IPOCRIZIA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN PERIOADA REALIZMULUI SOCIALIST

AL FLORIN TENE

IPOCRIZIA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN PERIOADA
REALIZMULUI SOCIALIST

Autor: Al Florin Tene 

Scriam într-un eseu cu câțiva ani în urmă, că în regimul
de tristă amintire, exploatarea era a activistului de partid în
numele unei iluzi.În numele acestei doctrine marxist-leniniste
pentru care au fost omorâți milioane de oameni, au scris și
scriitorii români. Unii dintre aceștia s-au asociat ideilor
aberante promovate de partidul comunist și aparatul de
propagandă al acestuia.
În perioada interbelică noul cadru de dezvoltare socială,
economică şi culturală a României a oferit condiţii propice
apariţiei unor noi orientări şi unor noi curente literare. Putem să
enumerăm în acest sens, cu titlu informativ câteva dintre cele
mai importante curente culturale care, doar câţiva ani mai
târziu, au devenit pentru autorităţile comuniste adevărate erezii
ce trebuiau blamate şi împotriva cărora trebuia luptat.
Reprezentanţii lor au fost anihilaţi, de multe ori şi din punct de
vedere fizic, nu doar cenzuraţi sau interzişi. Ne facem o datorie
din a aminti revista Gândirea şi „gândirismul” – ideologia la
care făcea apel această revistă. Ideologia revistei, mai ales în
perioada în care s-a mutat la Bucureşti fiind condusă acum de
Nichifor Crainic (1928), s-a opus tendinţelor moderniste
exagerate, deşi nu a negat nevoia de înnoire a societăţii .
Revista propunea în esenţă o redimensionare spirituală,
orientând creaţia spre autohtonism şi ortodoxism2 . Gruparea
„Criterion”, este un alt exemplu pe care-l putem prezenta.
Aceasta şi-a propus în perioada interbelică să creeze un cadru
specific dezvoltării culturale şi intelectuale prin intermediul
unor conferinţe – dezbateri la care publicul participant să fie de
orientări ideologice diferite . Binenţeles că pe lângă aceste
orientări culturale succint prezentate au existat şi numeroase
altele. Toate ideile inovatoare şi nou apărute, toată efervescenţa
ideologică şi culturală nu ar fi avut drept scop final până la
urmă decât dezvoltarea vieţii culturale şi implicit apoi
dezvoltarea vieţii sociale, politice şi economice. După cel de-al
Doilea Război Mondial însă, la 12 septembrie 1944 s-a semnat
Convenţia de armistiţiu cu guvernele Naţiunilor Unite, iar
presa şi activităţile culturale au fost puse, alături de capacităţile
economice, politice, la dispoziţia reprezentanţilor Comisiei
Aliate . Pentru teritoriul României reprezentanţii Comisiei
Aliate erau de fapt, conform înţelegerilor încheiate între marile
puteri, reprezentanţii URSS. Tot conform înţelegerilor
încheiate între marile puteri învingătoare în cel de-al Doilea
Război Mondial, România intră în sfera de influenţă a URSS.
În viziunea partidelor comuniste care se aflau la comanda
Moscovei, literatura, dar şi cultura, în general, erau instrumente
de cucerire sau consolidare a puterii politice . Astfel, după 12
septembrie 1944, presa a devenit subordonată reprezentanţilor
URSS. Au fost elaborate o serie de legi şi au fost iniţiate,
conform părerii unor exegeţi care s-au ocupat de studiul acestei
perioade, cele mai grave acţiuni cu caracter antinaţional din
întreaga noastră istorie6 . Astfel, s-au folosit toate metodele
pentru îndoctrinarea populaţiei în conformitate cu directivele şi
ordinele venite de la Moscova şi în paralel sau folosit şi toate
metodele pentru eliminarea şi exterminarea elitelor. Foarte grav
este că s-a impus populaţiei un mod de gândire şi un
comportament care nu aveau nimic în comun cu tradiţia, iar
modul de viaţă în totalitatea lui a fost rusificat, s-au şters până
şi argumentele prezenţei poporului român în lume prin
modificarea istoriei lui strămoşeşti şi s-a încercat şi s-a şi reuşit
