Cristian Pavel *PIRATUL PE TRON

cristian pavel

PIRATUL PE TRON

de Cristian PAVEL

Pe la inceputul secolului 16, inainte de invazia Regelui Spaniol si impunerea legii spaniole, in timp ce flota portugheza cucerea Africa si America de Sud, intr-una din cetatile mai izolate, domnea un imparat avar si crud. Aceasta cetate de langa orasul Goa este locul povestii noastre. Numele personajelor sunt fictive, iar povestea izvoraste din imaginatia unui roman care a trait in Portugalia.

.

Legenda spune că sub ruinele unui castel,

Într-o misterioasă hrubă săpată tainic sub pământ,

Ar fi un scrin ce-i căptușit cu piele

Și e bătut în ținte de argint…

Acolo cică stă, ascuns de ochii lumii,

Hrisovul cel pecetluit…

Se spune că-mpăratul, plecând din astă lume,

A scris acel hrisov, și-a pus pecetea …

Și a lăsat să cadă peste el ruine…

Dar ce s-a întâmplat când falnic împărat era,

Oare legenda spune?

Să ascultăm ce povestește ea,

Și s-auzim și de la lume!

Se spune că undeva departe, la hotare ce apa împarte

Era o-împărăție cum e descrisă doar în basme,

Nu sunt cuvinte de descris  ce are –mpărăția,

Dar vai și-amar să-i vezi pe cei care robesc,

După bucata de pâine și apă cum tânjesc.

Și stau în ploaie fără adăpost

Și tremură în nopțile cu lună rece,

Uitându-se la turnurile care strălucesc…

Se-aud iar trâmbițe departe de castel,

E zi de vânătoare:

Da! Iată că apare-alaiul, e de la mic la mare

Si doamne câtă îngâmfare.

În frunte e-mpăratul si fiul ce îl are!

Nici pufu-n barba nu i-a dat

De gros ce e nu-ncape bine pe cărare

Si doamne câtă îngâmfare

Mă mir cum îl poartă calul pe spinare.

Se spune că de ani … încoace

Împărăteasa plânge-ntruna

Și nimeni chipul nu i-a mai zărit

De când profetul i-a dezvăluit minciuna…

Așa s-ar spune că-mpăratul în zilele de vânătoare

Prin codri hoinărind a întâlnit în cale

O frumusețe de fată ce a crescut departe,

Departe de asprimea împrăției

Cu inima curată și-un suflet al credinței

Și suflet bun și inima curată

Necunoscând ce-i mârșăvia și patima neînfrânată.

L-a întrebat pe împărat de vrea să poposească

Să se-odinhească și să mănânce de e foame

Cu apă rece să se răcorească.

Dar adierile de seară se pare că trezi în împărat

Acele patimi necurate.

Trimite gărzile îndată la palat

Și corpul moale, obosit, și- il așeză pe pat.

Codrina se întoarce și masa i-o întinde

Și roagă să o ierte că are doar atât

E tot ce pădurea i-a dat

Și altceva nu are.

Dar împăratul făcu un semn în zeflemea

Că nu-l interesează și nu-i pasă

Din raniță începe tot felul de bunătăți să scoată

Și-o sticlă o așează pe mijlocul de masă.

Și întunericul cum molcom se așterne

O lumuniță începe a se-ntrupa din candela de pe perete.

Zglobiu în sobă focul își încinge jocul

E-o atmosferă ca de basm

Iar împăratul gândește că astăzi  i-a surâs norocul.

O-ndeamnă pe Codrina la masă să se-îmbie

Sa nu-i fie sfială, c-aici nu e la împărăție.

Să nu-l considere ca împărat

Și nici ca pe un frate,

Să îl considere ca un iubit,

Să ceară tot ce vrea. Și o să aibă înmiit.

Cu vorbe dulci, meșteșugite și cu daruri

Pe care să le aibă, Codrina nicicând nu a visat,

Într-una dintre seri, pe amurgite sub pătimașele săruturi,

Alunecă ușor, căzând pe pat.

Și-așa-ncepuse seară de cu seară,

Povestea – mpărătesei, din plin să fie-amară.

În timp ce la castel un prinț creștea

În plină zarvă și onoruri,

În mijloc de codru,

Idila împăratului dădea fioruri.

