MOTIVUL ICOANEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ-Al Florin Tene

AL FLORIN TENE

MOTIVUL ICOANEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Se spune că românul, din toate timpurile, a fost creștin. În astfel de condiții, din vremuri ancestrale, el a încercat să-și exteriorizeze acest sentiment, desenând și cioplind în piatră reprezentări imagistice sugerând divinitatea, mai ales în peșteri, ce se constituiau în adevărate lăcașuri de cult. Însă tradiția spune că Evanghelistul Luca ar fi pictat primele trei icoane ale Fecioarei Maria, din cele 12 realizate în total. La noi în țară există cel puțin trei asemenea icoane celebre. Aceste trei icoane erau de tipul „Milostiva”. Cea mai veche însă mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de sfântul Luca datează din secolul VI.
Au apărut și o serie de legende despre originea anumitor icoane. Istoricul bisericii Eusebiu de Cezareea (263-339 d.H.) vorbește în cartea sa „Istoria ecleziastică” despre faptul că se vorbea în vremea sa despre o icoană care îl reprezenta pe Iisus și care, se spunea, că a fost pictată chiar de El, după înălțarea Sa la cer și trimisă pe Pământ prin intermediul apostolului Tadeu regelui Abgar al Edessei, cetate din Siria, care dorise să-l vadă pe Iisus, despre care auzise multe lucruri.
Am făcut această mică introducere cu scopul vădit de a sublinia că iconografia a apărut odată cu creștinismul. Mircea Eliade scria despre icoană că aceasta „reactualizează miraculosul illud tempus, când Hristos, Fecioara și Apostolii trăiau printre oameni.”
În cultura românească motivul icoanei a pătruns o dată cu Umanismul românesc abia spre sfârșitul secolului XVI, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă și latină, alături de voievozii români care au susținut ridicarea de adevărate monumente religioase în stil renascentist și sprijinirea primelor tipărituri. Astfel, cronicarii scriu și amintesc în cronicile lor despre icoanele pictate în bisericile ctitorite de domnitori. Așadar în „Predoslovie”, Grigore Ureche amintește de folosul icoanei purtătoare de noroace.
Biserica ortodoxă română a constituit prin mânăstirile sale în secolele XIV-XVI, ca Vodița, Tismana, Prislop, Cozia, Călimănești,
Bistrița, Dealul, Govora, Voroneț, Sucevița, și altele, centre de cultură unde călugării depuneau o harnică muncă de copiere a textelor slavonești și mai târziu cele românești, fie religioase, fie pravile, în care era vorba despre icoane ca simbol și imagine a întemeietorilor creștinismului planetar. Tot în aceste lăcașuri de cult s-a dezvoltat, printre altele, pictura acestor icoane. Un exemplu elocvent este mănăstirea Nicula.
O cronică s-a alcătuit după anul 1481, la curtea lui Ștefan cel Mare care prezenta evenimentele de la 1457 înainte, și în care este vorba de unele icoane din mănăstirile Moldovei.
Cărțile tipărite de Coresi, bucurându-se de o largă răspândire, au impus graiul popular vorbit în Țara Românească și în sudul Ardealului ca mijloc de exprimare cărturărească. Acestea au făcut vorbire de icoane și le-a impus ca simbol al creștinismului în lăcașurile de cult. Mai întâi în mânăstiri și apoi în parohii.
În 1643 vede lumina tiparului în Moldova „Carte românească de învățătură” a mitropolitului Varlaam. În prefața „Cazaniei” se afirmă ideea originii comune a Românilor, în care ne-a transmis în imagini artistice – aspecte din viața societăți moldovenești din satele și târgurile de pe atunci, inclusiv lăcașuri de cult cu icoane, care contribuie mult la ridicarea valorii literare a lucrării.
În „Psaltirea în versuri a lui Dosoftei” de la 1678, prima operă în versuri, de mari proporții, operă tradusă după modelul polon al lui Jan Kochanovscki, tipărită în Polonia la Uniev la 1673, se face vorbire și de icoană: „Viersul de psalmi să nu fie vană/Cu bucium de corn de bour/ să vorovească ca o icoană/Să răsune până’n nour”.
Grigore Ureche în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor „dă o mare extindere” în cronica sa domnitorului Ștefan cel Mare. Figura sa ne este prezentată ca un simbol al luptei pentru eliberare, dar vorbește și despre ctitoriile mânăstirilor pictate cu icoane comandate de domnitor și soața sa.