în mare parte izolarea aproape totală de lumea occidentală, de
lume în general şi de fenomenul cultural european în special,
acesta din urmă fiind demonizat 8 şi bineînţeles, înlocuit de
modelul sovietic. Aşa cum s-a primit ordin de la Moscova,
întreaga cultură şi implicit literatură au fost transformate în
unelte de propagandă politică, s-a renunţat la toate celelalte
interpretări sau curente literare, culturale, fiind decretat ca
metodă unică de creaţie realismul socialist . În operele literare
superioritatea realismului socialist asupra producţiilor literare
aşa-zis burgheze nu mai trebuia demonstrată, era ceva
echivalent cu superioritatea comunismului asupra
capitalismului şi bineînţeles că rezultă din legile obiective ale
istoriei , aşa cum propovăduiau clasicii marxism-leninismului
şi stalinismului. Au fost adoptate în acest sens o serie de legi
care afectau libertăţile democratice din domeniul cultural.
Astfel, la 12 februarie 1943 a fost publicată în Monitorul
Oficial, Legea 102, un decret-lege care lovea în publicaţiile
partidelor democratice şi care fuseseră boicotate şi până la acea
dată . S-a adoptat apoi o lege, care a fost iniţiată în luna mai
1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu, prin care au fost îndepărtate din
Societatea Română de Radiodifuziune aşa-zisele elemente
reacţionare, şi tot aici, după puţin timp au fost distruse mii de
partituri şi de discuri cu muzică religioasă . Tot în mai 1945 au
apărut noi interdicţii privind unele cărţi şi publicaţii (până în
august cuprindeau 910 titluri), listă completată în anul următor
1946 cu alte 2538 de titluri, până la 1 mai 1945 titlurile au
ajuns să fie tipărite într-un volum de 500 de pagini (1948);
până la urmă numărul titlurilor interzise a ajuns la 8779 şi
creştea cu peste 1000 de titluri pe an . Comunizarea presei a
devenit o acţiune organizată în luna august prin înlocuirea
Sindicatului Ziariştilor Profesionişti cu Uniunea Sindicatelor
Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor care era condusă de Mihail
Sadoveanu şi care era de obedienţă comunistă . Creaţiile
literare din primi 5 ani de regim „democrat-popular”, adică
dintre anii 1948-1953 au impus o linie de dezvoltare care a
continuat până târziu, iar studierea lor ne ajută să înţelegem
mentalitatea guvernanţilor, precum şi ce credeau aceştia din
urmă referitor şi în legătură cu statutul literaturii şi al literaţilor
. Studiile efectuate în acest sensarată că, atât în primele faze ale
revoluţiei ruse, cât şi la începuturile procesului de îndoctrinare
din România, s-a remarcat o tendinţă de unificare a genurilor şi
speciilor literare cu un singur ţel politic: distrugerea burgheziei;
de aceea se credea că nu poate exista decât „cuvântul” pus în
slujba proletariatului şi a cuceriri puterii politice . Erau aceste
ideinişte răbufniri ale stângii avangardiste şi ale anarhismului
rus; ele însă promovau „principiul accesibilităţii”, principiu
promovat şi argumentat de teoreticienii „realismului socialist”.
Aceste idei s-au impus în perioada stalinistă cuprinsă între anii
1948-1953 . Anul 1948 a însemnat pentru România şi
naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, adoptarea unei
noi legi privind „editarea şi difuzarea cărţii”; naţionalizarea
industriei cinematografice şi a sălilor de cinema. Lucrările
Congresului PMR (21-23 februarie 1948) au pus problema
eliminării influenţelor străine care, conform ideilor vehiculate
la congres se puteau ascunde foarte uşor în domenii precum
ideologia, literatura, arta şi ştiinţa . Perioada 1944-1963 este
cunoscută în istoria literaturii române drept perioada
proletcultismului când directivele politice practic au sufocat
creaţia literară şi în general toată viaţa culturală.Toată această
