Al Florin Tene -ROLUL REALISMULUI SOCIALIST ÎN FALSIFICAREA ADEVĂRULUI ISTORIC

AL FLORIN TENE

 

ROLUL REALISMULUI SOCIALIST ÎN
FALSIFICAREA ADEVĂRULUI ISTORIC

Autor: Al Florin Tene 

Am abordat tema realismului socialist ca sistem de
propagandă a unui regim criminal, cu scopul de a evidenția
faptul că majoritatea scriitorilor din perioada 1945-1989. și
câțiva ani după, au contribuit la propaganda unui regim ateu și
criminal.Cărțile acestora, scrise în perioada aceea, nu au fost
bune nici pentru timpul acela, iar pentru prezent și viitor sunt
231
maculatură.Bineînțeles încasând drepturi de autor consistente
din impozitele plătite de contribuabilul exploatat de regimul
comunist.
Ideea de a scrie despre falsul realism mi-a fost sugerată
citind fraza lui Irving Babbitt, care spunea: “Omul poate trăi
etic în trei planuri: religios, umanist, naturist.“Planuri pe care
nu le-am găsit în operele scriitorilor români care au scris în
spiritual realismului socialist.
În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut
mult mai înainte decât democrația promovată de politic.
Însăși cuvântul grec demoskratos însemnând: demos
„popor” și kratos „putere”, ne duce cu gândul la faptul că această
formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetățenilor în
fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, participarea
la guvernare prin instituțiile democratice, ca parlamentul, votul
universal etc.
Aspirațiile poporului român spre democrație au existat
aproape dintotdeauna. „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei,
tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în
care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă
când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față
de turci răbufnea în versurile: „Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău
ce ne fac și ne cer leafă”. Însuși faptul că Grigore Ureche aducând
o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a
Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de
cotropitorii turci în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor”,
este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente
democratice în rândul populației din spațiul Danubiano –
Carpato-Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării
Moldovei” a lui Miron Costin (1633-1691), în care prin faptul că
arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul
subliniază starea de mizerie a țărănimii ca o fierbere „în greutăți și
netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați împotriva
stăpânirii.
232
În toată literatura începutului istoriografiei în limba română,
inclusiv în „Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în
„cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicat-o sub titlul
„Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată de un
anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim
aspirațiile țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave
elemente democratice și sociale.
În acea perioadă Isaac Newton publica” Principiile matematice
ale filozofiei naturale” (1687), iar francezul Nicolas Malebranche
căuta să înlăture de pe poziții idealist-teologice dualismul
lui Descartes, scriind „Despre căutarea adevărului „(1674-1675).
În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, prin reprezentanții Școlii Ardelene,
se ducea lupta împotriva instituțiilor pe care se sprijinea orânduirea
feudală, împotriva obscurantismului și pentru luminarea poporului.
Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria
lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica
Românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria
pentru începutul Românilor în Dachia” a lui Petru Maior. Prin
scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității Românilor.
Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de
neacceptat de ocârmuitori.
Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul
XIX au venit prin filiera literaturii și artei promovate de boierii cu
dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și Iordache Golescu, fratele
lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima
școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică
în 1820 un abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu
Golescu scrie „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824,
1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea vieții țărănimii
exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela țărani.
Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean,
autor a unor pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a
233
luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul
inculturii și pentru dreptatea socială într-un context democratic.
În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848,
un rol important l-au avut publicațiile periodice. Ion Eliade
Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează „Curierul
Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din
inițiativa lui Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836,
Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: „Curierul de ambe
sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el „Alăuta
Românească” (1837).
În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov,
„Gazeta de Transilvania”, căruia îi adaugă un supliment „Foaie
pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm cu transformările
economico-sociale din principate, presa românească promovează
idei democratice, pătrunzând în mase.
În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu,
Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele
revistei fiind socotit de cenzură prea revoluționar și democratic a
făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și literară”.
După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal
lui Mihai Sturza.
O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au
gazetele „Poporul Suveran” și „Pruncul Român”, care apar în
timpul revoluției, promovând idei revoluționar-democratice. În
ultima publicație amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică
„Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre
„Marșul Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile
înflăcărate ale acestui marș urmăreau să dinamizeze mulțimea în
luptă pentru democrație și libertate.
„Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „- cum îl
caracterizează în poezia „Epigonii” poetul Eminescu- Anton Pann
(1794-1854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De
remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei”
234
care reflectă și critică moravurile vremii, inclusive instituțiile de
stat.
Mișcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în
care sunt evidențiate idei democratice, cunoaște un avânt deosebit
prin creația lui Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, M.
Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.
Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri,
Costache Negruzzi, M. Eminescu etc.
Era perioada când în Europa, mai ales în Franța, Honore de
Balzac (1799-1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui
romantism revoluționar pus în slujba viziunilor democratice ale
vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi și decăderii lui Cesar
Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach(1812-1882) publică
povestiri de inspirație rurală și romane din care transpiră idei
democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842-1891)
dramaturg care prin piesele „Proletarii” și „Mizerie cu zorzoane”,
evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.
*
Există în concepția unor critici și istorici literari,
contemporani cu autorii care au promovat prin operele lor realismul
socialist, că nu este necesar să excludem nici un autor din Istoria
Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei
trebuie puși la capitolul „Și alții”. Sau etichetați, precum au
procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziștii.
„Colaboratori cu regimul comunist”, frază ce trebuie să fie pusă pe
fiecare copertă a cărților semnate de Mihai Sadoveanu, Maria
Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M.
Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C.
Cubleșan, Ion Mureșan, D.R. Popescu, N. Breban, Miron Radu
Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deșliu, Victor Felea, Dumitru
Micu, Lucia Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S.
Crohmălniceanu, Mircea Popa, C. Zărnescu, Aurel Rău, Vasile
Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian Popescu,
235
Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeșanu, Al. Jebeleanu,
Eugen Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu,
fost secretar de partid la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc.
Așa cum au fost condamnați colaboratorii lui Goebbels care au
susținut propaganda nazistă, măcar moral să-i condamnăm pe cei
care au făcut propagandă realismului socialist și regimului
comunist-criminal. Fără această curățire, în spiritul Punctului 8 de
la Timișoara, vom băltii cum am făcut-o până acum. Îi întreb pe
aceștia; când au fost sinceri, atunci când erau menestrelii pcr-ului
sau acum când încearcă să ne dea lecții de democrație?
Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe
Facebook, că unicul scriitor român care s-a opus cu adevărat
dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv pentru care breasla îl
consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea, invocând
„lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany
publică lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat
cu Securitatea.
Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate.
„Apropo de victimele și de profitorii comunismului: dacă
aruncăm o privire către brava noastră scriitorime observăm că în
timp ce un număr oarecare de scriitori (nu foarte mulți, prin
raportare la ceilalți) sufereau în pușcăriile regimului, alții (mult mai
numeroși) serveau cu credință partidul și se bucurau de mari
privilegii (Un exemplu – și nu e cel mai spectaculos! -: drepturile
de autor erau fabuloase în comparație cu câștigul mediu al unui
profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore:
Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu,
Arghezi, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum,
Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu, Mihai Beniuc,
Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Marin Preda, Petru Dumitriu,
Laurențiu Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei
care își câștigaseră o oarecare notorietate înainte de 1948 – an în
care controlul partidului asupra producției literare devine total
prin naționalizarea editurilor.
236
După 1964 (când sunt eliberați majoritatea deținuților
politici) încep să fie „recuperați” foștii deținuți-scriitori: Ion
Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător
autodenunțat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaș
(turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea
românească a ființei se potriveau de minune cu politica
naționalistă a lui Ceaușescu), Edgar Papu (autorul teoriei
naționaliste a protocronismului) etc.
Paul Goma – singurul scriitor român care s-a opus
comunismului
Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a
scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparație cu
alte țări comuniste, unde a existat o opoziție reală la comunism din
partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem
trage niște concluzii nu prea măgulitoare și despre ADN-ul
românesc. Și e semnificativ că singurul scriitor român care s-a
opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până și
astăzi ca un paria de către distinsa noastră breaslă
scriitoricească”, scrie Octavian Soviany.
