INCONȘTIENTUL EULUI ACTIV ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ

AL FLORIN TENE

INCONȘTIENTUL EULUI ACTIV ÎN POEZIA
ROMÂNEASCĂ

Autor: Al Florin Tene 

După Immanuel Kant, rațiunea este creatoare și ea se
exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc
viața omului, în legile fenomenelor, dar și în creația artistică,
în special în poezie.Rațiunea este universală și unică. În
aceste condiții se pune întrebarea nu cumva în natură există
ceva care să aibă aceleași caractere ca cele ale rațiunii.
Rațiunea poetului își găsește principiile în ea însăși și își
construiește prin ea însăși concepția despre univers. Eul lui
Eminescu intuiește legile universului. Pare foarte mult pentru
un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot.
Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale umanității,
Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele
două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale:
,,Teoria restrânsă a relativității” în anul 1905 și ,,Teoria
generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de
complexe care au fost confirmate de către oamenii de știință în
cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre cele
mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la
,,dilatarea timpului” în cazul deplasării cu o viteză apropiată de
cea a luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie
prin intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe,
este descris de Eminescu în doar câteva cuvinte deosebit de
bine alese: ,,Porni Luceafărul. /Creșteau în cer a lui aripe,/Și
căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Iar asta se
întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat
de genialul savant Albert Einstein. Dar, poate că asta nu
înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care
a intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe
care oamenii de știință le-au elaborat abia în ultimele câteva
decenii și la circa un secol după el.
În cunoaștere există, într-adevăr, un subiect cunoscător
și un obiect care este cunoscut, dar această relație între doi
termini apare în planul conștiinței noastre; același lucru, luat în
sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este
însă unic, nu dublu. În sensul acesta, Marin Sorescu pornește
din examinare parodică, ajungând ca poezia să atinge treapta
lirismului pe o cale nu ocolită, cum s-ar crede, ci directă:
metamorfoza „contra-cântecului” în oăiect liric este consecinţa
acelei textuale – şi subtextuale – „treceri dincolo”. E o manieră
de a răspunde la „năuceala” străveche a genezei:
„Ce mi-ai făcut, Doamne,
Tocmai când mă deconectasem!
Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi
Şi-ncepusem să văd întunericul,
Luna e altfel, acum mi-am dat scama
Altele sunt încheieturile lucrurilor
Parcă-mi sărise un dop de beznă în urechi,
Mi se desluşise adevărata cântare
Nici nu ştiţi ce înseamnă secretele sunete
Ale unui gând, desfăşurându-se.
Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap
Şi revin la vechea-mi năuceală.
Aud că tu eşti cel care m-ai lovit atât de tare
Când ai făcut lespedea să se dea în lături.”
(Învierea lui Lazăr)
„Năuceală”, probabil, în faţa lucrurilor profunde rostite
fără simplitatea lor originară, năuceală de om stând cu căciula
în mână în faţa „minunii”. Nu atât uimindu-se, cât judecând
totul cu o distanţă protocolară, cu o politeţe care maschează, de
fapt, hohotul de râs. Înţelepciunea ţărănească, disimulată când
într-o curiozitate ludică, când într-o stare de plictis „superior”,
nu îl părăseşte niciodată pe Marin Sorescu. Neavând însă
gustul profunzimii, el inventează mereu situaţii – abateri de la
„normă” pe care le comentează în manieră proprie, cu un surâs
hâtru. Situaţiile existenţiale fundamentale nu sunt nici ele
lipsite de aceasta modalitate „improvizatorică” – de „năuceala”
exemplificată, printre altele, de ,,vorbitul în dodii”. El e gazda
cea mai bună a tâlcului, literatura lui Marin Sorescu – poezie,