viaţă culturală a fost aservită unei aşa-zise ideologii a clasei
muncitoare şi se vorbea de „dictatura proletariatului”, dar în
esenţă se vehiculau idei precum cultul lui.. În această perioadă
de tristă amintire pentru cultura românească au dispărut din
librării, din biblioteci şi chiar din casele oamenilor operele unor
autori consacraţi: Vasile Alecsandri, Grigore Alecsandrescu,
Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu,
Constantin Bacalbaşa, I. A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh.
Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu,
Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George
Coşbuc, Angel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu,
Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B. P. Hasdeu, G.
Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib. I. Mihăescu, Costache
Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre
Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion
Heliade Rădulescu, Alecu Russo, Mihail Sebastian, Damian
Stănoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Gheorghe Şincai,
Ionel Teodoreanu, Gheorghe Topârceanu, Radu Tudoran,
Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol etc.
Pentru viaţa culturală şi pentru reprezentările ei de atunci,
realitatea nu există decât ca să demonstreze adevărurile
marxist-leniniste . Din afară însă atât simpatizanţii cât şi
adversarii comunismului vedeau mai mult o societate bazată pe
o organizare raţional-tehnică, iar stânga occidentală considera
că utopia comunismului nu a fost realizată . Socialismul mai
era criticat pentru că dorea să facă din oameni automate, doar
nişte fiinţe care să gândească raţional şi să nu aibă dorinţe;
omul raţional, omul maşină fiind considerat în afară mai
periculos decât omul pasional şi instinctiv cu toate calităţile şi
defectele care-l deosebeau de o maşină . În 1951, în timp ce se
proclamă pe toate canalele mediatice ascuţirea luptei de clasă,
nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă
triere a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxismleninismului,
autorii sovietici şi „scriitori progresişti” din lume
şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate
acum asupra „cosmopolitismului” şi „cosmopoliţilor”, care
sunt „purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai
înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii – imperialiştii
americani. Pentru că, sub raport ideologic, sectorul artelor
plastice părea că ar fi fost neglijat (şi rămas în afara controlului
strict al partidului), în mai 1952, în cadrul unei Plenare a
Uniunii Artiştilor Plastici, se decretează adoptarea unei singure
formule artistice, a metodei realist-socialiste, criticându-se
sever curentele formaliste şi tendinţele naturaliste. 1952 este
anul în care şi lingvistica română primeşte puternice lovituri: se
suprimă revista Cum vorbim redactată de Al. Graur; este
criticată „atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Al. Rosseti,
Iorgu Iordan şi Al. Graur în urma apariţiei „genialelor” lucrări
ale tovarăşului Stalin. Vor fi scoşi din învăţământ, ca
necorespunzători, Al. Rosseti şi Al. Graur (cunoscuţi oameni
de stânga) . În preajma morţii lui Stalin (1953) totul se afla sub
controlul partidului: nu mai exista decât presa de partid, arta
partinică şi o cultură slujind interesele stricte ale partidului.
După moartea lui Stalin(1953) s-a continuat o politică
autoritară şi dictatorială din partea PMR. În URSS Hruşciov a
promovat în politică un stil nou, aparent mai democratic, dar de
fapt nu s-a bazat decât pe un populism greşit înţeles de unii.
Anul 1955 a fost un an în care, sub influenţa sovietică s-au luat
unele măsuri de o oarecare relaxare şi în România, iar în
domeniul cultural operele scriitorilor vor fi, la rândul lor,