Unii dintre aceștia au lucrat în structurile de presă literară,
culturală și de partid, sau în instituțiile de specialitate, în redacțiile
ziarelor și revistelor literare și de cultură, edituri, Consilii la diferite
niveluri, C.C și C.C.U.T.C, contribuind ca activiști la promovarea
unei ideologii criminale. Iar operele lor, așa cum mai scriam în alt
articol, sunt scrise în spiritul realismului socialist. Unii, chiar, au
colaborat cu securitatea, așa cum ne-a informat CNSAS-ul,
precum: Ștefan Cazimir, Ion Coja, Dumitru Constantin, Ion
Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie Novăceanu,
Mihai Pelin, Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N.
Breban, Ion Groșan, Lucian Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu,
Ioan Es. Pop, Mircea Iorgulescu, Dan Berindei și lista poate
continua. Dar, nu mai puțini vinovați sunt scriitorii care au lucrat în
237
redacțiile literare, politice, edituri, institute de cercetare, care au
contribuit și promovat propaganda partidului comunist-criminal.
Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu și
Corneliu Vadim Tudor. Să fi cumpărat dosarele, imediat după
revoluție, de la ofițerii securității?
O vină, în prezent, este a acelor critici și istorici literari care
persistă a promova și lăuda operele scriitorilor care au susținut
realismul socialist și care, ca activiști în structurile de propagandă
comunistă (reviste literare, ziare, edituri, instituții de cercetare,
consilii de cultură), duc în continuare la promovarea unor vinovați
care au contribuit la menținerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o
revoluție în 1989. Criticii și istoricii literari care persist în această
greșeală sunt: Mircea Popa, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Matei
Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleșan, Gheorghe
Crăciun, Simion Bărbulescu, Manolescu etc.
„În acest context, e de la sine înțeles că exercițiul critic nu
poate abdica de la normele deontologice pe care le presupune
actul valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de necesare, pe
atât de ferme – moralități intrinseci, el riscă să-și piardă
integritatea, veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce argumentul
decisiv al actului critic ar trebui să decurgă exclusiv din structurile
operei literare, punându-se între paranteze orice alte aspecte
extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată „Critici
români contemporani”, apărută la Târgu Mureș la Editura
Universității „Petru Maior”, 2011.
Cei enumerați mai sus au vina duplicității. Vă mai amintiți de
așa numitele cronici laudative din Gazeta Literară, România
Literară, Argeș, Tribuna, Scrisul Bănățean, Iașul Literar,
Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărților semnate de: A. Toma,
Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan”,
reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii
desculți etc.), prozele lui George Bălăiță (Călătoria, Întâmplări din
noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie
de cuțit „și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care
238
spune da!, Morții nu mint niciodată), Dan Deșliu (Lazăr de la
Rusca, 1949, Minerii din Maramureș, 1951, Cântec pentru legea
cea mare, 1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin
Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel
ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R.
Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului),
Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae
Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă), Mircea Popa
(Spații Literare. Studii de istorie literară, 1974 și Istoria presei
literare românești din Transilvania de la începuturi până la 1918
până la 1918, în colaborare cu Valentin Tașcu, 1980), C. Cubleșan
(Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman, 1974.), Așteptându-i pe
învingători, Editura Albatros, București, 1981, Ion Maxim Danciu
etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context,
criticii, foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastice și-au
irosit timpul abordând astfel de cărți, lucrări ce omagiau pe marele
conducător, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”. Un
rol în jocul politic din timpul regimului comunist l-a avut generația
optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru a
nu jigni ideologia partidului comunist. Astfel aceștia au putut ocupa
posturi călduțe în redacții și edituri. Creațiile lor nu au fost bune
nici în prezentul de atunci, iar acum sunt inutile. Pe aceste
maculaturi se încasau sume foarte mari de către autori, aceștia mai
beneficiau de excursii în străinătate, vacanțe la Casele de Creații de
la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleșan a fost cel mai plimbat
scriitor. A făcut parte din toate delegațiile USR din străinătate etc.
Oare de ce? Au încasat salarii bune de la contribuabilul sărăcit și
chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba, mai mult, acești
redactori modificau creațiile primite de la scriitori din afara
sistemului în așa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroșenie
găunoasă la Conducător și partidul comunist. Astfel contribuiau la
un genocid cultural pentru care îi condamn. Cum se explică faptul
că Buzura, Breban, D.R. Popescu, Dumitru Popescu, C. Zărnescu,
239
C. Cubleșan, și mulți alții, efectuau vizite în „putregaiul”
occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?
Acești critici, istoricii literari și scriitorii veniți din vechiul
sistem se întreceau să laude realismul socialist, și sistemul
comunist-criminal, iar acum critică cu răutate pe scriitorii care nu
vin din același sistem? Ei nu au înțeles că un adevărat critic este și
pedagog. Încă, se mai cred supra oameni, sentiment „injectat” în
spiritul lor de către propaganda comunistă, prin avantajele pe care
le aveau de la un sistem ateu și inuman. Acest spirit de răutate și
superioritate nejustificată, îl găsim la criticii și scriitorii ce vin din
sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o emisiune
televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceștia,
nici când locuiam în București, nici în Cluj-Napoca, în prezent, nu
i-am văzut la Biserică, iar Mircea Popa a falimentat o asociație
ortodoxă din Cluj-Napoca, fiind pus președintele acesteia de către
regretatul Î.P. Bartolomeu Anania. Probabil sunt atei, dacă este așa,
nu aștept nimic de la aceștia.
*
Pentru început e bine să definim, conform Dicționarului
Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istoria
(literaturii, artelor), aceasta este: Știința care studiază dezvoltarea și
schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii,
istoria artelor.
Se cunoaște faptul că istoria națiunilor consemnează cu
amănunțime victoriile, dar și înfrângerile. Arheologia, o ramură a
științei istoriei studiază și consemnează în amănunțime cea mai
mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din patrimoniu
cultural și istoric al umanității. O adevărată armată, de cercetători,
nu-și permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai
mică victorie, un semn hieroglific, o relicvă antropologică sau
arheologică din lanțul nesfârșit al evoluției societății omenești.
Patrimoniu ce face parte din istoria națiunilor. Singurii care șterg cu
buretele indiferenței, al intoleranței, pagini întregi din istoria artelor
240
și literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari
din spațiul spiritual românesc. Francezii nu-și permit să omită nici
un autor, chiar dacă a scris și publicat un singur poem, sau a pictat
un singur tablou. Pe când la noi se șterge cu „buretele” o întreagă
pleiadă de oameni de cultură.
„Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent
(impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu
Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al. Piru,
Laurențiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu,
Marian Papahagi, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăți, eliminând
din start sute de autori cu cărți publicate și prezenți în presa
culturală. Nicolae Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune
opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul
receptării) nu-și atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o
istorie a literaturii.
Aproape toate „istoriile” artelor, și în special cele ale
literaturii române, și chiar dicționarele de profil, sunt concepute pe
criterii partizane (vezi: Istoria literaturii contemporane, de Alex.
Ștefănescu), cuprinzând aceiași autori care au scris în spiritul
realismului socialist, omițând cu bună știință autori de expresie
română din diasporă și chiar din țară: Radu Gyr, N. Crevedia, Paul
Goma, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruș, Baciu, Vintilă Corbul
(cu inegalabilul roman Sclavii pământului).
S-a adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări
istoriografice. Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.
Ce să mai vorbesc de dicționarele: DICŢIONAR de literatură
română contemporană, de Marian Popa, ediția a doua, Editura
Albatros, 1977, Dicționarul artiștilor români contemporani, de
Octavian Barbosa, Editura Meridiane, București, 1976. Ceva mai
complet este Dicționarul scriitorilor români de Mircea Zaciu,
Marian Papahagi și Aurel Sasu, însă, și acesta are multe omisiuni.
Am constatat în, așa zise, dicționare că sunt prezenți, în
totalitatea lor toți scriitorii, artiștii, care lucrau în sistem: adică erau
redactori la reviste, ziare, edituri, salariați ai Consiliului Culturii, ai
241
propagandei de partid etc. Lipsesc cu desăvârșire scriitorii, artiștii,
liberi profesioniști, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă
face să afirm că erau cuprinși în paginile lor scriitorii și artiștii
verificați de partid, chiar de securitate, și că autorii dicționarelor
acționau la comandamentul partidului comunist.
Mai complet se pare este Dicționarul literaturii române de
Aurel Sasu, apărut în 2006.