Când prințisorul începuse-a da de veste

Că va veni în astă lume,

Într-una dintre zile,

Codrina împăratului îi dă de veste:

Iubite! Azi fericită sânt

Și trebuie să-ți spun;

Din dragostea năvalnică,

O să-ți aduc un prunc în astă lume!

E rodul dragostei ce azi ți-o port

Și care o să poarte al tău nume.

Nu, nu prea înțeleg ce vrei să spui,

Răspunse mormăind cam bosumflat,

Cu buza cea de jos căzută

Si cam încruntat, iubitul împărat.

Îți port aici în pântec un urmaș!!!

Un împărat micuț, micuț, ce glorie-ți va purta!

Ți-aduc această floare în fericirea ta.

Dar, doamne, parcă cerul s-a întunecat,

Și apele s-au tulburat,

Pământul parcă stă să se întoarcă

Și totul s-a cutremurat,

Iar glasul împăratului e-nveninat.

Oh, pui de animal sălbatec,

Cum poți să îndrăznești,

Ca tu împărătia să-mi-o pricopsești

Cu un urmaș ce neamurile i-au crescut în junglă.

Că am venit aici la tine,

Crezi c-am făcut-o că nu am urmași…

A fost așa, ca să îmi fie bine.

Și pentru că ai îndrăznit onoarea să mi-o calci,

Amarnic vei plăti, va trebui să taci.

Împărăteasa codrului de te-ai crezut până acum,

Să vezi cum prin scaieți, nisip și stânci iți vei croi

De-acum un drum!

Iar setea doar în vis o să se risipească din izvorul cristalin,

Ce-n chinurile vieții vei bea din cupa de venin.

Acestea-i proroci-împăratul,

Cu-atâta ură în jur împrăștiată,

Că nu o-ncape codrul de adunată-i toată laolaltă;

Și plecă!

Nu sunt cuvinte să-i descrie fața lui Codrina;

Te uiți la mâini și la picioare

Și vezi câtă de mare-i neputința.

Te uiți și crezi că-n veci nu s-a mișcat

Și piatră-a fost lăsată pe pământ să fie,

Nici geana nu clipește, nici fir de păr n-adie.

Dar ce vuiet se-aude, ce tropot de cai,

Ce larmă codrul cuprinde

Și totul trosnește și totul se rupe,

Gândești că focu-i aproape și peste tot se-ntinde.

Dar ce dezlănțuire! E garda împăratului.

Au luat-o pe Codrina și au plecat spre malul lacului.

E locul ce hotarul îl are cu-n ocean,

Ce e știut numai de flota împăratului hapsîn.

Adună bogații din el de-atât amar de vreme,

Mereu, an după an!

Departe-n larg s-ar spune că e o insulă pustie,

De nimeni căutată, ce nimeni nu o știe.

Acolo se spune că o duse pe Codrina cea frumoasă,

Golită de atâtea lacrimi și durere,

Cu inima și sufletul rămase fără mângâiere.

Ridică fruntea către cer și cere îndurare!

S-o pedepsească doar pe ea,

Să-i lase copilul să se nască,

Să crească și trăiască.

Și Dzeu i-a ascultat până la capăt ruga

Și mamă pe pământ mai mândră să fi fost,

Decât Codrina, nu era.

Pe insula pustie, în încercarea crudă-a viețuirii,

Făcuse din copilul cel firav,

Imaginea unui bărbat.

Atunci Codrina îl chemă-ntr-o zi aproape

Și printre lacrimi, în hohote sau șoapte

Începe-ai povesti.

Trecuseră anii ca prin vis, dar rănile dureau ca ieri

Și totu-i spuse ca-n poveste, că-i fiu de împărat,

Dar tatăl lui nu este nici măcar un om,

E fiul unui diavol.

Privea în zare la furtuna ce venea, Codrina

Și gândul la Călin era și pace nu-și găsea într-una,

Ce soartă va avea aici în ăst pustiu de lume,

Până și stâncile-au ajuns ruine.

Și  vântul bate,

Furtuna se-ntețește, talazuri se ridică

Și pielea toată parcă se-ncrețește….

Oceanul le-mbrățișează privirea până-n zare.