înghesuite în grila marxistă şi forţate să rezoneze corect
ideologic, chiar dacă iniţiativa frizează ridicolul. Şi, astfel, se
transformă în obişnuinţă, denaturarea textelor, scoaterea
părţilor „negative”, detaşarea lor de textul original, deplina
ignorare a organicităţii şi unicităţii operei. Dacă poziţia
ideologică a scriitorului în epocă se arată a fi neconformă cu
viziunea marxistă asupra lumii, ea este trecută cu vederea sau
pur şi simplu abolită prin suprimarea editorială a textelor sau a
fragmentelor susceptibile a fi incriminate. Partea „pozitivă” a
operei va fi dilatată şi elogiată fără jenă. Se va pune în lumină,
insistent, valoarea artistică excepţională, care, în situaţia
specială a unui „reacţionar” notoriu, devine o formulă
salvatoare. Răstălmăcite, însăşi textele clasicilor marxismleninismului
pot oferi argumente curajului . După 1956, se
revenea discret la ideea că dictatura proletariatului – singura
care contează – nu se poate susţine printr-o politică de concesii
şi că destinderea şi coexistenţa paşnică trebuie folosite doar ca
momeală şi diversiune. La câteva lucruri însă nu s-a putut
renunţa, iar în intervalul 1953-1957 au apărut nuanţe în
interpretarea actului artistic şi un nou mod de Comisia
Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Argumentele teoretice vin tot de la Moscova, unde se vorbeşte,
de la un moment dat, de „diversitate în unitate” şi unde încep
să fie admise ca posibile, în condiţii specifice, contradicţiile
interne, întrucât lumea însăşi, dialectic vorbind, e o unitate de
termeni contradictorii. Venise vremea contradicţiilor
neantagoniste care puteau fi exploatate de literaţi . Există
cercetători care cred că ceea ce s-a petrecut între anii 1953-
1957 poate fi considerat ca fiind un fel de paranteză istorică şi
aceasta pentru că după această perioadă cenzura a început să
acţioneze ca şi în anii 1948-1953 . Discursul politic oficial
privind domeniul literaturii a încercat să menţină un echilibru
între tendinţele presupus extreme şi eretice: dogmatismul
proletcultist şi liberalizarea care ajunge să conteste tezele
leniniste. Emblematic în acest sens este discursul din 24
februarie 1953 al lui Leonte Răutu, în care şeful Secţiei de
Propagandă şi Agitaţie înfiera atât proletcultismul (excesiv),
cât şi atitudinile antidogmatice, de negare a teoriei celor două
culturi. Mesajul lui Răutu, transmis la Casa Ziariştilor,
confirma încă o dată afirmaţia aparent paradoxală a Sandei
Cordoş care considera că proletcultismul nu a existat. Mai
precis a existat o creaţie literară şi artistică de esenţă jdanovistă
şi realist socialistă, proletcultism fiind un termen inadecvat.
Remarcile lui Leonte Răutu erau promovate şi de recenta
apariţie a volumului semnat de Mihail Sadoveanu, Nicoară
Potcoavă, unde era evocată şi figura domnitorului Ion Vodă cel
Cumplit, care pentru pontiful ideologic, era şi o ocazie de a
pleda pentru îmbunătăţirea moderată a situaţiei scriitorilor
consacraţi, precum şi pentru o mai mare atenţie faţă de ideea de
recuperare a moştenirii culturale şi istorice . Manifestările
crizei literaturii ieşeau repede în evidenţă: producţiile publicate
începând din 1948 erau împovărate de ideologic, de directivele
jdanoviste, cu scriitori lipsiţi de libertatea de exprimare, de
multe ori fără putinţa de a-şi alege temele; la fel ca şi în URSS
în perioada stalinismului târziu, poezia lirică aproape că a
dispărut. Realismul socialist a fost impus şi cu ajutorul Uniunii
Scriitorilor, înfiinţată în 1949, care a jucat un rol important în
transformările culturale şi politice postbelice. Cenzura a indicat
şi sursa de inspiraţie predilectă; pentru mulţi scriitori,
deplasarea pe teren, documentarea în fabrici, gospodării
agricole colective au devenit aproape condiţii obligatorii