Istoria literaturii este știința care studiază, consemnează toate
operele scrise în acest domeniu și autorii lor, dezvoltarea și
schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite, după preferințe,
sau opțiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toți
autorii, răi sau buni, cu eșecurile și victoriile lor. Dacă este altfel, nu
este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie,
sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul
plac al unuia sau altuia. Ea se scrie așa cum este, fără omisiuni și
fără aprecieri personale ale celui care o scrie. Se consemnează
viața, opera, evenimentele ce au influențat opera și se citează
aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Așa cum se
procedează la scrierea istoriei neamului românesc.
M. Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de
căpetenie a popoarelor. Ca sa parafrazam pe acesta, întreb Istoria
Literaturii Române pe când va ajunge cartea de căpătâi a neamului
nostru? Având în vedere că în condițiile intrării în Europa și a fenomenului
globalizării e necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită
de-a lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii și artei.
Prin acestea Europa va cunoaște adevăratul suflet românesc.
*
Odată cu intrarea tancurilor rusești în țară în august 1944 și
eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat și din
întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau
simpatizanți (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului
condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948
de către Marea Adunare Națională a legii prin care întreg
242
învățământul este unificat și laicizat, și transformarea Societății
Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română
devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând
realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt
excluși din noua organizație scriitoricească scriitori a căror operă
nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr,
N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și mulți alții. Sunt
interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor
Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, și chiar Eminescu etc.
Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită
poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interziși: Platon,
Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost
interzise 8000 de cărți. În această perioadă sunt impuse opere ce
promovau realismul-socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski,
Șolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei
Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N.
Ostrovski cu „Așa s-a călit oțelul”, Maxim Gorki care publicase în
„Literaturnia Gazeta” articolul „Despre realismul socialist” etc. Se
înființează în București Editura Cartea Rusă, o facultate unde se
învăța numai limba rusă, iar în marile orașe se deschid Librăriile
„Cartea Rusă.”
Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate
distorsionată a realității, o adaptare a ei la cerințele și interesele
partidului comunist care dorea să dețină monopolul adevărului și
înțelegerii realității. Real era doar ce era conform cu viziunea
partidului unic. Având ca principiu „tipul omului nou” mereu
învingător în luptă cu tarele trecutului.
La noi, mulți scriitori pactizează cu puterea comunistă și
încep să publice cărți scrise în spiritual realismului-socialist,
doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul
Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor țărilor care
au fost ocupate de Armata Roșie. Debutul realismului socialist din
România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului
mediocru A. Toma, publică trei articole în Scânteia, intitulate
243
„Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” despre opera poetică a
lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale față de
valorile naționale ale trecutului. Într-un articol publicat în „Viața
Românească”, nr. 3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de
președinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiția poetului
realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid
S. Crohmălniceanu, Mihai Gafița, Mihai Novicov, Traian Șelmaru,
Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie
cultural-politică.
Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist
la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind președintele Marei
Adunări Naționale nu a vrut să grațieze condamnarea la moarte a
unui țăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele:
„Fantezii răsăritene” (1946), „Păuna Mică” (1948) și „Mitrea
Cocor” (1950). A urmat Zaharia Stancu cu „Desculț”, Alexandru
Jar cu „Sfârșitul jalbelor” (1950), Petru Dumitriu cu „Drum fără
pulbere” și „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul
„Negura „(1949), Eugen Barbu cu „Groapa” și „Șoseaua
Nordului”, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius,
Alexandru Mirodan etc.
Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai
„îndulcit” realismul-socialist, dar slujind și în acest fel regimul de
dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschiderea”
literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidență” cu
aprobarea cenzurii și ai securității. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.
Popescu, Breban etc. Se continua publicarea de cărți a celor care
făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio,
televiziune, instituții cultural-artistice, activiști culturali și politruci.)
și care erau verificați. De fapt toți scriitorii din sistemul amintit nu
erau altceva decât activiști politici în slujba propagandei PCR, iar o
parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de
informații din rândul diasporei românești, după care veneau în țară
și raportau securității. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan,
Ion Cocora, Al. Căprariu, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu,
244
Nicolae Dragoș, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu,
Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda și mulți
alții, erau mereu prin occident.
În spiritul realismului-socialist au apărut: „Calea Griviței”
(poem) de Cicerone Teodorescu, „Grivița Roșie” de Marcel
Breslașu, ambele în 1950; „Steaguri” de M. Beniuc, „Minerii din
Maramureș” de Dan Deșliu, apărute în 1951; „În satul lui Sahia”
de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan,
„Oțel și pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu,
„Desfășurarea” de Marin Preda, cărți apărute în 1952; „Un om
între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele
pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din ulița noastră”
de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu,
toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărțile: Mihai Beniuc –
„Mărul de lângă drum” și „Partidul m-a-nvățat”, Cicerone
Teodorescu – „Făurari de frumusețe”, Mihu Dragomir –
„Războiul”; în 1955: Marin Preda – „Moromeții”, T. Arghezi –
„1907”, Titus Popovici – „Străinul”, Maria Banuș – „Ţie-ți
vorbesc, America”, Veronica Porumbacu –„Generația mea”; în
1956: Tudor Arghezi – „Cântare omului”, N. Labiș – „Primele
iubiri”; în 1957: Eugen Barbu – „Groapa”, A.E. Baconski –
„Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei –„Pasărea albastră”, Ion
Marin Sadoveanu – „Ion Sîntu”, Ion Vitner – „Firul Ariadnei”; în
1958: Miron Radu Paraschivescu – „Laude și alte poeme”, Marin
Preda – „Îndrăzneala” și D.R. Popescu – „Fuga”, iar în 1959 îi
apare primul roman „Zilele săptămânii”; în 1960 sunt publicate
cărțile noii generații de poeți și prozatori: Nichita Stănescu, Cezar
Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ștefan Bănulescu, Ion
Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuș Neagu publică „Somnul de la
amiază”. În 1963 apar cărțile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu,
„Capul Bunei Speranțe” de Augustin Buzura (romanele acestuia
sunt necitibile în ziua de azi), „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză,
în 1972 „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974
„Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generație sub
245
motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realitățile
existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.
În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu
publică articole vădit propagandistic în favoarea
realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creața literară
contemporană” și o serie de altele în „Gazeta Literară” și
„Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism-realism
socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ștefănescu de când a început
să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe
atunci de Ștefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist și
criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest așa zis
curent literar impus de PCR.
*
În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din
țările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelalte
țări democratice, literatura, în general cultura și arta, cunoștea o
înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire
prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările
de dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi:
„Clerambard” (1950), „Capul celorlalți” (1952), Paul Eluard, poet
francez, scrie și publică „Poezie neîntreruptă” (1953), folosind un
limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de reciprocitate
între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961
„Structura cuvintelor complexe” și volumul de poezii „Dumnezeul
lui Milton”, poetul, prozatorul și dramaturgul german (RFG)
Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo de fluviu” (1947),
„Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în
1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).
De observat că în timp ce în țările democratice autorii își
publicau din timpul vieții memoriile sau jurnalele, la noi nici-un
scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieții, de teamă că
vor intra în malaxorul securității.
246
Toate revistele din București și din țară, România Literară,
Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul
bănățean. Tribuna, Orizont etc., aflându-se sub controlul aparatului
propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai
prin editoriale, dar și prin literatura publicată, a regimului de dictatură.
Sunt modificate poeziile și proza, de către redactori (trimise pe
adresa redacției de corespondenți), în spiritul realismului-socialist,
iar când au fost la conducerea partidului și țării familia Ceaușescu,
erau modificate, datate și dedicate acestei familii. Modificările se
făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii și scriitorii din
redacții contribuiau și prin această metodă la implementarea unei
ideologii străine poporului nostru. Cărțile majorității scriitorilor
care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune
nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă
gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se
tipărească aberațiile acestor scârța-scârța pe…
N. Manolescu și Alex Ștefănescu în loc să cuprindă în
„Istoriile” lor acești mastodonți cu picioare vopsite cu cerneală
roșie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au
scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniștilor,
cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa,
Herta Müller, Andrei Codrescu, George Astaloș, Virgil Duda, Ioan
Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ștefan Baciu
Vintilă Corbu cu celebrul său roman Sclavii pământului, și mulți
alții. Totuși îi înțeleg pe cei doi istorici și critici literari, gândindu-
mă la proverbul românesc „te asociezi cu cine te asemui”, recte
Păunescu și alți aplaudaci comuniști, chiar dacă și-au pus masca
democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris
în spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generații
tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.
Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă,
radio, presă scrisă, edituri și TV se aflau în mâna acestor
scriitori-activiști de partid, astăzi constatăm că societatea
românească, oamenii care o compun au un comportament și o
247
mentalitate deformată față de valorile democratice. Aceasta este
principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluția din
1989, nu progresează în implementarea democrației în drumul ei de
integrare europeană.
În acest sens ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în
redacțiile ziarelor, revistelor literare și editurile comuniste de
genocid moral și cultural la adresa poporului român.
Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire
dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul,
compozițiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului
promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism cu
elemente ale prezentului.
*
Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost
criticat în presă de acești „corifei„ și de acoliții lor, că am încălcat
morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive
inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de
topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui
Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar
de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I-VI,
1926-1929), puțin mai știu. Așa că dragi A mici vă avertizez cu cele
spuse de Immanuel Kant: „Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și
singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr.
Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să
ierți”.
Vă întreb „corifei”, veniți din regimul trecut, dacă ați slujit cu
credință sistemul comunist-criminal, acum de ce nu vă implicați cu
aceeași ardoare la salvarea democrației din țara noastră pe care o
invocați cu multă demagogie în situațiile festiviste organizate de
USR și de unele partide?
*
În condițiile actuale când integrarea europeană și tendința de
globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român
248
este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naționale.
Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam.
Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin
moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate
culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de
caracteristici culturale, ci și existența unor caracteristici culturale
care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii-toți oamenii,
europenii, africanii, asiaticii sau alții-au decis în repetate rânduri să
renunțe la o anumită caracteristică a propriei culturi și să o
înlocuiască cu ceva aparținând unei alte culturi denotă că ceea ce
era împrumutat de la alții funcționa mai bine; cifrele arabe, doar să
dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele
romane-ele sunt superioare celor romane.
Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul
intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri
științifice, mai bune, mai superioare decât ale intelectualilor altor
popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.
Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie
educat în spirit mesianic. De expansiune și promovare a culturii și
științei românești, numai așa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie
ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din
Scrisoarea III-eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și
neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde
și ce avem.
Mă întrebați, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce
mulțimea de credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu
care șterge granițele pregătirii intelectuale, merg în Casa
Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din acești
intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și
pun cu trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul
culturii noastre, și… din când, în când se mai „înțeapă” unul pe
altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-științifică, loc
pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator să
descopere floarea rugini, cum spuneam într-o poezie în tinerețe,
249
care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică
arderea interioară, din miezul căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA
GENIALĂ.
Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură,
e necesar să înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea
tradițiilor, a culturii noastre. De-a lungul anilor culturile renunță la
ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca ceva împrumutat de la
o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a
fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții
conservatorismului, pe care-i numim naționaliști, pare să fie cu
totul altceva. Ei doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea
fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această
cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradițiile și culturile
țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum s-a întâmplat cu
baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul
Dunării), cu cântecele bănățene care au melosul sârbesc etc.
Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei
care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și ce
anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a
fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea
de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561
Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, sau în Ţara
Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit
primele cărți, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel
Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe Basarab.
Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au
îmbogățit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizații ale zonei
noastre.
Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos:
Doamne, cât de scump se plătește cuvântul frumos cizelat și câtă
durere întunecată ascunde suprafața lui strălucitoare.
Tinerilor le-aș recomanda să se ghideze după apoftema lui
Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul
bun-prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului
250
necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care
dorește să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de
pe margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc:
Ursul merge, câini latră. Să se teamă de insultele învăluite în
elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că știința ne-o dă contactul cu
lucrurile, înțelepciunea ne-o dă detașarea față de acestea. În anul
Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu
regimul comunist ateu și criminal este…
Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au
promovat realismul socialist și au susținut propaganda
comunistă-criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt
spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele
însă e numai pentru sufletele tari și firile călite”. În concluzie: cei
care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului,
rămân la categoria oricine, un fel de „nimeni în drum” cum spunea
țăranul celor care-și pierdeau vremea în birt.
*
Sistemele totalitare ale secolului al XX-lea au suprapus
imaginii suveranului cu ascendenţă divină, expresie a unui
sistem centrat pe religie, imaginea „omului nou“, întruchipată
de conducătorul unei noi societăţi pseudoegalitariste. Este
vorba despre o translare de paradigmă către „iluzia că masele
conduc de fapt“1. Cultura emanată de noua organizare
reprezintă discursul oficial al acesteia şi operează cu un set de
simboluri acreditate, ce trebuie preluate şi reproduse de mediile
de diseminare a informaţiei. Limbajul folosit va fi întotdeauna
unul facil, garantînd inteligibilitatea mesajului la toate
nivelurile. În acest context, în artă, devine simptomatică
opţiunea sovieticilor pentru realism în detrimentul avangardei,
în compania căreia a debutat. Impactul realismului socialist, ce
se adresează emoţionalului, este net superior ecoului artei
spiritualizate şi elitiste a avangardei. Trebuie menţionat faptul
că realismul socialist a rămas, la nivel oficial, unica doctrină
251
estetică permisă în toate ţările din spatele Cortinei de fier, pînă
la căderea comunismului, din 1990. Termenul va fi
reinterpretat permanent, din ce în ce mai permisiv la nivel
estetic, în funcţie de nevoile politice de moment.
Lenin a înţeles, de la început, importanţa capitală a
propagandei pentru impunerea şi menţinerea la putere a
partidului şi a ideologiei sale. Identificînd duşmanii noii ordini
şi, implicit, ai partidului (burghezia, chiaburii, imperialismul
occidental, conspiraţia mondială etc.), Lenin menţine voit
starea conflictuală în societate, pentru a justifica raţiunea însăşi
a doctrinei: revoluţia permanentă. Sub pretextul „construirii
socialismului“ se face tabula rasa în toate domeniile (cultural,
ştiinţific etc.), spre a elimina orice urmă a mentalităţii burgheze
„retrograde“, a capitalismului „pervers“.
În fapt, era destul de clar că „pentru făurirea
socialismului este nevoie de un anumit nivel de cultură“ (V.I.
Lenin)2, care lipsea cu desăvîrşire în Rusia profundă.
Momentul şi contextul erau ideale pentru inseminarea
teritoriului devastat de lupta de clasă şi antagonismele de tot
felul; proiectul avea sorţi de izbîndă, întrucît exista acum
puterea de a concepe şi introduce prin toate mediile, de la
mass-media pînă la învăţămînt, arte etc., imaginea unei lumi
socialiste virtuale. Universul irealităţii îşi va întinde spectrul
asupra întregii societăţi sovietice şi, după cel de-Al Doilea
Război Mondial, prin simetrie şi asupra celorlalte popoare
asociate „lagărului socialist“, ajungînd să înlocuiască realitatea
redusă la tăcere, inertă. Propaganda va reuşi această mutaţie
unică în istorie, prin care realul este suprimat şi înlocuit cu
ideea despre o realitate ideală, cea socialistă; materialismul
ştiinţific eşuează într-un proiect, departe chiar de concretul pe
care se sprijină. În absenţa substanţei, tot ceea ce rămîne este
ideologia, care umple toate formele definibile ale realului cu un
fals conţinut.
252
Crearea unui limbaj unitar şi unic prin monopolul
partidului, indiferent de mediul de transmitere a informaţiei, va
contribui decisiv la înlăturarea oricărui tip de background
sociocultural, rezultatul fiind o populaţie de indivizi hibrizi,
care reacţionează şi gîndesc similar la un stimul dat, oricare ar
fi nivelul de cultură din care provin. De fapt, mai corect ar fi să
ne referim la acest tip de comunicare ca la un discurs, schimbul
pe care dialogul îl presupune fiind ab initio exclus.
Pe această bază, poate fi înţeleasă implozia fulgerătoare a
comunismului în Europa de Est, după 1989, la baza edificiului
său stînd, de fapt, cuvîntul şi imaginea:
„Căci atunci cînd oamenii întorc spatele minciunii, minciuna
încetează pur şi simplu să mai existe. Aidoma unei maladii
contagioase, ea nu poate exista decît cu concursul oamenilor“
(Aleksandr Soljeniţîn)3.