Furtuna se-năsprește și printre valuri ce se vede?

Sunt pânzele unei corăbii, dar uită-te la vela mare,

I-adevărat, sau ochii împăienjeniți de lacrimi

Nu te mai ascultă și ai halucinații, se-ntrebă Codrina!

Și totuși, totuși parcă se aude-o strigare.

Nu! Nu-s halucinații! E chiar adevărat. Să stăm

Ascunși spuse Călin, nu știm nici cine sunt,

De nu cumva ar fi trimiși de împărat.

Să stea întâi furtuna, căci n-or să plece-acum,

Gândi Codrina.

După blazonul ce-l poartă pe catarg,

Nu pare vas trimis de împărat.

Și-apoi culoarea neagră de îl are,

Mă tem că-s de acei ce calcă totul în picioare.

Atunci Călin îi spuse mamei:

Chiar de așa va fi, de aici tot vom pleca.

Și eu împărtășesc același gând

Și nu îmi pasă că-s bătrână,

Dar nu aș vrea ca tu să mori

Din a mea vină!

Oh, Mamă, tu nu ai nici-o vină pe acest pământ,

Tot ce-ai putut și ce-n ființa ta ți-a stat, tu ai făcut.

Acuma lasă viața mea ca drumul să și-l ducă:

Dar liniște, ne-apropiem de vas, să nu se-audă.

Furtuna s-a oprit și este liniște afară,

Un matelot a coborât pe țărm

Și altul pe punte pufăie-o țigară.

Dar larmă, chiote și clopotul în dangăt,

Vreo trei sar de pe punte și-n fugă se îndreaptă către noi.

Nu te îndepărta de mine, nici nu vorbi, rămânem de mână amândoi.

Cutițele ni se proptesc în coaste,

Ni se ordonă să urcăm pe vas,

Suntem legați de mâini și de picioare,

Iar pân’la căpitan e mersul pas cu pas.

Într-o’ncăpere plină cu mătăsuri,

Cu aur, cu argint și diamante,

Cu capul sprijinit pe coate,

Privind la musafirii nepoftiți,

Stă căpitanul celor nelegiuiți.

Deodată glasul ca de tunet i se-aude;

De vreți cu viată să scăpați de-aici,

Va trebui să-mi dați doi saci de-arginți.

Doi saci ți-om da de-o sa ne lași în libertate,

Ba chiar mai mult, de vrei a-ne-ajuta.

Zi repede ce vrei, strigă pletosul,

Cu ochii sclipind de lăcomie,

Dar numai adevăr să fie.

Am fost trădați, spuse Călin, și toată bogația luată

Și ne-aruncat pe-această insulă

Un ticălos, ce ar fi trebuit să-mi fie tată.

Așa, vezi bine, puterea lui e mare,

De iscusiți vom fi și-l vom pândi,

La ape-ntre hotare, destinu-i va fi greu.

Piratul lung se uită și bine cântărește

Și zice-n gândul său, c-așa de este,

Bine-i gândit și că nimic nu păgubește.

Dar, comandante-ascultă ruga mea:

Îți dau ce ți-am promis și-averea ce vei vrea, spuse Călin;

Dar lasă sclavii ce-au trudit, ca liniștea să-și ia.

Dar ce, condiții ai ajuns să-mi pui?

Ce trebuie să dau și cui, bastard nenorocit!

Sau nu cumva chiar vrei să treci la cârmă,

Sau poate, de gândesc mai bine,

Mai bine iți va sta chiar spânzurat de-o bârnă.

În felul-n care ai gândit c-ai să te joci cu mine,

Se pare c-ai uitat că ai femeia lângă tine

Și drumul o să-l arate chiar tot la fel de bine.

Dar soarele se-ntunecă, un pescăruș țipă a jale

Și vântul s-a oprit în loc, iar valul vlagă nu mai are.

Sărută cerul ce se-nvârtește și-l roagă să o ierte,

Privirea plină de iubire, doar pe Călin îl vede.

Și-apoi începe să devină tot în jur albastru,

Nimic nu o mai ține-n viață,

E dezastru.

Săracul suflet al Codrinei nu mai putuse ca să rabde,

Să vadă moartea lui Călin!

