LA BRAȚ CU TOAMNA PRIN MARAMUREȘUL ISTORIC

În dimineața de 19 octombrie pe când laptele zorilor se prelingea pe parbrizul autocarului, o parte din membrii Centrului multifuncțional de servicii sociale integrate pentru vârstnici nr. 2 din Cluj-Napoca, condus de doamna Maria Bobină și membrii cenaclului literar „Radu Stanca” au plecat într-o excursie de documentare și informare de două zile în Maramureșul istoric.
Trecând prin multe localități, până la prima oprire în Baia Mare, profesorul Vasile Sfârlea, membru al cenaclului, a vorbit despre personalitățile și momentele importante din istoria acestor comune și orașe poleite cu aurul roadelor toamnei.
Înainte de a opri la Baia Mare, în fața Muzeului de Mineralogie, scriitorul Al. Florin Țene a vorbit despre sculptorul Vida Gheza și atelierul său, artist pe care l-a cunoscut în timpul studenției din perioada anilor ’60 din secolul trecut. A vorbit despre scriitorii de astăzi, trăitori în orașul castanelor comestibile, cum ar fi: dr. Mihai Ganea, Virginia Paraschiv, George Petrovai, Băințan Carmena Felicia, Velea Aurelia, Oanca Aurelia, Radu Botiș, Oros Milian, membri ai Ligii Scriitorilor, apoi am vizitat Muzeul de Mineralogie „Victor Gorduza”, unde ing. geolog Elisabeta Fodor, șef secție mineralogie, a prezentat exponatele, vorbind și despre istoricul muzeului înființat în anul 1989, care deține o colecție de minerale și cristale deosebite, denumite și „flori de mină”, în număr de peste 16.000 de exponate din zonele: Cavnic, Herja, Baia Sprie, Băiuț, Ilba, Săsar, Nistru, Baia Borșa și Răzoare.
De aici, autocarul, înfășurând distanțele pe roți, a oprit la deosebita construcție din lemn Mănăstirea Bârsana, atestată documentar din anul 1326, aflată pe malul drept al râului Iza, la o distanță de 20 km de Sighetul Marmației. Din explicația Maicii Starețe am aflat că după 600 de ani de la menționarea mănăstirii și după 200 de ani de la încetarea existenței sale, la Bârsana renaște viața monahală, în anul 1993, binecuvântată de PS Justinian Chira, episcopul Maramureșului și Sătmarului. Aici, după ce am aprins lumânări pentru
98
scriitorii trecuți la cele veșnice, am plecat la Ocna Șugatag, unde am făcut popasul de o noapte, găzduiți fiind în două pensiuni.
Seara, când luna răsărea din lacurile sărate din vale, prof. Vasile Sfârlea a prezentat stațiunea, vorbind despre frumusețea peisagistică a locurilor, despre aerul pur montan, plasarea stațiunii balneo-climaterice lângă „Pădurea Crăiască” rezervație naturală cu arbori seculari de stejar și larice, inclusiv despre obiceiurile și tradițiile populare, precum Tanjaua – sărbătorirea primului gospodar ieșit cu plugul la arat, târgul săptămânal de vite, măreția și splendoarea altor obiceiuri locale, arhitectura construcțiilor în stil local, existența în satele aparținătoare a unor izvoare naturale și borcutul din satul Breb. În continuare, în holul unei pensiuni a avut loc o seară de poezie și muzică susținută de prof. Antonia Bodea, Vasile Sfârlea, Titina Nica Țene și Al. Florin Țene.
A doua zi dimineață, când încă stelele nu plecaseră la culcare, autocarul învingea cu farurile întunericul serpentinelor în drum spre Vișeul de Sus, oprind aproape de ora 9 în gara Mocăniței de pe Valea Vaserului. Îmbarcați în vagoanele de pasageri liliputane, garnitura, trasă de o locomotivă de aceeași mărime ce consumă lemne, mergând pe un ecartament de numai 760 mm, construit în anul 1932, am călătorit printr-o vale de o sălbăticie fermecătoare de-a lungul râului Vaser, oprind după 46,3 km. în stația finală Izvorul Boului, aproape de granița cu Ucraina. La întoarcerea în gară ne-am fotografiat lângă Borna din 1927 ce marca granița României Mari cu Polonia.