În secolul XVIII cultura română a luat o amploare mai mare prin lucrările lui Dimitrie Cantemir și Ion Neculce. Dar nu trebuie uitat nici Ilia care a ilustrat cu icoane „Cazania lui Varlaam”. Despre icoane face vorbire și Ion Neculce în „Letopisețul Țării Moldovei dela Dabija
Voievod până la domnia lui Ioan Mavrocordat”, dar și în „O samă de cuvinte” în care îl zugrăvește pe Ștefan cel Mare ca iubitor de sabie și icoană, iar Ion Neculce în „Letopisețul Țării Moldovei”, povestește evenimentele trăite dintre anii 1661-1743, continuând cronica lui Miron Costin. În această cronică se ilustrează momentul în care Dumitrașcu Vodă, Cantacuzino și o seamă de boieri cer și obțin să fie lăsate pentru iernat hoardele tătărești. Printre elementele de satiră socială și de umor descoperim și amintiri despre lăcașuri de cult împodobite de sfintele icoane.
Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimii a Romano-Moldo-Vlahilor” (1718) dezbate problema unității și originii comune a poporului român. Lucrarea cuprinde și pasaje interesante din punct de vedere literar și religios, mai ales când autorul vorbește cu dragoste despre popor, creștinismul acestuia, patrie și lăcașurile de cult cu colorate fresce.
Mai târziu, în literatură, motivul icoanei a luat și o conotație reprezentativă pentru un lucru iubit și îndrăgit. Astfel, Nichifor Crainic a demonstrat că Eminescu a fost un poet creștin și că Icoana Maicii Domnului l-a inspirat, dedicându-i câteva poezii. Crainic a găsit o soluție adoptată și de Edgar Papu care afirmă că temele romantice sunt un „adăstrat” al creației eminesciene, dar fiind un „duh” creștin, care poate ieși la iveală după o atentă filtrare a operei acestuia. Sensul cuvântului „icoană” s-a folosit în a reda dragostea de mamă, „icoană sfântă”. Opera eminesciană, creștinismul și simbolul Icoanei nu apare în chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai largă, anume identitatea națională, creștinismul neamului românesc și valorile tradiționale ale națiunii.(Vezi poezia „Rugăciune” etc.)
În publicistica lui Eminescu descoperim multe articole în care face vorbire despre icoană. Astfel, în articolul „Iconarii D-lui Beldiman”, publicat în „România liberă”, XII, nr. 3351, 13/ 25 noiembrie 1888, p. 1, face pledoarie pentru sprijinirea ioconarilor din partea Ministerului Culturii.
Alexandru Vlahuță în poezia „La icoană” ilustrează viața chinuită de muncă a femeii de la țară care, după atâta istovire, pleacă pe jos cu copilul în brațe care istovit de atâta drum a murit. Femeia
nebună de durere, observă această nenorocire chiar în fața icoanei sfinte. Era, deja, nebună și blestema icoana.
Mai târziu Ion Pillat în poezia „Sfârșit de toamnă” vorbește de icoana ancestrală ce străbate veacurile: „Icoana tăinuită ce farmec straniu are!/ Tăcută o șterge veacul, dar tot mai blândă pare/ Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut.”
Mihai Sadoveanu în „Baltagul” subliniază faptul că Victoria înainte de a pleca să-l caute pe Nichifor se roagă la icoana Sfânta Ana. Și Arghezi scrie un volum de articole, în 1929, intitulat „Icoane de lemn”. titlu ce sugerează frumusețea și sfințenia textelor din această culegere de tablete.
Poetul și prozatorul Alexandru Iacobescu, colaborator al revistei „Ramuri”, din 1914-1943, publică în 1926 volumul „Icoane și priveliști” și „Icoane din Bosfor”, volume care ilustrează atmosfera prin descrieri plastice. Icoana este văzută ca o imagine frumoasă și sfântă, inclusiv realitatea este percepută prin simbolistica icoanei.
Vasile Voiculescu, spune într-un eseu al său, că „icoanele sunt roadele contemplării”.
Eroul liric sorescian pledează pentru icoana sfântă a femeii în fața lui Dumnezeu. Așa cum spuneam, mulți scriitori români folosesc icoana ca termen de comparație sau simbol al sfințeniei și frumuseții.