Așa că-n cel din urmă pas al suferinței,

Îi spuse piratului hain:

Nenorocitule ce ești, prea bine vezi ce am înfipt în piept,

Așa că-n viață nu o să mai ai

Arginții dacă-i vrei, pirat chiar dacă ești, ascultă de Călin.

Cu aste vorbe fiind spuse,

Codrina-nchise ochii și plecă din astă lume

În care-atâtea suferise.

Legați-l bine de scară, strigă piratul,

Nici să nu moară, nici să cadă, până-n zorii zilei

Acolo o să doarmă.

A doua zi, abea pe înserat,

Îl coborî și începu a-l lua la înjurat.

Îți dau doar până mâine termen să vorbești,

De nu, în asfințitul zilei, vei fi o hrană pentru pești.

Nu-i de-ncercat a scrie, ce-n suflet Călin putea să aibă!

Durerea fără margini, mama pierdută,

E chinuit în suflet, e-n gând cu răzbunarea,

Acum? Dar nu se poate, chiar trebuie să tacă.

Va trebui să intre-n joc, și-un timp să tacă.

Să-l facă să creadă că nu-i pasă,

Ba chiar să se-njosească, să stea cu el la masă.

Așa-i șoptea Codrina, târziu, în miez de noapte,

Iar îngerul ce îl păzea, ideea îi spunea:

De n-ai să faci așa, din ce gândești,

Nu ai să faci niciuna

Și-atunci zadarnic a murit Codrina.

Oftând cu mult nesaț, așa spuse atunci Călin:

Ei, bine! Așa am să dansez acum.

În zorii zilei netrebnicul și-arată colții

Și îl întreabă șovăind:

Te-ai hotărât să-mi spui în ce direcție vom merge?

Sau ai surzit, ori limba nu mai poți a înțelege?

Călin răspunse-atunci: – Întoarce cârma trei palme către miază-zi

Și până în apus de soare, tot așa s-o ții!

Când o să fie aproape către asfințit,

Să iți aduni toți oamenii pe care-i ai,

Că sunt mai multe de vorbit.

De ce? Acum nu poți ca să vorbești? Răspunde piratul cel afurisit.

La ce ți-aș spune toate de acum,

Când tu nici n-ai plecat la drum!

E cale lungă pân’la asfințit,

Până atunci de două ori tu poți să fi murit!

Și-atunci vorbele mele la ce ți-ar folosi?

Nu-i spadă mai tăioasă decât privirea

Ce-o-ntoarse nesuferitul de păgân…

De când Codrina-l părăsise-n astă lume,

I se-arăta mereu în vis, și-i povestea de împărat

Și locurile din pădure-ascunse, pline de capcane

Și vasele cu hrană ce-aveau să vină la-mpărat dinspre oceane.

În asfințit îl cheamă să îi spună că oamenii sunt gata,

Piratul cel hapsîn.

Aici aproape dup-acele stânci e o strâmtoare,

Spuse Călin cu voce oțeloasă.

E locul prin care corăbiile împăratului vor trece,

De-aici în doua zile, de altceva nu se petrece,

Prima corabie sosește.

Dar tu ce comandant le esti,

Ordonă fără pierderi omenești;

Căci prizonieri cu cât mai mult vei lua,

Mai multă bogăție-n schimb ți se va da.

Avar, desigur, cum îl știm,

Piratul, altfel nici n-am putea să ni-l închipuim,

Desigur, aprobă în gândul lui

Ce-i spuse în planul gândit cu viclenie

Călin, „piratul codrului”.

Ce luptă se-așteaptă pentru oastea-mpărătească,

La ce folos că buncărul corăbiei e plin de oaste?

Și armament și tunuri, timp nu mai au să-l folosească.

Păgânii-s agitați și încordați,

E ordine deplină și-s bine așezați.

Și ordinile-ncepură valuri ca să curgă,

Deși sunt răi, își fac o rugă.

Codrina cea frumoasă, tot ce-i șoptise-n vise

De când plecase dintre vii, de când murise,

Aievea i s-a întâmplat și ce-a vorbit nu a greșit

Și ce în noapte-a auzit, i s-a-ntâmplat.