Ca orice alt regim totalitar, cel comunist a operat,
imediat după instalarea la putere, o sistematică şi agresivă
campanie de anulare a trecutului, intenţia fiind aceea de a
distruge sau altera corpul dur, nucleul imaginarului colectiv:
„se definește ca o de neocolit reprezentare facultatea de
simbolizare din care toate temerile, toate speranțele și roadele
lor culturale izbucnesc continuu…“4. În breşa astfel creată vor
insera, prin intermediul propagandei, care inundă spaţiul public
sub toate formele ei, un nou trecut, o nouă istorie, a cărei aură
mitică va îngloba „eroii“ momentului, înălţîndu-i către un
spaţiu al sacrului. Întocmai după modelul autocratic de drept
divin, reprezentanţi ai ordinii divine pe pămînt, aceşti „stăpîni“
ai momentului astfel legitimaţi vor privi către poporul aflat
acum la picioarele lor, reclamînd metanoia în spiritul noii
mistici politice.
Această plasare a discursului oficial în spaţiul eterat al
unei adevărate metafizici comuniste „reprezintă […] acea
nevoie de a exalta poporul, de a-l menţine concentrat asupra
scopurilor ce i-au fost impuse, şi în cele din urmă de a-i
253
impune o stare de tensiune şi de servitudine“5. Tot ce se
inventează acum în materie de imaginar sociopolitic – un
Panteon de eroi, fie ei ai trecutului, reevaluaţi în spiritul
vizionarismului socialist sau ai prezentului, călăuzitori sau
făuritori ai noii lumi, o suită de sărbători, evenimente publice
grandioase impregnate de simbolistica puterii – va forja în chip
agresiv, prin amploarea şi forţa mesajului transmis, naşterea
unei noi conştiinţe, cea a omului nou, un individ gata oricînd să
răspundă chemării partidului. În acest proces, rolul artei este
unul important, ca mijloc tradiţional de a pune în mişcare
masele, indiferent de pregătirea sau nivelul social al indivizilor
ce le compun, prin extraordinara sa forţă de captare a atenţiei şi
de sugestie, dublată de capacitatea de a ilustra în imagini
programul ideologic dictat de la centru. Cunoscînd bine faptul
că indivizii, departe de a-şi coordona viaţa şi acţiunile exclusiv
pe baze raţionale, preferă mai degrabă o orientare către
structurile afectului, familiare majorităţii acestora, ca parte a
celui dintîi şi cel mai comun nivel de cunoaştere – cel senzorial
–, „îndrumătorii politici“ vor abuza de utilizarea imaginii.
Formulele vizuale ale acesteia vor fi controlate şi condiţionate
în mod drastic şi metodic, pentru a corespunde cerinţelor şi,
deci, intereselor partidului. Imaginea devine „un instrument de
tetanizare, de condiţionare, de oprimare, într-un cuvînt, un
înlocuitor al violenţei“.
Termenul „realism socialist“ devine oficial, cu ocazia
primului Congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici, ce a avut loc
la Moscova, în 1934. Promovarea sa este atribuită lui Andrei
Jdanov, secretar al Partidului Comunist. Chiar dacă iniţial se
referea doar la literatură, formula a fost ulterior aplicată tuturor
artelor. Încă de la început, lucrurile nu au fost foarte clare în
ceea ce priveşte forma şi conţinutul acestei metode. Nu putem
vorbi de o estetică realist-socialistă, din moment ce sistemul
însuşi nega orice altă formă de clasificare anterioară a genului,
ca fiind o expresie a altor sisteme filozofice anterioare şi
254
inferioare doctrinei comuniste7 şi materialismului dialectic,
adevărata filozofie. Aşadar, legătura cu trecutul fiind
întreruptă, şi exigenţele, categoriile, regulile puteau fi
regîndite, recreate.
„În primul rînd, înseamnă să cunoşti viaţa în aşa fel
încît să fii capabil să o redai veridic în opere de artă, nu să o
descrii în mod formal, ca o simplă «realitate obiectivă», ci s-o
redai în progresul ei revoluţionar.“8
În ceea ce priveşte artele plastice, ideea fusese formulată
anterior, într-o formă apropiată – realism eroic –, în „Declaraţia
inaugurală a Asociaţiei Artiştilor din Rusia Revoluţionară“,
publicată în 1922. Aici apăreau elemente care se vor
transforma, mai tîrziu, în dogma realismului socialist în artele
plastice din spaţiul de influenţă sovietică. Se trasa de-acum
direcţia tematică a „stilului realismului eroic“, care trebuia să
zugrăvească „viaţa Armatei Roşii, a muncitorilor, a ţăranilor, a
revoluţionarilor şi a fruntaşilor în muncă“.
Dincolo de conţinutul ideologic, se face referire şi la
forma de expresie prin formula „adevărata imagine a
evenimentelor, nu născociri abstracte“10, sau prin necesitatea
introducerii unui nou „stil“ în acord cu cerinţele societăţii celei
mai avansate, cea comunistă: „un nou stil este esenţial, un stil
puternic, inteligibil, proaspăt, care pune ordine în raţiune şi
sentiment, acel stil care, în scurtul nostru manifest, este numit
realism eroic“11. De asemenea, se stabileşte acum, şi va
rămîne literă de lege, sursa de inspiraţie în ceea ce priveşte
formula plastică potrivită, făcîndu-se referire la cîţiva pictori
ruşi realişti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cunoscuţi sub
numele de „rătăcitorii“ (Peredvijniki) – Ilia Repin, Vasily
Surikov, Vasili Perov. Operele lor monumentale, ce reprezintă
subiecte istorice, portrete, aspecte sociale, într-o manieră fotorealistă
impresionantă, vor fi modele pentru toţi pictorii din
arealul sovietic.
255
În esenţă, dincolo de orice critică a realismului socialist
şi de faptul că nu poate fi considerat un stil sau un curent
artistic, din moment ce nu i se pot defini o platformă pe
teritoriul plastic, un fond de idei coagulate filozofic şi o formă
în acord cu acestea, probabil cel mai aproape de adevăr este
următoarea afirmaţie: „Spiritul poporului (narodnost) a fost, în
esenţă, principiul fundamental al realismului socialist. Legătura
sa estetică cu conştiinţa de partid constituie adevăratul nucleu
estetic, caracteristica principală, sensul estetic al realismului
socialist.“12 Cultura maselor nu putea fi o estetică, ea era doar
un simplu mijloc de propagandă ce folosea un vizual facil, de
tip kitsch.
În România, diseminarea realismului socialist s-a făcut,
ca şi în celelalte ţări comuniste, prin intermediul textelor de
specialitate traduse şi publicate în tiraje impresionante, al
expoziţiilor de artă sovietică itinerate în toate oraşele mari, al
schimburilor de experienţă, al reproducerilor după maeştrii
sovietici sosite în ţară pentru prelucrarea deopotrivă a
publicului şi a artiştilor în spiritul noii doctrine13. Ca
particularitate, România era singura ţară din fostul bloc sovietic
care deţinea o colecţie impresionantă de reproduceri14, după
opere canonice ale realismului socialist sovietic, de care făcea
uz, cînd un anume eveniment o cerea. Acest lucru este, într-o
oarecare măsură, relevant pentru servilismul exagerat şi dorinţa
de afirmare a liderilor locali. Ele erau uneori introduse, spre
comparaţie şi perfecţionare, în expoziţiile naţionale importante.
Trebuie menţionat că aceste cópii, realizate tot de pictori ruşi,
erau cumpărate de Statul român la preţuri deloc neglijabile.
