MENTALITATEA SOCIETĂȚII OMENEȘTI, ÎNTR-O PERIOADĂ ISTORICĂ, DETERMINĂ VALOAREA ARTISTICĂ A OPERELOR-Al Florin Tene

AL FLORIN TENE

 

MENTALITATEA SOCIETĂȚII OMENEȘTI, ÎNTR-O PERIOADĂ ISTORICĂ, DETERMINĂ VALOAREA ARTISTICĂ A OPERELOR
Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferențiere, la o structură autonomă și la o destinație proprie. Atracția sufletului uman pentru artă
89
– forma cea mai cristalizată a valorii estetice – a fost întotdeauna datorată, în parte, și faptului că ea a rămas și rămâne, de neînlocuit, oricât de mărețe și uluitoare uneori, ar fi cuceririle spiritului în alte direcții. Însă, au fost accidente istorice care au influențat negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanității o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atât naturale cât și celor construite și create- un sens, de avea față de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutre din punct de vedere axiologic.
S-a discutat, de-a lungul istoriei, nu de puține ori, despre caracterul veșnic al frumuseții, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeți, faptul că durabilitatea se constituie istoricește și are ea însăși o evoluție. De aici decurge că a statua existența unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greșit ca și a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi și a le judeca doar prin prisma ideologiei și a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianța concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, și alta să exprimi moda epocii în care te exprimi și trăiești. De fapt, intervine aici o complexă inter-relație între concret-istoric și general uman, astfel încât un Eminescu, Brâncuși sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, își exprimă epoca și pătrund în același timp în esența umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul național și social-istoric în care opera s-a născut și trăiește ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca și ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan”, reportajele lui Toma George Maiorescu („Călătorie prin vreme”, „Zeii desculți” etc.), prozele lui George Bălăiță („Călătoria”, „Întâmplări din noaptea soarelui de lapte”), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuțit” și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu („Fata care spune da!”, „Morții nu mint niciodată”), Dan Deșliu („Lazăr de la Rusca”- 1949, „Minerii din Maramureș”- 1951, „Cântec pentru legea cea mare” -1949), Petre
90
Ghelmez (cu „Poezia cotidianului”), Augustin Buzura („Absenții”, „Fețele tăcerii”), Dumitru Popescu („Pentru cel ales”, „Un om în Agora”, „Gustul sâmburelui”), Nicolae Breban, D.R. Popescu („Zilele săptămânii”, „Vara oltenilor”, „Somnul Pământului”), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastice și-au irosit timpul abordând astfel de cărți, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”.
Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar și din alte țări europene. În Franța, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluției franceze, i-a fost susținător, dar, care a criticat și moravurile și excesele Revoluției, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă, Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul și fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapo, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiștii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor și practicând cultul personalității, pe Stalin, Ana Pauker, Dej, Ceaușescu și consoarta sa. Unii din aceștia, lucrând în edituri, redacții, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovați de genocid intelectual.
În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germani și spanioli au cochetat cu regimurile nazist și comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului și a tiraniei călătorește în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troțki care se axa pe răscoala clasei mijlocii și se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experiențele sale din timpul războiului și faptul că fusese împușcat în gât și în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reușește să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunțată
91
condamnarea pentru trădare. Și în Franța, scriitorii au vibrat la evenimentele politice și sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.
Literatura europeană dintre cele Două Războaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se întoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale tradiției, ca cea din Franța, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare în 1924 la vârsta de 80 de ani, la trei ani după ce a primit premiul Nobel, se caracterizează așa cum am văzut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspecție la baza căruia regăsim moda filosofiei freudiste și influențele bergsoniene, se trage din aceasta, tendința generală de privilegiere a individului și a cunoașterii acestuia față de o lume care îl strivește și în care el nu se mai recunoaște. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al cărui roman „Thérese Desqueyroux”, publicat în 1924 este departe de a fi o simplă analiză critică a societății burgheze, cea a lui Marcel Proust mai ales, al cărui roman de excepție „În căutarea timpului pierdut”, început în 1913, încununat în 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum „Timpul regăsit” apărut postum în 1927. În aceeași categorie pot fi introduși scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naționalism și împăcarea cu fratele său Erich, romancier și el, austriacul Robert von Musil al cărui „Om fără calități” publicat parțial în 1930 și 1933 („Contaminarea” nu va apărea decât în 1934, după moartea sa) scoate în evidență, dincolo de evocarea plină de dezamăgire a societății austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.