Am expus doar câteva exemple care jalonează o întreagă perioadă din istoria literaturii române în care motivul icoanei a fost abordat de poeți și scriitori, în majoritatea cazurilor, în spiritul creștin-ortodox.
MOARTEA ȘI IDEEA FRAGILITĂȚII UMANE ÎN ANALIZA CRISTINEI BOGDAN
Cartea primită de la cadrul universitar Cristina Bogdan din capitală, având ca titlu „Moartea și lumea românească premodernă-discursuri întretăiate”, apărută la Editura Universității din București, este un studiu aprofundat despre Moarte, care este o trecere a materiei din starea vie în altă stare, redată de lumea românească premodernă și înveșnicită în iconografia bisericească, jurnale, mentalități, scrisori, obiceiuri funerare ale coreligionarilor, inclusiv în arta murală etc.
În rândurile care urmează nu am să fac o analiză aprofundată, exhaustivă a cărții ce are referenți științifici de primă mărime, precum profesorii universitari dr. Eugen Negrici, dr. Toader Nicoară și cercetătorul științific Andi Mihalache de la Institutul „A.D. Xenopol” al Academiei Române din Iași, ci mă voi rezuma la o prezentare schematică, de îndrumare a cititorilor.
Pe ultima copertă sunt publicate trei aliniate semnate de Cătălina Velculescu, care, printre altele, scrie: „Cristina Bogdan gândește însă lumea europeană ca un întreg și cultura ca un tot unitar, în care artele vizuale și artele cuvântului nu trăiesc în sfere separate, ci dau glas, fiecare cu instrumentul ei, felului la care oamenii își duc și își reprezintă existența.”
Coperta și grafica sunt semnate de Ana Breiner și fotografiile realizate de Corina Bogdan.
Cartea este structurată în șapte capitole. Fiecare capitol conține, una sau mai multe, subdiviziuni în care analizează aspectele unui „dat” de Dumnezeu, sau cum ar zice evoluționiștii, trecerea omului de la materia vie la cea moartă și ceremonialul acesta reprezentat în obiceiuri, superstiții dar și în pictura bisericească. Volumul se închide cu „Capitolele VIII. Post scriptum”, „IX. Catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara Românească” și „X. Bibliografie selectivă”.
Încă de la început, autoarea așază analiza sa în contextul disciplinei științifice, în secolul trecut, la îndemnul lui Lucian Febvre, un istoric modernist francez, ce a stârnit curiozitatea cercetătorilor îndemnați să analizeze această temă. Opera acestui savant-filozof, este de o extraordinară varietate cuprinzând probleme teoretice ale istoriei, studii de istorie a civilizațiilor, a instituțiilor, a mentalităților, istoria religiilor, ce l-au influențat și pe Mircea Eliade, incluzând și probleme de istorie economică și socială. Adversar al istoriei politice tradiționale a promovat o istorie împotriva evenimentului, axată pe marile probleme ale civilizației și având permanent în centrul ei omul. Formula lui Febvre „omul măsura istoriei, singura sa măsură, mai mult, rațiunea sa de a fi” a schimbat metodologic abordările în istorie. Inspirat, probabil, de zicerea filosofului grec Protagoras din Abdera care spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor.”
În primul capitol, Cristina Bogdan, plonjează într-o analiză a pionieratului acestor probleme, folosind un bogat aparat bibliografic prin care a lărgit considerabil suprafața investigaților ce au condus la „apariția unor clasificări”, ce au structurat „o tipologie a comportamentelor și sensibilităților colective în fața morții.”
Philippe Aries scria în „Moartea sălbatică”, la pagina 244, că revoluția și înțelegerea sentimentelor omului a declanșat în perioada romantică europeană, romantismul, care a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii), a translatat observația de pe „moartea sinelui” pe „moartea celuilalt”.
Moartea survenită în urma unor calamități în Țara Românească este abordată prin optica lui Pierre Chaunu, pe care autoarea îl parafrazează, subliniind că moartea vine la Paris așa cum vine și în Țara Românească.
Având surse bibliografice mai mult din sfera franceză, scoțând în evidență lipsa surselor românești, se subliniază puținătatea testamentelor de pe teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic, și cele existente fiind puțin exploatate. Adnotările de pe manuscrisele Bibliotecii Academiei, strânse de Ilie Corfus și selectate pe secțiuni tematice, aduc o oarecare lumină într-o lume mută.