Cu timpul, alături de vocile sovietice avizate, vor apărea şi
critici autohtoni, ce par să fi deprins cu brio acelaşi limbaj de
lemn prolix. Ei vor critica, vor face recomandări, vor trasa
direcţii de urmat, evident, sub atenta supraveghere a aparatului
de propagandă, ba chiar la îndemnul său. Potopul de epitete şi
de construcţii verbale bombastice care umplu paginile publica256
ţiilor dedicate genului erau menite să îndrume şi să îndrepte
artiştii pe calea realismului socialist. Tematica „recomandată“,
în dorinţa de a surprinde specificul şi transformările momentului,
va fi „munca în uzine, fabrici şi mine, aspecte ce reflectă
prefacerile adînci care se petrec în viaţa ţăranilor muncitori, a
tineretului, aspecte ale luptei pentru pace în ţara noastră şi de
peste hotare, scene de gen“16, portrete reprezentîndu-i pe
„muncitorul fruntaş, ţăranul colectivist, intelectualul legat de
popor“17. Devine din ce în ce mai clar faptul că nici oamenii
propagandei, nici critica de artă şi, cu atît mai puţin, artiştii nu
au înţeles vreodată în ce consta, realmente, metoda realismului
socialist. De altfel, această situaţie ambiguă va fi folosită din
plin de oamenii sistemului spre a orchestra diverse campanii de
demascări şi epurări, inventînd şi aruncînd în joc argumente
dintre cele mai fanteziste şi contradictorii, modificîndu-şi
discursul după conjuncturi.
După decembrie 1989, au apărut o serie de studii şi
cercetări despre realismul socialist ale unor critici şi istorici
literari ca: Ana Selejan, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu,
Alex. Ștefănescu, Sanda Cordoș, Vasile Spiridon, M. Nițescu,
Alex Goldiș, Andrei Terian, Nicolae Mecu ș.a. Aceștia au scos
în evidență un teren necunoscut până atunci al literaturii
române scrise în perioada realismului socialist. Cea care s-a
oprit cu multă altenţie şi obiectivitate asupra scrierilor din
această etapă a literaturii române a fost Ana Selejan. Astfel, în
volumele Literatura în totalitarism (I-VI, 1999-2010), Adevăr
și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989 (2011) şi
Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanților” în comunism
(2012) scrise de Ana Selejan, precum şi în comentariile lui
Eugen Negrici (în Poezia unei religii politice. Patru decenii de
agitație și propagandă,1995 şi în Literatura română sub
comunism 1948-1964, 2010), printre autorii tineri, pătimaşi ai
temelor realist-socialiste, care au debutat după 1948, am
descoperit şi scriitori interbelici care şi-au adus contribuţia la o
257
literatură bazată pe principiile ideologiei comuniste. Supuse
unei analize critice pertinente, operelor literare realist-socialiste
ale acestora trebuie să li se stabilească adevărata valoare în
peisajul literaturii române. De altfel, profilul literar al
scriitorilor interbelici care s-au compromis şi au colaborat cu
regimul totalitar trebuie actualizat şi cu activitatea din perioada
realismului socialist. În dicţionarele şi istoriile de literatură
română, se pune accent pe activitatea acestora din interbelic,
eventual pe cea care urmează după totalitarism, amintind vag
de creaţiile realist-socialiste. Iată de ce m-am oprit asupra
acestei teme: necesitatea de a face cunoscută contribuţia
scriitorilor interbelici la promovarea temelor realist-socialiste,
prin toate genurile literare: liric, epic şi dramatic. Bineînţeles,
nu poate fi uitat rolul hotărâtor al criticilor şi comentatorilor
literari realist-socialişti în direcţionarea literaturii în raport cu
directivele partidului comunist. Ceea ce doresc să demonstrez
este faptul că poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici literari
interbelici au cedat sau au îmbrăţişat fără prea mari insistenţe
temele realist-socialiste. Mii de pagini au fost scrise cu scopul
de a călăuzi masele în construirea vieţii noi. 4 M-am străduit să
pun în evidenţă acele aspecte ale literaturii din perioada 1948-
1966, care o încadrează în tiparul realismului socialist. Pentru
exemplificare, am folosit ediţiile princeps, iar atunci când nu a
fost posibil, am apelat la ediţii mai recente. Tema lucrării a fost
abordată, mai întâi, din punct de vedere teoretic, apoi am supus
analizei literatura realistsocialistă. Metodele de cercetare pe
care s-a bazat demersul meu ulterior au fost: investigaţia,
analiza, studiul de caz şi comparaţia. Ca principală strategie pot
să menţionez sistematizarea informaţiilor, structurarea lor pe
baza unui plan logic. Studiul de faţă poate fi privit şi ca o
provocare adresată lectorului contemporan, care nu cunoaşte
sau ştie prea puţin despre activitatea interbelicilor din perioada
realismului socialist. Cu siguranţă că lucrarea de faţă poate fi
completată cu alte exemple de colaboraţionism. Teza mea a
258
fost structurată în cinci părţi, fiecare având capitole care
detaliază subiectul. Prima parte, intitulată Realismul socialist.
Privire generală, are trei capitole: Cap. I. Delimitări teoretice
recente; Cap. II. Adeziuni ale scriitorilor interbelici la metoda
metodelor; Cap. III. Stadiul actual al cercetării realismului
socialist. În primul capitol am prezentat mai multe abordări
teoretice ale definiţiei realismului socialist. Am apelat la
studiile următorilor critici literari: Ana Selejan, M. Niţescu,
Eugen Negrici, Sanda Cordoş, Vasile Spiridon, Alex.
Ştefănescu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu şi Ion Simuţ. În
urma analizei informaţiilor despre realismul socialist oferite de
aceştia, am ajuns la concluzia că singura definiţie clară,
formulată de un cercetător român al acestui curent literar, este
cea dată de Ana Selejan. Astfel, cercetătoarea afirmă că
realismul socialist este, pe de-o parte, o doctrină de
ideologizare a literaturii, iar pe de altă parte, primul curent
literar de stat din istoria creaţiei, care avea drept scop
transmiterea ideologiei partidului comunist. În anul 1934, la
Congresul Unional al scriitorilor sovietici, realismul socialist a
fost decretat ca fiind singura direcţie şi opţiune de creaţie întrun
stat socialist. El este o metodă de creaţie şi a fost numit şi
metoda metodelor. Alţi istorici şi critici literari au privit
realismul socialist într-un mod pamfletar (Eugen Negrici),
asemuindu-l cu un exerciţiu zilnic de pietate ce constă în
mătănii şi rostirea formulelor de proslăvire, ca pe o tehnologie
de import (Alex. Ştefănescu) sau ca pe o orientare literarideologică,
ce avea drept scop prezentarea realităţii în
dezvoltarea ei revoluţionară (Dumitru Micu). Pentru cel de-al
doilea capitol, am consultat reviste precum: Contemporanul,
Viața româneasca, Gazeta literară, Scânteia, România literară,
din care am reţinut zece articole ale interbelicilor (ale lui Eugen
Jebeleanu, Zaharia Stancu, Maria Banuş, Ion Călugăru, Mihai 5
Beniuc, Cezar Petrescu, Lucia Demetrius, Radu Boureanu,
Otilia Cazimir şi Demostene Botez), care demonstrează faptul
259
că după 1948 ei practicau o activitate literară propagandistică.
Prin adeziunea la metoda metodelor, scriitorii se angajau să
producă o literatură nouă, pentru mase, care trebuia să
contribuie la culturalizarea lor. Noua orientare literară s-a
impus şi prin opiniile scriitorilor interbelici care susţineau în
articolele lor direcţiile tematice, rolul creatorului şi al creaţiei
în construirea socialismului, simpatia pentru Uniunea Sovietică
şi reprezentanţii acesteia, dezaprobarea literaturii burgheze.
Prin ultimul capitol (Stadiul actual al cercetării realismului
socialist) am urmărit să prezint măsura în care criticii şi
istoricii literari s-au oprit cu obiectivitate asupra realismului
socialist după 1989, identificând temele şi motivele creaţiei
literare din perioada dominată de ideologia partidului comunist.