proză, teatru, critică literară – fiind tributară acestui mod de
gândire, uneori mai rafinat, alteori într-un destul de comun gust
popular. În miezul tragediei, acolo unde tensiunea e aproape de
punctul culminant, limbajul nu e scutit de acest ton hâtru.
Jocul de cuvinte poate avea gravitate (lucru dependent, fireşte,
şi de intonaţia actoricească) în mijlocul unui discurs în care
tragicul este, parcă, escamotat de naturaleţea replicii.
Amânarea fatalităţii, menţinerea tragediei într-o ramă profană,
în care situaţii-limită devin obişnuinţe, iar calamitatea naturală
se reduce la scara unui eventual accident „casnic”, sunt proprii
întregului poem tragic Matca (1974). Simboluri mitice,
superstiţii, practici magice se supun domesticei reformulări a
cosmosului după dimensiunile maternităţii.
„…Parcă m-apucă aşa, o ameţeală…
O oboseală fără margini, ca apa asta…
O imensă lehamite…
(Pe silabe.) Le-ha-mi-tea le-hu-zei… Ce straniu sună !
Mai ales dacă desparţi pe silabe. Le-ha-mi-tea le-hu-zei.
Până la urmă toată ştiinţa noastră nu e bună
decât să te ajute să desparţi moartea pe silabe…
(Râde.)”,
spune Irina în antepenultima scenă a piesei. Jocul de cuvinte,
variantă estetizată a vorbitului în dodii, sună, e drept, straniu.
Nu lipseşte chiar un fior tragic din această replică; iar concluzia
(„…să desparţi moartea pe silabe”) e tributară aceleiaşi
cercetări profane (cu simţul analizei comune, vreau să spun) a
lucrurilor primordiale, neavând profunzimea ontologică pe
care, probabil, miza autorul. Ea este însă foarte teatrală, şi
acest lucru rămâne important.
În toate împrejurările, indiferent dacă e vorba de un
poem, de o scurtă poezie ori de teatru, Marin Sorescu are
replică. Reflexivitatea pare întotdeauna învinsă de
spontaneitate. „Bizarul” exerciţiu contemplativ din La lilieci e,
din acest punct de vedere, exemplul cel mai bun. A privi „cine
trece pe uliţă” înseamnă a comenta – în fond nu atât un
comentariu caracterologic, făcut „la prima vedere” (dar câtă –
uimitoare – risipă de tipologii se ascunde în această plină de
subînţelesuri contemplaţie!), cât unul lingvistic. Spectacolul
lingvistic este delicios în La lilieci.
Ochiul, imaginea lui metaforică, privirea, „ameţitoarea”
ei rotire deasupra lumii, raza de lumină care încearcă să
străbată suprafaţa lucrurilor ori să vâneze „tîlcuri”, privirea
„buimacă”, privirea interzisă de tăria unei replici sau de
ingenue revelaţii, ori metaforica „legare la ochi” a celor
înconjurătoare, puse astfel să-şi caute rostul (Am legat…),
universul privit cu un singur ochi, poate ochiul cunoaşterii —
sunt motive care revin, într-o formă sau alta, în literatura lui
Marin Sorescu. Norii este, într-o privinţă, chiar o artă poetică,
gândindu-ne la ambiţia scriitorului de a depăşi planul uzual, al
temelor şi motivelor literare, ca şi pe acela al limbajului.
Privitul în sus, la norii „care fug întotdeauna înapoi”,
presupune tocmai speranţa de a trece dincolo, această speranţă certitudine,
în care e şi destulă ironie; a merge cu capul în nori,
luat în sens propriu, e a depăşi un obstacol. A desfiinţa inerţii,
pentru uzul propriu, fără a clinti însă nimic din implacabilul
mecanism. Paradox deopotrivă sublim şi „plebeu”:
„Mă uit în sus,
Fix în sus,
Ca din fundul unei prăpăstii
La norii albi,
Printre care se văd stelele grase
Ca în supă.
Curge lumea pe deasupra mea;
Aşa privind în sus
Am străbătut cea mai mare parte
Din ea.”
(Norii)
Există, afirmă filozoful german Fichete, o activitate
constitutivă a universului și ea este activitate înainte de a fi
cunoaștere; ea ajunge să fie cunoaștere la indivizii conștienți,
pentru care subiectul și obiectul se opun.
Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de
versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în care criticii au
depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu.
Departe de a fi o lipsă, aceste influenţe mărturiseau dorinţa
poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de