înainte de redactarea producţiilor literare şi de publicare.
Adeseori contactul cu aceste realităţi sociale nu era spontan,
scriitorii fiind însoţiţi de activişti34 . Conflictul cu vârstnicii
stalinişti şi chiar cu spiritul conservator în general ia amploare
la Congresul din iunie 1956 al Uniunii Scriitorilor, unde
grupările literare îşi dispută întâietatea şi unde se proclamă
eradicarea dogmatismului, „duşman înrăit al literaturii noi”
(Ov. S. Crohmălniceanu). La acest congres, care a reprezentat
momentul de vârf al „liberalizării” poststaliniste, se părea că
excesele criticii dogmatice şi în genere, orice formă de
dogmatism literar vor deveni exemple de „practici ale
trecutului”. Nu vor trece însă decât câteva luni până când se va
dovedi că agitaţia scriitorilor în jurul libertăţii de creaţie şi
polemicile ce păreau fertile n-au mai fost decât un spectacol şi
o formă reuşită de manipulare. Se poate spune astăzi că am
avut de-a face, după 1953, cu o dedogmatizare inconsecventă şi
perfidă . Schimbarea politicii PMR (pregătită discret, dar
anunţată oficial prin Declaraţia din aprilie 1964), precum şi
modificarea ordinii priorităţilor propagandei au creat un climat
de creaţie, dacă nu cu totul nou, măcar diferit. În orice caz, a
fost accelerat procesul de dezideologizare a literaturii, început
cu puţin timp înainte de câţiva scriitori. Tendinţa de recuperare
a timpului irosit în vremea marii rătăciri realist-socialiste e mai
vizibilă în poezie, unde zilnic se câştigă noi teritorii lirice şi
unde modernizarea face progrese impresionante. Mai lentă,
regenerarea prozei a contribuit totuşi decisiv la restabilirea
normalităţii creaţiei artistice în general, la netezirea drumului
spre literatura ca literatură. Accentul s-a putut deplasa, încet
dar sigur, de pe mesajul ideologic pe literaritate şi pentru că
scriitori nu s-au mai confruntat cu privirea necruţătoare a
criticilor de partid. Puterea acestora s-a redus ca intensitate şi
chiar din rândul lor se recrutează câţiva dintre adepţii
individualităţii creatoare, a varietăţii formulelor şi a lărgirii
sferei realismului. Cei care au virat spre literatură, favorizând
desprinderea de realismul socialist şi deschiderea culoarului
creaţiei veritabile, s-au putut prevala de unele pasaje ale tezelor
marxist-leniniste bune la orice (la bine şi la rău). Dar şi dacă ar
fi folosit aceleaşi teze în sens interdictiv, ca până atunci (şi au
fost destule tentative), consecinţele ar fi fost nule sau, în orice
caz, nu ar mai fi atras după ele măsuri punitive. Vremea
presiunilor administrative trecuse şi scriitorii au băgat de seamă
că, oricât ar lătra câinii de pază ai regimului, fiinţa lor, fizic
vorbind, nu mai era ameninţată grav. Procesul desovietizării
vieţii politice şi a societăţii româneşti a favorizat o modificare
sensibilă a atitudinii statului comunist faţă de libertatea de
expresie. Din 1964, fondurile speciale şi cele documentare de
carte au devenit accesibile, posturile de radio occidentale cu
programe în limba română nu au mai fost bruiate. Instituţiile de
cultură încurajează creaţia naţională şi câţiva din scriitorii
expatriaţi devin accesibili publicului. Teatrul de Comedie din
Bucureşti montează, în 1965, piesa Rinocerii de Eugen
Ionescu. Cenzorii devin mai toleranţi, dar cenzura preventivă
continua să se exercite38 . Între 1965 şi 1971 a existat un
răstimp în care, spre deosebire de oricare alt loc din Est, în
România s-ar fi putut publica lucruri realmente îndrâzneţe,
dacă sertarele scriitorilor nu ar fi fost aproape goale, ca şi în
1990. „Tânărul” secretar-general (Nicolae Ceauşescu) miza din
ce în ce mai tare pe cartea „democratizării” şi a
naţionalismului, trudea la alcătuirea portretului său luminos;
intelectualii se lăsau înşelaţi, Occidentul nu mai puţin . Trebuie