Așa se face că nici acum nu s-a-nșelat

Și-a doua zi, nu mult, ca după răsărit de soare,

Pe-ntinsul nesfârșit de apă, undeva în zare,

Se vede un catarg.

PARTEA A DOUA

Ce luptă se așteaptă pentru oastea-mpărătească,

La ce folos că buncărul corăbiei e plin de oaste

Și armament și tunuri,

Că timp nu au să le mai folosească.

Se lasă tăcerea și în amurg de seară

Priveliștea e tristă și soarta soldaților amară.

Noroc de viclenia lui Călin,

Ca prizonieri să fie luați și nu măcelăriți.

Au fost puțini care-au murit,

Fiindcă dorința a fost victorie cu prizonieri să fie

Ce mâine, la împărăție, îi va aduce-o avuție.

De fața neisprăvitului priveai,

Gândeai că a primit o invitație în rai.

Cum se uita cum sacii plini de bogății,

Ce din burta corăbiei împărătești îi umple visteria,

Gândeai că de privește înc-un pic,

L’apucă nebunia.

Hei, vino-ncoace, prorocule ce esti,

Îi spune ghionoaia lui Călin, cu voce-acum blajină,

Rău, cum se vede, nu te-ai purtat,

Și cred c-am să-ți mai reduc din vină.

Dar bagă seamă că abia e la-nceput

Și până toate s-or îndeplini din ce ai spus,

Ai multe de făcut.

Ți-ai dat cuvântul de pirat, spuse Călin

Și cred c-ai să-l respecți.

Grăbește-ți treaba ce o ai

Și du corabia cu prizonieri, de o ascunde,

Acolo, între stânci.

Că mâine-n zorii zilei poate apar, sau până-n asfințit de soare,

Două corăbii care-aduc pentru împărăție hrană de pe mare,

Că dacă ale noastre sunt

Atunci soldații împăratului vor face foame.

Și înc-o dată prorocirea lui Călin,

Avea să se adeverească, căci nu uitase Codrina a-i vorbi.

Dar crunta bătălie se dădu din zori în noapte,

Corăbiile-s două, pirații-s rupți acum în jumătate.

Dar lupii carnea cum doboară

Și sfâșie și-nghit o căprioară,

Așa se-ntâmplă și cu acei din slujba la-mpărat.

Care-au rămas în viață,în funii i-au legat

Și soarta ce-au avut-o primii li s-a dat.

Ia vino-ncoace; se răsti piratul,

Nu vreau să știu acum nimic din ce-i în jur,

Dar mâine vreau să aflu cum îți continui planul.

Piratul noastru ce e Călin de astă dată,

În zorii zilei ce-a urmat, se-aproprie de el și îi zise:

Ne vom apropia în taină de castel

Și-ți vei lua cele promise.

Oștirea ce-l păzește e slăbită,

Puțini acum la număr, de foame chinuiți.

Spre zori de ziuă, când somnul ți-e mai dulce,

Hoarda păgână la porțile castelului ajunge

Și nimeni nu-i maestru-n aruncat de căngi cu funii prinse

Cum o făceau pirații pe-nnoptat sub torțele de la castel aprinse.

Și gărzile căzură una câte una,

În mijlocul cetății acum Călin se află!

E el care conduce acum, cu amintirea morții mamei

Și lacrima ce se prelinge-n suflet e fierbinte.

Aproape-n spate, piratul din ochi nu-l slăbește:

De ce ai apucat pe drumul care ocolește?

Tu cine crezi că are averea care-o vrei?

Ai vrea s-o cauți în grajdurile cu porci?

Și astea fiind spuse, ajunge la o ușa-naltă

Păzită de matahale cum n-ai văzut vreodată.

Acuma să te văd ce stii, ești tot la fel de viteaz? Zise Călin,

Ca și cu mine când de o scară mă țineai legat?

Și-ncepe a lovi cu sete în primul gardian ce-a atacat,

Acuma viața dură și aspră din insula pustie

Crease îngerul ce nu-l uitase, era acum cu el

Și îl păstra în nemurire.

Că n-a fost chip vreo sabie să îl atingă

Și nici cuțit ca să-l străpungă.

Deschiseră năvalnic ușa și sunt ajunși în sala mare,

De-aici încă un pas și sunt ajunși la împărat.