Un exemplul din cultura europeană, Modigliani, a fost considerat la timpul său un pictor obscen. El nu a scăpat de stâlpul infamiei cu prilejul primei sale expoziții personale. Vernisajul a avut loc în anul 1917 la Paris. Tabloul „Nud culcat”, care prezintă o femeie goală culcată pe partea stângă, a fost incriminat de public, până la chemarea poliției. Pictorul era acuzat de atentat la pudoare. Poliția a închis sala de expunere a tablourilor. Modigliani amărât și sărac și-a zis: „Noi suntem o lume. Burghezia este o alta.” Artistul a murit în sărăcie. Ironia sorții
92
este că acest tablou, care a fost desființat cu o furie patologică de contemporanii săi, în 2015, a fost vândut cu 159 milioane de euro, devenind al doilea cel mai scump tablou din istorie vândut la o licitație de artă.
Prin aceeași situație a trecut Caravaggio. Tabloul pictat 1605-1606 pentru Biserica Santa Maria della Scala dei Carmelitani Scalzi, din Transvere, intitulat „Moartea fecioarei” a fost considerat deseori o blasfemie. Datorită acestui fapt, tabloul a fost coborât de pe locul său din biserică. Impresionant este cum se schimbă optica umană cu 180 de grade. Același tablou, mai târziu, a fost calificat, în mod justificat, cea mai religioasă operă din întreg secolul al XVII-lea Italian.
Această pasiune pentru introspecție nu împiedică marile nume ale literaturii și ale artei să se intereseze de epoca lor și să participe la dezbaterea, dacă nu chiar și la lupta politică. Așa se întâmplă cu André Gide, al cărui individualism dezinvolt se estompează temporar în fața aderării, chiar dacă până la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călătorie în Congo” carte publicată în 1927 în urma unei vizite în această colonie franceză, apoi comunismul la care renunță repede după ce autorul întors din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranțele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeași reacție și la Romain Rolland, cu toate că acest anticonformist nu a așteptat anii douăzeci pentru a-și face cunoscute pledoariile patetice în favoarea păcii, a dreptății și fraternității umane (publicarea în 1915 a cărții „Deasupra învălmășelii” provocase în Franța un uriaș val de proteste naționaliste). Autorul lui „Jean-Christophe” nu salută cu mai puțin entuziasm începuturile revoluției ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sângeroasă a „glaciațiunii” birocratice, înțelepciunea lui Gandhi, încercarea sa de a realiza o sinteză între tatăl revoluției bolșevice și apostolul nonviolenței, l-a adus într-un impas care însă nu știrbește cu nimic caracterul emblematic al căutărilor întreprinse și care coincid cu aspirațiile pacifiste și egalitariste ale multor oameni din generația sa.
În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare și confruntarea dintre marile ideologii ale
93
momentului – democrație liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viața culturală a bătrânului continent și determină tot mai mulți intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franța, extrema dreaptă coalizată se pregătește să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acțiuni de forță care vor declanșa Al Doilea Război Mondial, iar Stalin își supune țara unui regim de teroare organizată, puțini sunt scriitorii și artiștii care „deasupra învălmășelii” mai pot încă să-și caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale și de opozițiile politice așa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voință” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultățile momentului ca și acel „air du temps” îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alții în cel al acțiunii militante.
Astfel, în Franța, după 6 februarie 1934, scriitori, artiști, savanți aparținând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifasciști care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori și ziariști de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizației creștine” și se declară împotriva sancțiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulți intelectuali și artiști, unii dintre ei în calitate de combatanți – André Malraux angajat în „Brigăzile internaționale” -, alții ca martori prezenți la fața locului (Georges Bernanos, la început de partea naționaliștilor apoi împotriva acestora denunțându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război și autor al romanului-mărturie „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 și care va cunoaște un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiștilor) sau pur și simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, „Prevestirile războiului civil” de Salvador Dali, afișele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.
Atracția exercitată de regimurile totalitare asupra unei părți a intelectualității europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce privește comunismul, am văzut
94
că puterea de atracție a Revoluției din Octombrie a fost considerabilă depășind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. și exercitându-și influența asupra unui număr mare de „tovarăși de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulți militanți și simpatizanți ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceștia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenței și să-și atragă o nouă generație de prozeliți.