M-am oprit asupra următorilor cercetători literari care şi-au
adus aportul la cunoaşterea fenomenului literar realist-socialist
din literatura română: Ana Selejan, Eugen Negrici, M. Niţescu,
Sanda Cordoş, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu, Dumitru
Micu şi Nicolae Manolescu. Din expunerea făcută, se observă
că Ana Selejan are cea mai importantă contribuţie la elucidarea
realismului socialist, prin numărul mare de volume publicate în
urma unei activităţi de cercetare minuţioasă, folosind toate
sursele posibile de identificare a exemplelor relevante pentru
aspectele teoretice susţinute: Tradarea intelectualilor (1992,
ediția a II-a, 2005), Reeducare și prigoană (1993, ediția a II-a,
2005), Literatura în totalitarism 1949-1951. Întemeietori și
capodopere (vol. 1, 1994, ediția a II-a, 2007), Literatura în
totalitarism 1952-1953. Bătălii pe frontul literar (vol. 2, 1995,
ediția a II-a, 2008), Literatura în totalitarism 1954. Anul
„gloriosului deceniu” (vol. 3, 1996, ediția a IIa, 2009),
Literatura în totalitarism 1955-1956. Clasicizarea realismului
socialist (vol. 4, 1998, ediția a II-a, 2010), Literatura în
totalitarism 1957-1958 (vol. 5, 1999), Literatura în totalitarism
1959-1960 (vol. 6, 2000), Adevăr și mistificare în jurnale și
memorii apărute după 1989 (2011), Glasul PATRIEI. Un
260
„cimitir al elefanților” în comunism (2012). În partea a doua a
tezei, pe care am numit-o Contribuția poeților interbelici la
dezvoltarea realismului socialist, m-am oprit asupra poeziei
realist-socialiste scrisă de interbelici. Pentru început am
prezentat un inventar al poeţilor interbelici şi al numărului
aproximativ de volume pe care le-au publicat în perioada 1948-
1966, concretizări poetice ale învăţăturii marxist-leniniste şi, pe
plan artistic, ale metodei realismului socialist. Am constatat că
lirica realismului socialist este în plină ascensiune, fapt
demonstrat şi de cele peste 170 de volume apărute în perioada
amintită, aparţinând unui număr de 33 de poeţi interbelici
români cu contribuţii la realismul socialist. 6 Ca mărturie a
recunoaşterii publice a contribuţiei acestora la dezvoltarea
poeziei realistsocialiste stau premiile şi distincţiile acordate
unor interbelici ca: Mihai Beniuc, T. Arghezi, Cicerone
Theodorescu, Mihu Dragomir, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu,
Demostene Botez și Radu Boureanu. Pentru că literatura
realist-socialistă a fost o literatură la comandă, temele și
motivele literare sunt cele impuse. În vederea stabilirii temelor
și motivelor literare existente în literatura realist-socialistă, am
consultat cărțile Anei Selejan: Literatura română
contemporană. Sinteze (2003) și cele 6 volume Literatura în
totalitarism (1949-1960), publicate între anii 1993-2000, în
prima ediție și 2007-2010, ediția a II-a. Astfel, ca direcții
tematice au fost menționate doar două: actualitatea și istoria
progresistă, iar ca motive literare întâlnite frecvent în poeziile
realist-socialiste am menţionat: partidul, planul, ogorul,
canalul, furnalul, omul nou, chiaburul, imperialismul, 1 mai, 23
august, Marea Revoluție, pacea, lupta în ilegalitate,
colectivizarea, personalități comuniste ca: Stalin, Lenin etc. În
urma analizei textelor literare, am observat că lupta clasei
muncitoare împotriva burgheziei și a dușmanilor țării ocupă un
loc fruntaș în poezia actualității. Nu sunt neglijate nici pacea,
rolul călăuzitor al partidului sau zugrăvirea omului nou.
261
Prezentarea trecutului marcat de nedreptățile îndurate de țărani
și muncitori avea drept scop sublinierea saltului calitativ oferit
de revoluția socialistă, cea care a dat startul vieții noi. Poeţii
interbelici au scris versuri dedicate închisorilor şi lagărelor,
Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, grevei ceferiştilor de
la Griviţa şi zilei de 23 august. Ei au denunţat războiul
imperialist şi crimele fascismului. În ultimul capitol al părţii a
doua, numit Profiluri poetice, am prezentat 15 medalioane ale
unor poeţi interbelici care şi-au adus contribuţia la lirica realistsocialistă:
A. Toma, Mihai Beniuc, T. Arghezi, Radu
Boureanu, Maria Banuș, Dumitru Corbea, Demostene Botez,
Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mihu Dragomir, Cicerone
Theodorescu, Gellu Naum, Dimitrie Stelaru, Cristian Sârbu,
Tudor Măinescu. Ordonarea acestora am realizat-o în funcţie
de aportul pe care l-au adus prin numărul considerabil de
apariţii editoriale. Pentru realizarea profilurilor, am apelat la
cărţi de critică literară, la istorii şi monografii, dar şi la articole
publicate în presă, pe care le-am menţionat în Note. În partea a
III-a a lucrării, Prozatori interbelici în exercițiul epic realistsocialist,
am tratat proza realist-socialistă scrisă în perioada
1948-1966. În acest interval, benefic pentru proza realistsocialistă,
o mulțime de prozatori, indiferent de vârstă, situați
pe diverse trepte ale consacrării sau maturității epice, au intrat
pe piața cărții cu cel puțin un volum. Peisajul editorial al prozei
realist-socialiste din această perioadă este foarte bogat și variat,
concurându-l 7 pe cel al poeziei. Nu toate aparițiile editoriale
sunt scrise după deviza maiakovskiană, astfel încât numai o
parte dintre acestea sunt exponențiale pentru proza realistsocialistă.
Ponderea editorială a generației interbelice este
comparabilă cu cea a generației tinere. Inventariind prozatorii
interbelici, am stabilit un număr de 45 de scriitori au avut peste
167 de apariții editoriale. În afară de operele literare apărute în
premieră, am remarcat și reeditări de romane sau nuvele.
Editurile de bază pentru proza din perioada menționată sunt:
262
Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Editura Tineretului,
Editura literară militară, iar revistele în care sunt publicate
prozele realist-socialiste sunt: Viața românească,
Contemporanul, Steaua. Pentru încurajarea prozei realistsocialiste,
în perioada 1948-1966 au fost acordate numeroase
premii și distincții mai multor scriitori. Acestea au fost
popularizate prin intermediul presei, în frunte cu revistele
culturale Scânteia și România liberă. Dintre prozatorii
interbelici se disting: Mihail Sadoveanu, urmat de Camil
Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Călugăru, Geo Bogza, I. Ludo şi
Ion Pas. Perioada realismului socialist se definește printr-o
ideologie partinică autoritară, care modifică esențial universul
prozei românești. Pentru a respecta ideologia comunistă,
scriitorii sunt obligați să reflecte în scrierile lor tezele marxistleniniste,
formarea omului nou, respectând modelul dictaturii
staliniste. În urma cenzurii, lupta de clasă este transformată în
conflict literar, se promovează numai clasa muncitoare aflată
într-un fals progres. De asemenea, se incriminează burghezia și
chiaburii. Ca şi la poezie, în principal, se disting două direcţii
tematice conform cărora există o proză a actualităţii socialiste
şi o proză istorică. Proza actualității socialiste este concentrată
în jurul a două mari teme: în primul rând scriitorii au prezentat
procesul de colectivizare a agriculturii, înfățișând lupta
țăranilor români în vederea transformării socialiste a satului; în
al doilea rând, aceștia descriu industrializarea, prin aducerea în
prim plan a problemelor muncitorilor din fabrici și uzine, a
luptei acestora împotriva elementelor reacționare reprezentate
de burghezia decadentă. Dintre prozatorii care au servit
interesele partidului prin opere care respectau aceste teme am
remarcat pe Mihail Sadoveanu (Mitrea Cocor), Ion Călugăru
(Oţel şi pâine), Lucia Demetrius (Primăvara pe Târnave), Geo
Bogza (Sfârşitul lui Iacob Onisia). Proza realist-socialistă
abordează și tema trecutului de luptă al poporului român cu
accent pe clasa muncitoare și ilegaliști (Desculţ de Zaharia
263
Stancu, Oameni sub patrafir, Întâmplări din pragul veacului,
Sub pajura împărăţiei de Tiberiu Vornic, Zilele vieţii tale,
Lanţuri de 8 Ion Pas, Domnul general guvernează, Stare de
asediu, Regele Palaelibus, Salvatorul, Ultimul batalion de I.