Cu barba albă și mâna tremurândă,

Cerșește mila și viața să i-o lase,

Că tot ce vor o să le dea

Și a pădurilor crăiasă.

Călin se-ngălbeni și mâna la sabie își duse,

Dar vocea Codrinei îl trezi și-i spuse:

-Nu te-njosi! Ca mâna și sufletul să ți-l pătezi cu al lui sânge,

În temniță adâncă timp va avea ca el să cugete.

Călin îl prinde aspru de o mâna

Și-afară se opri cu el pe metereze:

Ordonă să-nceteze lupta și tot ce e-n castel să se predea,

S-a terminat cu lupta și cu împărația ta.

O mână cu eșarfa albă împăratu-a ridicat

Și rânduri, rânduri, în curtea castelului, soldații s-au predat.

Și asta fiind spusă, piratul ordonă plecarea-n grabă.

Așteaptă, strigă Călin, piratul nostru,

Că drumul de întors e mai aproape pe aici,

Și-arătă către codru.

Cu-atâta povară după tine, nu crezi că e mai bine?

E bine-atunci, așa să facem!

Așteaptă că mă-ntorc îndată.

Se duse-n temnița întunecată,

Acea cu scrinul negru captușit cu piele și-n ținte de argint

Și l-a împins în loc de veci pe cel ce trebuia să-i fie tată.

Atunci să mergem comandante, îl alintă Călin,

C-avem de aici încolo treabă multă,

Pădurea ne scutește mult din drum

Și e răcoare și e umbră.

Doar zece mai rămaseră din lighioanele spurcate

Și-și răsuceau mustățile într-una,

Gândind cât de puțini mai sunt

Și ce de bogății au de-mpărțit acuma.

Călin, ce taina o știa prin vise,

Codrina i-o spusese-ntruna,

El nu putea s-o știe, era în pântece

Atunci când alungată Codrina insula o părăsise.

Mergeți cu toții l-aolaltă prin pădure,

Poteca n-o lăsați, căci alte drumuri sunt închise,

Sunt pline de-animale și capcane.

Dar iată că poteca se strâmtează și apoi se-nchide.

Ce facem? Speriat strigă piratul.

O să ne pierdem în întunecime?

Stai liniștit și vino după mine

Și oamenii la dreapta noastră să urmeze,

De-aici, la zece pași, ar trebui să fie o altă cărare să se deseneze!

De primii vor găsi-o ei, ne vor chema și-om merge-acolo,

De se va arăta aici îi vom striga și-or face-ocolul.

Așa zicând, plecară mai departe,

Nelegiuții, ghemotoc făcuți, să nu se piardă.

Iar frații cei pirați, înaintară-n codru-ncetinel,

Un susur de izvor se-aude,

Se-ndreaptă către el.

Nu mult departe, însă, o trosnitură se aude

Și țipete și gemete și răcnete de pe altă lume.

Apoi o liniște ca de mormânt se lasă.

Ce a fost asta, e răcnet omenesc!

De au căzut în plasă sau capcană, strigă piratul cel nelegiuit,

Se-apropie încet de locul cel cu vaiet,

Nimic nu este să se vadă, e iarba doar

Și e pădurea, se-aseamănă c-o gheară.

Mai fac în față câțiva pași

Și, doamne, ce priveliște li se-arată:

O groapă cu trupurile înfipte în țepi,

Cu toate laolaltă,

Era capcana pentru turme de mistreți

Ce împăratul c-o zi-nainte o pusese,

Acum mistreți de nu au fost,

Nu-i supărare, că-n ea tot porci căzuse.

Mișel și trădător ce ești, eu care frate te-am făcut,

Mi-ai dus la moarte toți oamenii pe care i-am avut.

Cu moartea vei plăti și tu

Și nu-i ușor de scris în versuri

Atunci când tot ce vezi nu-ți vine ca să crezi.

E luptă nedreaptă, piratul pumnalul îl scoate,

Călin e demult despuiat, cu hainele rupte,

Are brațele goale și tălpile pline de sânge.

Părul e plin de scaieți, privirea ca focul

Ce-n suflet îl are,

De când a fost zămislit ca un prunc ce tată nu are.