calitate a primei jumătăţi de secolXX. În Volumul
următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său
inconfundabil, fără însă să fi renunţat la gustul pentru livresc,
la aluziile cultural-poetice de sorginte naţională sau universală.
Cunoscător de literatură rusă şi franceză, familiarizat cu
filosofia greacă, cititor ( şi cugetător) zilnic de Biblie, Mircea
Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoşte:
”Poezii bune sunt, nu-i vorbă, şi în ciclurile barbizante; bune
sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un
anume aspect: acela al execuţiei. În cuprinsul lor avem
adevărate performanţe în construcţia de stil, în supunerea chiar
şi a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al
ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un
ermetism gramatical, obţinut prin cultivarea expresiei dificile,
contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin
utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin
renunţarea uneori la semnele de punctuaţie, prin folosirea
aluziilor vagi şi în genere a unui sistem de senmne ce pretinde
cititorului iniţiere. Toate aceste sunt, evident, obstacole în cale
către lăuntrul versurilor, şi escaladarea lor lor implică eforturi
nu prea generos răsplătite”.[2]
Poetul este conştient ca nimeni altul de riscul întinării.
Deşi citadin în imagini, aflat la el acasă în oraş, Mircea
Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau albul
imaculat al crestelor montane. Oraşul ( în Oraşul aflat) e un
labirint înfricoşetor, îmbâcsit de aburii asfaltului:
Şi se face-n aer labirint,
Şi se fac răspântii.Stă la pândă-n
Aburii amiezii,care mint,
Şi-n bătaia flăcării răsfrântă,
Stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,
Maica Lot a stâlpului de sare.
Silnic şoldul ei deschide strâmb
Pasul vinovat de nemişcare.
De la căldura verii, poetul, privind peste nisipuri, vede
mulţimi topite, căzute şi pedepsite pentru păcat, îngropate
încet-încet până-şi pierd identitatea. Ca să ajungă la
performanţa comunicării prin ricoşeu, Mircea Ciobanu
“lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a
elementelor, care au aici o dublă prezenţă. Ele sunt simultan
abstracţiuni, limbaj noţional adresat intelectului, dar au rămas
şi nişte concrete, imagini adresate simţurilor. Sub aspectul
concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutaţia cea
mai spectaculoasă. Decrise, într-o primă istanţă, ca nişte
corporalităţi precis desenate, componentele figuraţiei îşi pierd
pe parcurs o seamă din atributele prezenţei lor şi ajung să fie
numite doar prin fragmente”.[3]
În Dies irae, s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse
ca morţii-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din
Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoţi ce săvârşesc o
slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare.
”Versurile au şi aici concentrări de inscripţie. Scrise în
deca şi endecasilab, nerimate, fiecare secvenţă încheindu-se
fără punct, ca şi cum ar continua dincolo de text, ele sunt
învăluite într-un ce enigmatic şi tulbură asemenea limbajelor
secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”
În sine, spiritul, eul individual este o activitate pură.
Pentru a se cunoaște el trebuie să se limiteze, să se opună adică
unui obiect sau non-eului, pe care tot el îl creează; acum el
poate să distingă între senzație, conștiință, sau între subiectul
și obiectul său.
Când Sfântul Simeon Metafrastul compunea tezaurul
credinţei ortodoxe, Vieţile Sfinților, avea conştiinta clară că
împlineşte o sfântă datorie: aceea de a dărui creştinilor un mod
de vieţuire cerească după Hristos, și, în acelaşi timp, o
conştiinţă istorică. Ideea dublei apartenenţe a creştinului la o
istorie pământească, sfinţită adeseori prin jertfa botezului de
sânge, şi la o istorie sacră în care Dumnezeu întâlneşte omul,
ieşind în întâmpinarea lui, manifestându-Se în deplinătatea
prezenţei Lui ipostatice pentru a-l ridica pe om până în