Autoarea evidențiază bisericile din județele Sălaj, Satu-Mare sau Maramureș, unde zugravii acestora au pictat lăcașurile de cult în spirit moralizator, având ca temă viața omului și pedeapsa divină în iad.
În „Ceremonialul funerar – ca priviri încrucișate” sunt analizate atitudinile, stările psihologice și elementele ritualurilor funerare din diferite zone ale Țării Românești, Se evidențiază că moldovenii, muntenii și ardelenii sunt copleșiți în fața morții, iar ceremonialul adiacent prelungește starea durerii despărțirii veșnice. Chiar circulă zicerea: „Spune-mi cum te raportezi la moarte, ca să-ți spun cine ești? (Vezi: „Călători străini despre Țările Române”, vol. IX, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Deresca Bulgaru și Paul Cernovodeanu, București, Editura Academiei Române, 1997, p. 588.) Erasmus Heinrich Schneeider von Weismantel, ofițer german înrolat în armata suedeză, așa cum scrie autoarea cărții, a scris mai multe pagini despre ritualurile românești din perioada anilor 1710-1714.
Discursurile literare scot în evidență fragilitatea omului, perisabilitatea umană ce străbate veacurile încă din perioada ancestrală, răzbătând până în contemporaneitate cu numeroase relicve. Autoarea subliniază că: „Tragicul secol al XVII-lea, brăzdat de conflictul dintre formele mentale clasice și cele baroce, pare a fi mediul propice pentru un asemenea concept”. Decalajul dintre realitățile Apusului și locuitorii provinciilor românești este anulat, în tema noastră, de unele „condeie strălucite”, precum sunt: Mitropolitul Dosoftei, Miron și Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, apropiind malurile celor două lumi, cea veche și cea nouă, dintre vibrația sufletească tradițională de cea barocă „expresia unei crize a conștiinței”. Toate acestea sunt exemplificate prin citate din paginile „Letopisețului” sau al poemului „Viața lumii” (vezi Ioan Pop-Curșeu, „Nu știe stânga ce face dreapta”, „Două eseuri despre șovăielile gândirii critice”, Pitești, Ed. Paralela 45, 2004, p. 13-18). Sindromul morții este exemplificat prin citate din Miron Costin, evidențiate de P.P. Panaitescu în „Opere”. Observațiile critice formulate de N. Cartojan, Al. Piru, Virgil Cândea etc. privind imaginile și motivele literare posibil preluate de cronicarul român din Horațiu și Ovidiu, nu sunt decât speculații intelectualiste.
Capitolul V al cărții se axează pe iconografia chipului morții în picturile bisericilor din Țara Românească. În urma anchetelor pe teren în Oltenia și Muntenia într-un interval de 15 ani, autoarea a alcătuit „un
corpus exhaustiv” al reprezentărilor „Morții” din picturile exterioare și interioare ale bisericilor și monumentelor de cult pictate într-un interval de timp de 100 de ani, 1780-1870, considerând că, aproximativ, în această perioadă a fost veacul de aur al artei populare. La începutul veacului XIX au circulat între pictorii de biserici „Caietele de modele” ce alcătuiau documente deosebite pentru determinarea rolului jucat de formele tradiționale, folosite de zugravii de biserici, ce abordau, printre altele, și modele după gravuri și ilustrații occidentale, inspirați fiind, chiar, și de modele după natură (Teodora Voinescu, „Modele tradiționale și observații din realitate în pictura muntenească a veacului al XVIII-lea: caietul de modele al lui Radu Zugravu”, în SCIA, tomul 14, nr. 1/1967, p. 57).
Interesant este subcapitolul „Timpul, norocul schimbător și Moartea” în care roata Fortunei, mânuită de un personaj malefic legat la ochi, exemplificând hazardul, sunt descoperite de autoare în miniaturile ce reprezintă și exprimă o suită de texte cu caracter alegoric, din spațiul bisericesc occidental.
Miturile despre moarte, mă fac să spun și eu ca romancierul englez George Orwell: „Miturile în care credem au tendința de a deveni adevărate.”