În ceea ce privește fascismul și nazismul, fascinația a fost la fel de puternică, cu aceleași adeziuni ideologice și angajamente variind în funcție de grupurile și de indivizii luați în discuție. În Franța, intelectualii cu adevărat „fasciști” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalități strălucite ca Drieu La Rochelle și Brasillach. Dar alături de fasciști declarați, exista și o nebuloasă de intelectuali influențați de fascism, unii susținători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alții susținând pur și simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine și pentru anticomunism (acesta este cazul majorității reprezentanților intelectualității tradiționale), în sfârșit, alții dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspirație fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte și un patriotism trufaș pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).
În sfârșit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia și Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-și exprime explicit dorința de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, își afirmă ostilitatea față de aceasta și vizează o revoluție spirituală care i-ar reda națiunii franceze vitalitatea și ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialiști care amenința Europa: comunismul rusesc și hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau” („Lupta” și „Noua Ordine”) la care colaborează numeroși intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) și în mai mică măsură și într-o altă perspectivă „Esprit” (Spiritul) a lui Emmanuel
95
Mounier, își au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiștilor din anii treizeci”.
Evident, ca și fascismul însuși, admirația mai mult sau mai puțin discretă pentru regimurile autoritare și totalitare de dreapta nu se limitează doar la Franța, chiar dacă în această țară atracția exercitată de dictatura neagră și de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală lingușitori zeloși, iar regimul Führerului și-a avut și el adepții săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell și W.B. Yeats „iluzia fascismului” s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliați și va sfârși până la urmă prin a înnebuni.
Nici criticii literari, eseiștii, foiletoniștii nu a scăpat de capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician și filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic și istoric. Așa cum a făcut-o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii române” (1963), „Literatura română între cele două războaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), și în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraționiști care promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Realizări, experiențe, direcții de dezvoltare”, „Literatura română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de azi”-1944-1964, apărută în 1965) și multe alte articole, cronici în care au promovat volume de versuri și proză, scrise în spiritul realismului socialist.
În prezent, pușcăriașii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedepsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărți vor oglindi realitatea de azi, sau fac același rău pe care l-au făcut cărțile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?
96
După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mecanism de gândire, al unor anumite grupuri și perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii și trebuie judecată ca atare.
Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiștii plastici. Aceștia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.
…Și mai este un rău făcut. Cele două „Istorii ale literaturii”, semnate de doi critici care au inclus în coperțile acestora mastodonții promovați de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmașii noștri sunt educați în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol educațional și social. Operele, ca tendințe pot fi totuși surprinse câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în prezent, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.
Opera de artă este – cum scria Tudor Vianu – limitat simbolică și în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificație unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări și înțelesuri în funcție de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistența în timp a unor opere dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să apară și mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfățișeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.
Fiecare epocă aduce cu sine o problematică umană proprie și, în condițiile contemporane, apar premisele dispariției înstrăinării și a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-și subordoneze individul. Caracterul formativ al operei constă în faptul că ea este un factor esențial de cunoaștere și înrâurire a gândirii și sensibilității umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct și mai efectivă cu cât ea va răspunde democrației și a nevoilor sociale în continuă transformare.
97

Alte articole: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?

 

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani FORMAT ELECTRONIC (EBOOK)

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 380 PAGINI cuprinde 34 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore în email cartea în format pdf. Comanda acum! MAI IEFTIN MAI RAPID, MAI ECOLOGIC!

20,00 EUR

Globart -antologie de artă în imagini (Softcover)

Antologia Globart de artă în imagini este un album al artiștilor contemporani români de pretutindeni, ce adună în cele 198 de paginile ale sale, pictură, mozaic, fotografie artistică, icoane pe sticlă sau pe lemn, icoane din mărgele și pictură digitală, creații aparținând celor 17 artiști cuprinși. Imprimată full color pe hârtie de cea mai bună calitate, antologia este acoperită cu jachetă de protecție. Comandă ACUM această bijuterie de artă! Stoc limitat!

125,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.