -recenzie-Nora, in cautare identitatii-Mara Popescu Vasilca

Următoarele cărți au fost publicate în format electronic pe marile librării digitale internaționale online, de exemplu: Googleplay, Apple – book,  Barnes & Noble.

       Vanda, între dorință și rațiune

       Nora, în căutarea identității

        Paula, împlinire târzie

        Catia, gustul amar al trădării

        Ursula, o mamă judecată de copii

        Bianca, printre castele de nisip.

        Stăinii

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Dialog Peste Ocean FORMAT TIPATIT(softcover)

Cartea Dialog peste ocean a autoarilor Mihaela CD si Trandafir Simpetru vine sa confirme inca o data universalitatea dialogului literar dincolo de orice distante geografice.Cele 200 pagini va vor purta pe valurile lirice inspumate ale eternei teme: iubirea! Comanda acum cartea DIALOG PESTE OCEAN fiecare carte este insotita de un semn de carte din partea autoarilor

35,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.