Reproducerile după picturile murale (a se înțelege o pictură pe un perete, tavan, zid sau pe orice suprafață permanentă a unei clădiri sau structuri, iar datorită tehnicii folosite: frescă, tempera etc.) aderă perfect la zidul pe care sunt executate. Acestea au existat încă din cele mai vechi timpuri ale organizării societății umane, pornind de la picturile în peșterile din Lascaux din sudul Franței sau cele de pe pereții unor grote din Munții Tassili din centrul deșertului Sahara, și până la pictura murală bisericească, parte importantă a tradiției creștinismului ortodox sau cea murală laică, devenită preponderentă în ultimele două secole, reprezentând chipurile morții în iconografia din Țara Românească premodernă din mănăstirile zonei Argeșului, Vâlcii sunt adevărate imagini vizuale ale textelor biblice. Aspectele unei suite de etape ale fabulei grecești (vezi I.C. Chițimia – „Aspecte ale fabulei mediteraneene esopice în unele epoci și literaturii europene”) au oferit informații în problema despre care autoarea o decelează.
În subcapitolul „Ai trăit în lume bine/ Vin’ de joacă și cu mine” se devoalează simbolurile dialogurilor dintre Bătrân și Moarte de la unele biserici vâlcene și la câteva ctitorii argeșene, pictate în secolul al XIX-lea.
Memoria națională dezbătută în Franța, care a fost analizată la scară mare, făcând ca să ia naștere o monumentală opera coordonată de Pierre Nora, fiind vorba de „Les Lieux de memoire” apărută la Editura Gallimard, 1984-1986, a influențat poziția oficialilor de la noi, printr-un fel de catalogare. Remarcăm poziția autoarei care subliniază: „Asistăm la o vădită perimare a ideii că monumentul trebuie înțeles ca liant între generații, instrument de declanșare a memoriei unei comunități și artefact ridicat împotriva perisabilității lucrurilor,(…) “.
Cristina Bogdan, abordând tema MORȚII în cartea sa, vine cu un pretext în a aduce din conul de lumină o bogată istoriografie a cultelor de pe teritoriul Țărilor Românești, a textelor cronicarilor, până în secolul XIX, a unui bogat catalog al reprezentărilor morții în iconografia și pictura murală din Țara Românească, numind numeroase lăcașuri de cult din județele Argeș, București, Buzău, Dâmbovița, Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Prahova, și cele mai multe în Vâlcea,
Cartea Cristinei Bogdan este rezultatul, unei cercetări minuțioase, în documente, arhive, călătorii, a unei munci cu acribie, fiind încă o valoroasă lucrare ce completează o pagină în Marea Istorie a Neamului Românesc, cu o temă mai puțin abordată. Carte care merită toată atenția. Vorba dramaturgului francez Marcel Pagnol: „Nu-mi pasă de moarte. Dar mă doare sufletul să părăsesc viața. „
MIRACOLUL PERENITĂȚI TRADIȚIILOR POPULARE ROMÂNEȘTI
Se cunoaște că tradițiile populare românești, miturile, basmele, legendele și obiceiurile întrupate în literatura orală constituie un izvor nesecat de inspirație pentru scriitori și artiști, un model ce a servit genialelor creații ale unor reprezentanți de frunte ai literaturii, artei și
culturii românești, precum sunt: Eminescu, Paciurea, Brâncuși, Enescu ș.a. Dacă, într-adevăr, miturile, simbolurile și ritualurile care au stat la baza folclorului românesc își au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și antic, așa cum precizează Mircea Eliade în „De la Zalmoxis la Gingis-Han”, atunci cultura românească este posesoarea unei zestre spirituale de mare preț, ale cărei valori autentice nu sunt încă descifrate.
Cum s-au zămislit aceste valori, acest tezaur constituie și astăzi o enigmă ce a rodit ipoteze și fantezii dintre care nu întâmplătoare a fost aceea că orfismul ar fi de sorginte egipteană și preluat de traci, daci și geți prin filiera culturii grecești, mai precis prin școala lui Pitagora.
Așa cum arăta Vasile Pârvan, „geții au rămas totdeauna uranieni crezând în nemurirea sufletului (…). Reprezentările simbolice ale zeului solar, roata, lebăda, barca etc., transmise de lumea mediteraneeană nordicilor de la începutul epocii bronzului, își îndepliniseră și în Carpați aceeași misiune ca aiurea: aceea de a aminti prin ex-voto-uri sau prin amulete calitățile apotropaice ori medicale ale zeului soarelui. Căci, întocmai ca și Apollon celticul, Zamolxis geticul erau un zeu iatros.” Cuvânt care înseamnă vindecător, tămăduitor (Vasile Pârvan, Dacia, București, Editura Științifică, 1967, p. 79).