Ludo, Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu ş.a.). Subiectele
prozei istorice și modul tratării lor reflectă foarte clar
schimbările care au avut loc în sistemul de opțiuni al
propagandei de partid, aproape o jumătate de secol. Trecutul a
fost și va fi considerat întotdeauna pretextul bătăliilor
ideologice, iar regimurile comuniste au mizat constant pe
ministerul adevărului care trebuia să inventeze continuu
trecutul. În paralel sunt abordate şi alte spaţii literare ca:
şantierul şi hidrocentrala, mediul social, experienţa şi
transformările individuale (Lumina primăverii de Ion Călugăru,
Ion Sântu de Ion Marin Sadoveanu ş.a.). Respectând structura
părţii a II-a, în ultimul capitol al părţii a III-a am realizat zece
medalioane literare ale prozatorilor interbelici reprezentativi
pentru literatura realist-socialistă, după cum urmeză: Mihail
Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Camil Petrescu,
Cezar Petrescu, Ion Călugăru, Ion Pas, Geo Bogza, Cella
Serghi, I. Ludo. Proza realist-socialistă este privită ca fiind
ancorată în realitate, deoarece majoritatea scriitorilor provine
din rândul oamenilor muncii. Criticii literari ai vremii au
considerat că ei au creat o literatură care oglindea profundele
transformări prin care a trecut țara noastră în drumul ei spre
socialism, o literatură care se putea numi un factor activ al
acestor transformări. În partea a IV-a, Dramaturgi, am arătat că
au existat şi dramaturgi interbelici, de renume chiar, care au
scris în spiritul realismului socialist, contribuind la dezvoltarea
literaturii progresiste. Spre deosebire de domeniul poeziei și cel
al prozei, în perioada 1948-1966, în domeniul dramaturgiei au
existat puțini scriitori interbelici ale căror scrieri au fost
publicate. Am identificat un număr de 11 scriitori au publicat
doar 69 de piese. Cum orice serviciu adus noii orientări
264
era răsplătit, au fost premiate şi operele dramatice a 6 scriitori
interbelici, care se înscriau pe linia realismului socialist.
Începând cu sfârşitul deceniului al cincilea al secolului trecut,
dramaturgia este acea verigă a literaturii care a răspuns tuturor
problemelor cu care s-a confruntat societatea românească din
acea perioadă. În funcţie de realitatea reflectată, se disting mai
multe teme şi motive, nu diferite de cele ale poeziei şi ale
prozei. Ca direcţii tematice principale pot fi menționate tot
actualitatea socialistă reprezentată de procesul de colectivizare
și transformările revoluționare din industrie, care se regăsesc în
scrieri precum: Cumpăna, Vadul nou, Oameni de azi și Vlaicu
și feciorii lui de Lucia Demetrius, Iarbă rea și Recolta de aur de
Aurel Baranga, Ziua cea mare de Maria Banuș ș.a. și istoria.
Teatrul istoric din perioada 1948-1966 are drept protagonişti
personalităţile istoriei ale căror aspiraţii sunt în concordanţă cu
cele ale poporului. În acest sens, pot fi menţionate piesele:
Bălcescu de Camil Petrescu, Haiducii de 9 Victor Eftimiu,
Povestea unirii de Tudor Șoimaru, Rapsodia țiganilor și Cuza
Vodă de Mircea Ștefănescu ș.a. Atât dramaturgii care reprezentau
generația anilor ʼ50-ʼ60, cât și cei ai generației anterioare
afișează în operele lor un ton optimist, prezentând oameni
angajați în procesul construcției și perfecționării socialiste.
Concluzionez cu aforismul lui Robert Charles Darwin,
pe care îl parafrazez: „Nu supraviețuiesc scriitorii cei mai
talentați cu capodoperele lor, nici cei mai inteligenți, ci cei mai
ușor adaptabili. „ Dovadă că sunt, încă, promovați și astăzi
„mastodonții” umflați cu “pompa” propagandei comuniste.
Bibliografie
Perpessicius, Pe marginea unei antologii (II). În: Viața
românească, nr. 9, septembrie 1955 Perpessicius, G. Baronzi și
poezia politică. În: Viața românească, nr. 3, martie 1957
Perpessicius, Libertate lui Glezos!. În: Contemporanul, nr.
28(666), 17 iulie 1959 Perpessicius, M. H. Maxy, 200 de
265
muzee. În: Contemporanul, nr. 33(671), 21 august 1959
Petrescu, Cezar, Scriitorii tineri și cei cu tâmplele cărunte. Pe
marginea celei de a doua consfătuiri a tinerilor scriitori
sovietici. În: Contemporanul, nr. 262(41), octombrie 1951
Petroveanu, Mihail, „Desculț”, de Zaharia Stancu. În: Flacăra,
nr. 5(57), februarie 1949 Popescu, Magda, Nicoară Potcoavă.
În: Gazeta literară, nr. 44(677), octombrie 1965 Popescu, Radu,
Ion Pas: „Trecut întunecat”. În: Contemporanul, nr. 36(570),
1957 Pricop, Constantin, Un profesionist al criticii. În:
România literară, Anul XXIV, nr. 43, 24 octombrie 1991
Simuț, Ion, Proletcultism sau realism socialist?. În: România
literară, nr. 30, august 2008 Simuț, Ion, Măștile jocului
călinescian. În: România literară, nr. 19, mai – iunie 1992
Stanca, Radu, Note despre teatrul lui Al. Kirițescu. În: Tribuna,
Anul II, nr 27/74, Cluj, iulie 1958 Stancu, Zaharia, Arta
burgheză, arta unei societăți în descompunere. În:
Contemporanul, nr. 150, august 1949 Ștefănescu, Alex.. Mihai
Beniuc. În: România literară, Anul XXV, nr. 37, 1992
Ștefănescu, Alex., G. Călinescu. În: România literară, nr. 40,
decembrie 1992 Ștefănescu, Alex., Camil Petrescu. În:
România literară, nr. 15, aprilie 1994 Ștefănescu, Alex., Cezar
Petrescu. În: România literară, nr. 5, feb. 2003 Ștefănescu,
Alex., Zaharia Stancu. În: România literară, nr. 31, august 1993
Ștefănescu, Alex., Zaharia Stancu. În: România literară, nr. 40,
oct. 2002 Ştefănescu, Alex., G. Călinescu. Istoria literaturii
române de la origini până în prezent. În: România literară, Anul
XXXVI, 19-25 februarie 2003, nr. 7 Ștefănescu, Alex., Geo
Bogza. În: România literară, nr. 28, 1994 Ulici, Laurențiu,
Tudor Măinescu: „Versuri clare”. În: Contemporanul, nr.
51(1001), 17 dec. 1965 Vasiliu, Mihai, Alex. Kirițescu:
„Ruxanda și Timotei” – poem dramatic. În: Gazeta literară,
Anul IV, nr. 52, dec. 1957 Vianu, Tudor, Cuvânt despre pace.
În: Gazeta literară, nr. 26(224), iunie 1958 Vianu, Tudor,
„Mărturii…” despre M. Sadoveanu. În: Tribuna, nr. 43(195),
266
octombrie 1960 Vianu, Tudor, Vizita poetului. În: Luceafărul,
nr. 9(44), 1960 19 Zalis, Henri, Un mare scriitor în penumbră –
Cezar Petrescu. În: Universul cărţii, nr. 7, iulie 1991 Zalis,
Henri, Un mare scriitor în penumbră. În: Universul cărţii, nr. 6,
iunie 1991 Zamfir, Mihai, Ultimul Camil Petrescu. În:
România literară, nr. 9, martie 1984 Zamfir, Mihai, Camil
Petrescu post-belic. În: România literară, nr. 12, aprilie 1993
Zamfir, Mihai, Demolator și constructor. În: România literară,
nr. 15, aprilie 1994

Mai citeste: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

LA CASA DE NEBUNI format tipărit (softcover)

LA CASA DE NEBUNI este o carte de poezii răzvrătite din suflet si pentru suflet Cartea este tipărita color si conține 262 de pagini. In aceasta carte scriitoarea Mihaela CD va invita sa pătrundeți alături de ea în tainele ”Casei de nebuni”. Primele 100 cărți vor beneficia de transport gratuit ! Comanda acum cartea LA CASA DE NEBUNI în format tipărit și primești și un semn de carte gratuit!

35,00 CAD

PRIN OCHII MEI -format TIPĂRIT (softcover)

PRIN OCHII MEI este o carte de proza, eseuri, articole și cronici literare. Cartea este tipărita color si conține 242 de pagini. In aceasta carte scriitoarea Mihaela CD va invita sa priviți lumea prin ochii ei. Primele 100 cărți vor beneficia de transport gratuit ! Comanda acum cartea Prin ochii mei în format tipărit și primești și un semn de carte gratuit!

35,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.