apropierea slavei Lui, este ilustrată de multe opere, începând cu
Sfântul Epifanie în primele veacuri și până în Evul Mediu.
Istoria este dublă: cerească şi pământească, divină și umană.
Cele două dimensiuni ale istoriei se uneau desăvârşit în Actele
Martirice. Această viziune transpare şi în paginile Vieților
Sfinților, care alcătuiesc o istorie sacră omenească în efortul ei
mai presus de omenesc de a se sfinţi. Dar istoria poate fi şi
profană. Când istoria devine, pe lângă profană, și profanatoare
(oare exista vreo deosebire de termeni cu adevărat?), Sfinţii
Mucenici “se retrag din istorie”, cum ar zice Blaga, pentru a se
integra unei alte realităţi, unde există putinţa de a-L întâlni pe
Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul creştinilor. Iar putinţa de
a-L întâlni pe Dumnezeu este acolo sus, pe cruce. O astfel de
“retragere din istoria” profanatoare a constituit-o mucenicia
poetului Radu Gyr, martir al închisorilor comuniste. Coleg de
generaţie cu Nichifor Crainic, Radu Gyr se va desprinde din
generaţia creştină a ortodoxismului românesc, ce a marcat
deceniile de aur ale literaturii începutului de veac XX.
S-a spus despre opera poetică a lui Radu Gyr că este
străbătută de contraste puternic luminate sau de romantismul
unei bipolarităţi spirituale, ce presupune două forţe opuse, doi
termeni antitetici, omul şi Divinitatea. În general, poetul a
cultivat metafora Divinităţii în corelaţie cu omul, care sunt
priviţi antitetic; de-o parte, celestul, de cealaltă, teluricul:
„Tu drept ca un turn şi clar ca un zbor
Şi pur ca îngheţul agatii,
Noi: tulburi şi strâmbi şi cu lanţ la picior,
Ca nişte uli între gratii.
Tu eşti armonie şi reci simetrii,
Noi fluvii muşcând stăvilare…” (Dorul cel crâncen)
După cum singur mărturiseşte într-una din poemele
sale autobiografice, intitulată Identitate, în care relaţia
Dumnezeu – om, în antiteză, revine, mai ales sub aspectul
moral, iar construcţiile negative adâncesc prăpastia dintre cele
două lumi, punând un accent pozitiv pe Divinitate, Radu Gyr na
avut vocaţia unui martir. Cu o desăvârşită smerenie, pe care
numai o mare suferinţă o poate cultiva în om, Radu Gyr îşi
regăseşte identitatea, deci raţiunea, temeiul fiinţei sau
existenţei sale în icoană, după chipul răstignirii pe care poetul o
poartă în sine:
“Eşti Doamne, bun, eu, pământean şi rău
Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău
de păr dospit din cer, nu din argilă.
Nu ţi-am râvnit nici razele subţiri,
Nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri
Şi-Ţi tot îngân osânda din icoane”.
Identitatea nu mai înseamnă simpla definiţie a sinelui
sau nici măcar a fiinţei proprii, ci unire euharistică în jertfă, în
suferinţa trăită „sânge lângă sânge” cu Mântuitorul:
„Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?
Cu necerşita slavă mă încarci
şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
şi-Ți cresc alături, sânge lângă sânge.
În singurătatea celulei, contemplându-şi moaştele vii,
după loviturile cumplite ale torţionarilor comunişti, mucenicul
Radu Gyr descoperă teologia “după chip şi asemănare”, ca pe
o adevărată teologie naturală, identitate înseamnă, de fapt,
identitate ipostatică a mucenicului cu Mântuitorul. Este
semnificaţia teologică, redată poetic şi sensibil, pentru că este
trăită autentic, a expresiei poetice “sunt chip din chipul Tău”,
ca şi expresia, tot identitară, “sânge lângă sânge”, dovadă şi
garanţia fiinţială a existenţei chipului Mântuitorului în cel
mântuit. Poate că aceste rânduri, atât de modeste în aparenţă, o
modestie asumată, sunt primele încercări de teologhisire
mucenicească.
Ne putem întreba dacă nu cumva, în virtutea jertfei
muceniceşti, expresiile “chip din chip” şi “sânge lângă sânge”
nu reprezintă o identitate doar ipostatică, ci o
adevărată “deofiinţime”, mai ales în versurile din
poemul As’noapte, Iisus, unde poetul aduce în atenţia cititorilor
şi ideea comuniunii în suferinţă cu Mântuitorul şi înţelegerea
creştină a suferinţei:
„As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulã
şi-L facea mai înalt şi mai trist.
…Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăieri…
Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din luncă venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…”
Hristos apare, de altfel, în mai multe ipostaze, este
motivul răscumpărării omului, al luminii şi al vieţii noi, este un
mister care trebuie descifrat cât mai repede de către muritori,
sau este un suferind, alături de cel aflat în păcat şi în suferinţă:
„As noapte un înger mi-a bătut la poartă,
Cu pasul stins, cu glasul ostenit.
Nu ştiu dacă venea din paradis
Sau numai de pe-o cruce pământeană…” (Vizita)
De fiecare dată, însă, omul îşi arată recunoştinţa faţă de
Dumnezeu, care, oriunde şi oricând, este credinţă şi speranţă,
iubire şi alinare, întruparea Mântuitorului, noaptea naşterii lui
fiind taine de nepătruns pentru mintea omenească:
„De veacuri îmi tot pun în sac oftatul
Şi toamna plec să caut prin vâlcele
Pe Dumnezeu drăguţul şi-mpăratul,
Să-I ud opincile cu lacrimile mele.” (Moţul)
Scrisă în cea mai mare parte în închisoare, poezia lui
Radu Gyr tinde să-şi disimuleze individualitatea şi să devină
expresia unei colectivităţi, mărturie vie a unor experienţe dintre
cele mai tragice, care nu au rămas doar cazuri izolate.
Suferinţa îi reuneşte pe toți colegii de mucenicie în
acelaşi imn-colind, ceea ce face ca expresia poetică să atingă
simplitatea tânguirii lirice a baladelor populare: în faţa suferinţei
colective scriitorul devine anonim, îşi asumă anonimatul,
iar sărbătoarea Naşterii Domnului devine celebrare pascală. Pe
măsura înaintării în suferinţă, odată cu poemul, persoana întâi
singular – “eu” – devine “noi”, expresie a comunităţii de suferinţă,
a unei comuniuni eclesiale mai presus de zidurile izolatoare
ale celulei, comuniunea în rugăciunea din finalul poemului.
Lirismul decurge din simţirea anonimilor din închisoare –
coautori, împreună trăitori şi liturghisitori ai jertfei de sânge,
pe care Radu Gyr o putea, cu uşurinţă, presupune comună.
Mai mult decât în cazul oricărui poet modern sau vechi,
ne putem întreba unde se sfârşeşte poemul şi unde începe
trăirea? Mai putem vorbi despre poeticitate ca despre o
vocaţie? Niciuna dintre expresiile poetului nu are aparenţa unui
ornament sau vreunei podoabe literare sau artistice, nu întâlnim
niciun efort de înfrumusețare sau poetizare. Descrierile sau
chiar trăirile nu au nimic din bogata şi insolita imagistică
poetică a veacului în care scrie. Şi, cu toate acestea, notaţiile
poetului sunt tot atât de precise ca şi cele ale unor documente
care transmit, celor care nu sunt mucenici, mărturii în care
trăirea se suprapune desăvârşit peste o teologie nu pur
dogmatică, ci trăită, verificată, experimentată, ca și cum dogma
ar lua atunci fiinţă din însăşi carnea zdrobită, ca şi când
suferinţa însăşi ar scrie poemul-teologie.
Prin reflexivitate asupra condițiilor acestei operații de
dedublare, eul ajunge apoi la înțelegerea faptului că despărțirea
în subiect și obiect este posibilă numai ca urmare a uneia și a
aceleiași activități spirituală a lui. Dar, încă odată, în această
unitate a lui este inițial inconștientă, sau eul nu are conștiința
de sine. Schelling susține că nu există decât o singură soluție:
să se admită că același spirit animă lumea și conștiința, și
atunci contradicția dintre ele dispar. Acest spirit se manifestă în
natură în mod inconștient și în noi în mod conștient.

7-carti-2

Mai citeste: 

TAINA SCRISULUI – SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE,EMINESCU

METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

ELOGIUL CRIMEI PRIN PRISMA IMANENŢEI TRAGICULUI DIN LITERATURA POPULARĂ – OEROARE MORALĂ ŞI ESTETICĂ

ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIEŞI FILOZOFIE

MIHAI VITEAZUL – MARELE BAN AL CRAIOVEI

EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

2 gânduri despre „INCONȘTIENTUL EULUI ACTIV ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.