spus că, în chiar răstimpul radios 1965-1971, în care scriitorii
respirau uşuraţi, mirându-se de câtă consideraţie, de câte
avantaje şi de câte libertăţi au parte, ei se aflau în serviciul unei
propagande care îşi schimbase obiectivul tactic. Scriitorii, prin
creaţia lor „descătuşată”, „plină de avânt”, erau desemnaţi să
dovedească tuturor denigratorilor posibili, celor care nu
credeau în experienţa ,,primăverii’’ româneşti, „bogăţia
stilurilor”, proprie socialismului nostru iniţiat şi orientat de un
om plin de bunăvoinţă, atent şi înţelept, decis să rupă cu erorile
trecutului şi pe care numai presiunea rusească îl împiedică să
ducă „pe noi culmi” binele general. Când etapa de consolidare
a puterii personale se va fi încheiat, scriitorii vor avea dovada
că rolul pe care îl rezervase pentru ei propaganda luase sfârşit:
li se va aduce aminte cu brutalitate, că nu puteau aspira a fi mai
mult decât au fost destinaţi să fie şi în 1950. Primele semne ale
unei schimbări derutante în atitudinea partidului apar în 1967,
când au fost „topite” 60000 de exemplare din Antologia
poeziei moderne elaborată de Nicolae Manolescu, pe motivul
introducerii în circuit a unor poeţi de dreapta neagreaţi de
regim (Radu Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate
(Horia Stamatu, Ştefan Baciu). Directorul Editurii pentru
Literatură, Ion Bănuţă, fost ilegalist, întemniţat înainte de 1944,
a fost sancţionat şi transferat la o revistă, Mihai Şora,
răspunzător de BPT, a fost destituit şi, de asemenea, redactorul
Ion Acsan a fost mutat întrun post insignifiant. Vigilenţa
sporeşte şi din pricina descentralizării presei prin apariţia
cotidianelor judeţene (de partid), care a solicitat sporirea
numărului de cenzori. Se practică mai ales cenzura preventivă
şi cenzorii se specializează pe domenii (televiziune, radio,
filme, teatre, etc.)41 . Tezele din iulie 1971 au reprezentat
semnalul declanşării unui proces de redogmatizare a literaturii
române, al doilea după cel ce a urmat Revoluţiei maghiare.
Pentru intelectuali, schimbarea bruscă a politicii culturale a
partidului chiar în momentul încercării de desovietizare a
României, de desprindere a ei din cleştele ucigaş al lagărului
socialist a însemnat un şoc, dar şi un moment al adevărului.
Câţiva au înţeles imediat, alţii s-au prefăcut că înţeleg şi cei
mai mulţi au întârziat cu bună ştiinţă să înţeleagă că trăiesc
totuşi întrun regim comunist şi că dreptul la identitatea
naţională nu era acelaşi lucru cu accesul la libertate . Climatul
de creaţie s-a înăsprit în chip simţitor, iar printre scriitori sa
răspândit psihoza revenirii realismului socialist. Temerile au
fost întreţinute de mişcările de cadre efectuate imediat de
Ceauşescu pentru îmbunătăţirea,, compoziţiei de clasă” şi
reluarea, în repetate rânduri, a asaltului ideologic în câteva noi
plenare şi întâlniri cu activul de partid. În 1974, tezele păreau a
fi prins contur teoretic, iar,, ideile” conducătorului a se fi
instalat temeinic în conştiinţa scriitoricească şi în mentalitatea
publică. În 1974 este adoptată Legea presei din RSR prin care
se precizează condiţiile în care pot să îşi desfăşoare activitatea
instituţiile de presă, aflate, toate sub conducerea PCR. Statutul
presei- de instrument al propagandei oficiale şi cel al
ziaristului- de activist al partidului (asimilat propagandistului)
au fost reconfirmate prin programul PCR, adoptat în 1975,
potrivit căruia, ,, presa şi radioteleviziunea trebuie să
promoveze neabătut, permanent, concepţia înaintată a
partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate
concepţiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească
cunoştiiinţele ştiinţifice despre natură şi societate…” etc. . Unor
categorii importante de intelectuali li se solicită în 1975,