Desigur că mitologia traco-dacilor nu are numai o singură divinitate, Zalmoxis fiind însă divinitatea principală în jurul căreia gravitau ceilalți zei ai pantheonului traco-dacic, lucru dovedit și de săpăturile arheologice care atestă caracterul politeist și urano-solar al religiei daco-getice, așa cum sublinia Hadrian Daicoviciu în „Dacia de la Burebista la cucerirea romană”, volum apărut la Editura Dacia, 1972. p. 205.
Un izvor îl constituie komos-ul, procesiunea plină de frenezie și exuberanță ce însoțea alaiul lui Dionysos la sărbătorile sale. Oare nu ca o mărturie a acestui alai vesel ce a uimit, încă de atunci. omenirea. au rămas în folclorul românesc unele jocuri populare?
Pornind de la ideea directoare că izvoarele prime ale culturii românești se află în valori autohtone pe care s-au altoit valori ale arealului balcanic, dorim să reamintim cuvintele pline de adevăr pe care le rostea acum o jumătate de veac un profund cugetător și sublim poet român, Dan Botta: „Prin Orpheu, Eumolp și Pitagora – prin cultele și doctrinele inițiate de geniul lor legendar și pe care istoria le declară aduse din Thracia – marile Eleusinii, tragedia și filosofia greacă s-au putut ivi. Ideea religioasă tracică a promovat, așadar, cea mai nobilă eflorescență a spiritului uman” (Dan Botta, „Limite, eseuri” – București, col. „Gândirea”, 1936.).
Filoanele folclorice din literatura și arta românească, obiceiurile, ritualurile și ceremonialurile, întrupate în capodopere nepieritoare, sunt mărturii că în aceste creații există partea cea mai aleasă a omului, „cea nemuritoare” prin care credința strămoșilor noștri s-a perpetuat în eternitate.
În sprijinul tuturor acestor izvoare, ce atestă rolul imens pe care l-au avut în istoria omenirii traco-geto-dacii, stă ca o coloană a lui Hercule lucrarea savantului roman Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”, în care acesta, pe baza tuturor mărturiilor ce i-au stat la îndemână în vremea sa, în limba greacă, latină, germană, maghiară, și, bineînțeles, română scria că „leagănul civilațiunii ante-elene” se află în Dacia, unde „cu mult înainte de timpurile troiane se fundase cel dintâi imperiu vast al lumii, se întemeiase prima unitate de cultură în Europa și se puseseră totodată bazele progresului moral și material în Asia de apus și Africa de nord.” (Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”, București, 1913, p. 2.).
Nicolae Densușianu spune în „Dacia preistorică”: „Acțiunea civilizatoare ce a exercitat-o populațiunea preistorică ante-dacă de la Carpați și Dunărea de jos, asupra lumii ante-elene a fost mult mai mare de cum ne putem închipui astăzi pe baza fragmentelor de monumente și a tradițiunilor istorice și poporale, ce le avem din această epocă extrem de depărtată. În această privință noi ne aflăm numai în aurora științei preistorice.”
Și, tot în această lumină, Pantheonul trac cu cele două cariatide, Dionysos și Orfeu, constituie matricea arhetipală ce a generat în mare măsură Olimpul grec, știut fiind că grecii au asimilat cu o forță uimitoare obiceiuri și credințe diferite din bazinul mediteranean și al Pontului Euxin, ceea ce le-a conferit aura genialității care dăinuie ca miracolul grecesc.

Mai citeste: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani FORMAT ELECTRONIC (EBOOK)

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 380 PAGINI cuprinde 34 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore în email cartea în format pdf. Comanda acum! MAI IEFTIN MAI RAPID, MAI ECOLOGIC!

20,00 EUR

Globart -antologie de artă în imagini (Softcover)

Antologia Globart de artă în imagini este un album al artiștilor contemporani români de pretutindeni, ce adună în cele 198 de paginile ale sale, pictură, mozaic, fotografie artistică, icoane pe sticlă sau pe lemn, icoane din mărgele și pictură digitală, creații aparținând celor 17 artiști cuprinși. Imprimată full color pe hârtie de cea mai bună calitate, antologia este acoperită cu jachetă de protecție. Comandă ACUM această bijuterie de artă! Stoc limitat!

125,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.