Un salt de panteră, ce-l învățase pe stânci,

Acolo unde insula i-a fost tată.

Piratul scapă pumnalul, cade pe brânci

Și-și simte mâinile cum i se leagă.

O altă funie atârnă de copac,

Piratu-n ochi iși vede viața întreagă.

Dar nu, nu vreau, ascultă! Răcni turbat piratul

Omoară-mă! Ai câștigat cu ce-ai luptat, ucide-mă, dar cu pumnalul!

Se știe din legendă în legendă, că la pirați rușine nu-i mai mare

Ca după viața de tâlhar, ce-au dus-o ani pe mări și pe oceane,

Să mori în funie agățat, ca hoț de buzunare.

La fel ca și ticalosul celălalt,

Nu meriți păcatul să mi-l fac

Și dacă-ntr-adevăr ții la onoarea care-o ai,

Poftim, ia de aici pumnalul

Și poți să mori ca un pirat, așa cum este datul.

În toiul luptei cu piratul, de-atâta încleștare,

De-atâta foc în inimă și-atâta chin,

Nu avusese timp să vadă că ajunsese la izvorul cristalin.

De după perdeaua apei se arată,

Cu chip suav, gingaș, ca și de fată,

Duhul Codrinei, ce-aici copilărise-odată.

Copile, sânt atât de mulțumită să te văd aici,

E tot ce mi-am dorit, tot timpul cât am plâns acolo, printre stânci.

Ai multe de făcut în tot ce te-nconjoară,

Ajută-i pe acei ce sunt sărmani

Și nu uita să asculți de natură.

Azi plec din lumea voastră, definitiv,

Acolo unde-mi este locul,

Să mergi pe drumul ce-ai pornit

Și nu-ți dori ceva ce n-are rostul.

C-o adiere îl îmbrățișează

Și a plecat în lumea ei ce o așteaptă!

Trezit ca dintr-o altă lume,

Își duce mâinile la tâmple,

Privește la izvor și mâna lin o duce către apă,

O mângâie-n priviri și-i spune-n șoapte:

Te duci, tu îngere ce m-ai păzit,

Dar este doar pentru o seară,

Tu vei rămane-n veci ființa cea mai dragă.

Acum doar plec să termin ce am început.

Se duce la săracii din colibele de lut

Și-i roagă ca să-l însoțească la castel,

Pe oameni să îi slobozească.

Și-i adună pe toți și-acei ce prizonieri pirații de pe vas îi luaseră

Și tot ce se numea suflare, se adunase în curtea castelului cel mare.

De astăzi, cu toții vom trăi aici,

I-atâta bogație, cât nu puteți cuprinde,

Dar chibzuința de nu o să aveți,

Amarnic vă veți plânge.

Bani și averi e-adevărat că suferință-aduce!

De inima ai început să nu mai ai

Și sufletul începe-a plânge; iar lăcomia într-o zi vă copleșește,

Blestemul într-o zi vă va ajunge,

E singurul ce nu cerșește.

Și nu-i neapărat pirați să fiți ca soarta să le-o-mpărtășiți,

Sau împărați plini de averi.

Un ban în plus dacă-l aveți

Și la flămânzi nu-l dați,

Aceeași soartă într-o zi,

Probabil c-o să căpătați!

Așa spuse Călin!

Mai citește: 

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare TIPĂRITĂ(softcover)

GALAXY -VOLUMUL 1-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 384 PAGINI cuprinde 42 de scriitori contemporani. Transportul este inclus, livrare oriunde în lume! OFERTA LIMITATA!

35,00 EUR

FORMAT ELECTRONIC(E-book)- GENESIS -INTERVIURI-AMPRENTE SCRIITORICESTI

Comandati acum cartea GENESIS – interviuri -AMPRENTE SCRIITORICESTI , in format electronic (ebook) si in mai putin de 48 de ore iti vom trimite in email cartea in format pdf. In cele 400 de pagini veti gasi 40 de  interviuri  care vin sa dezvăluie 40 de personalități marcante care lasă amprente scriitoricești incontestabile asupra literaturii romane contemporane.COMANDA CARTEA ÎN FORMAT ELECTRONIC! MAI IEFTIN, MAI RAPID, MAI ECOLOGIC!

20,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.