depunerea unui jurământ de fidelitate faţă de partid . Noua
generaţie de critici reuşise să creeze un curent de opinie
estetizant. Şi, cum se va dovedi nu după mult timp ( 1971),
ireversibil estetizant. Şi cine ştie în ce fel am fi evoluat dacă
mintea ageră a secretarului, stimulată de sugestii coreanochineze
şi de drogul puterii, nu ar fi intuit ce poate stârni
acumularea aceasta de,, libertăţi”, formarea unor noi elite
politice şi intelectuale nepătate de vreun trecut,, dubios”, dificil
de manevrat şi de supus şi din mijlocul cărora scânteia e gata
oricând să ţâşnească . De atunci au fost promovați scriitorii
cunoscuți care au fost selectați, după 1990, în Istoriile lui
Manolescu și Ștefănescu.De atunci de când s-a hotărât să
declanşeze contraofensiva şi să recâştige supremaţia
ideologică, de când a decretat reîndoctrinarea ideologică,
bulvelsarea continuă a ierarhiilor politice şi intelectuale, s-au
născocit noi subterfugii, au început să se ivească formule
stilistice defensive. Trecutul realist-socialist continuă să fie o
amintire stingheritoare, penibilă, impulsul spre normal al
literaturii, de nestăvilit. Mişcarea ei inerţială spre idealul
artistic nu spre cel ideologic putea fi doar moderată prin
cenzură sau întrucâtva deturnată prin provocări şi diversiuni.
Nemaigăsind executanţi frenetici, neînduplecaţi, printre criticii
de prestigiu, nici măcar printre cei folosiţi în ,,operaţii
speciale” în anii 50, minirevoluţia culturală dâmboviţeană s-a
înpodmolit curând în compromisuri, îmbogăţind încet- încet
inventarul speciilor bizare, de supravieţuire în regim de
presiune47 . Oricât de binevoitoare ni s-ar fi părut, uneori,
după 1964, atitudinea culturnicilor faţă de scriitori, oricât de
sincere baterile tovărăşeşti pe umeri, scriitorii nu au încetat, în
nici un moment, să fie consideraţi instrumentele unei
neîntrerupte ofensive ideologice .
Bibliografie:
Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori. Reviste.
Concepte, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 305. 2
Ibidem. 3 Ibidem, p. 306. 4 Comisia Prezidenţială pentru
analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, ed.
Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 6. 5 Ibidem. 6 Eugen Negici,
Literatura română sub comunism. 1948- 1964, ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 2010, p. 21.
Proiectul uman comunist: de la discursul ideologic la
realităţile sociale (coord. Vasile Boari, Alexandru Câmpeanu,
Sergiu Gherghina), ed. Presa Universitară Clujeană,
ClujNapoca, 2011, p. 37. 11 Comisia Prezidenţială pentru
analiza dictaturii comuniste din România, op.cit., p. 7.
Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din
România, op.cit., p. 7 . 24 Eugen Negici, Literatura română sub
comunism. 1948- 1964, ed. Cartea Românească, Bucureşti,
2010, p. 22. 25 Boris Groys, Post- scriptumul comunist, ed.
Idea Design& Print, Cluj, 2009, p.59. 26 Ibidem, p. 60 – 61.

7-carti-2

Mai citeste: 

TAINA SCRISULUI – SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE,EMINESCU

METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

ELOGIUL CRIMEI PRIN PRISMA IMANENŢEI TRAGICULUI DIN LITERATURA POPULARĂ – OEROARE MORALĂ ŞI ESTETICĂ

ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIEŞI FILOZOFIE

MIHAI VITEAZUL – MARELE BAN AL CRAIOVEI

EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 75 dolari canadieni.

75,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alături de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 4 ani a revistei noastre prin donația ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Un gând despre „IPOCRIZIA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN PERIOADA REALIZMULUI SOCIALIST

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.