De aici am plecat la Moisei unde am vizitat Monumentul Eroilor conceput de sculptorul Vida Gheza ce ne-a reamintit de masacrul de la Moisei, crimă făcută la data de 14 octombrie 1944 de către unitățile militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn de la ieșirea din comună, unde au fost uciși 29 de etnici români. Aici prof. Vasile Sfârlea a citit un poem de Adrian Păunescu, dedicat acestui monument și eroilor români, iar Al. Florin Țene a depănat amintiri din studenție, perioadă când l-a vizitat pe sculptorul Vida Gheza în atelierul său, împreună cu poeții Vasile Radu Ghenceanu și Ion Ghiur Pauleana.
Ultima oprire a fost la Casa memorială „George Coșbuc”, din comuna cu același nume, unde custodele muzeului, Sandu Vasile, ne-a
99
vorbit, cu mult suflet, despre viața poetului împletită într-un colaj cu versurile traducătorului capodoperei lui Dante Algheri. Aici, am remarcat leagănul în care a crescut poetul, fotografii de familie și cu prieteni, mica bibliotecă, revistele și cărțile din epoca în care a publicat George Coșbuc, inclusiv pălăria și pelerina poetului.
Am ajuns în orașul nostru, pe când Clujul adormise cu capul pe Feleac, având luminile de veghe aprinse.
ÎNTRUPAREA MARII UNIRI ÎN SEMNUL CRUCII CREȘTINE ORTODOXE
Arheologii au găsit în situri din antichitate elemente care simbolizau crucea. Denumire care la latini se numea crux, iar la greci σταυρός (stauros), traducându-se în stâlp înfipt în pământ.
În semn moral, la Plaut, crucea ia și acest sens, folosindu-se și în proverbe, desemnând o învățătură. Acest semn precreștin, preluat de creștinism îl găsim în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: «Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să mă urmeze», cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus din Nazaret. Crucea apare nu doar în Noul Testament, ci și în felurite reprezentări, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri creștine. Ea este menționată și în scrierile creștine din secolele I-III (precum „Constituțiile Apostolice”, „Epistola către Barnaba” etc.). Unele grupări neoprotestante afirmă însă că nu există dovezi că Isus din Nazaret ar fi murit pe cruce. Mai târziu, sensul spiritual al crucii de «chin moral” va fi lărgit, pentru a aminti de dogma creștină a ispășirii.
Crucea ortodoxă, este o variantă a crucii patriarhale, compusă dintr-un braț vertical, două orizontale și unul înclinat. Brațul superior, mai scurt față de cel de-al doilea, reprezintă acrostihul biblic INRI (INBI la greci și IHЦI la slavi). Brațul inferior, care este înclinat, reprezintă suportul de sprijin de la picioare. Înclinația brațului inferior, conform tradiției, evocă soarta celor doi tâlhari. La stânga față de cel
100
care privește, brațul inferior tinde în sus evocându-l pe tâlharul cel bun (viceversa pe partea dreaptă).
Romulus Vulcănescu a scris în „Mitologie română” despre cultul solar practicat de geto-daci. El a arătat că simbolul solar era format în păgânism dintr-un cerc având o cruce înscrisă sau dintr-un cerc cu o cruce exscrisă. Ultimul însemn, în care crucea depășește perimetrul cercului, mai este denumită azi și „crucea dacică” și o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureșene, mai ales pe troițe. În partea de vest a Daciei: Ardealul, Panonia și Noricum (Austria) este întâlnit simbolul crucii celtice: două linii care se intersectează perpendicular în centrul unui cerc. Celții erau triburi getice, care după incursiunile lui Burebista, au fost incluși în Dacia, iar după invazia romană s-au refugiat spre Nordul și Vestul Europei. Odată ce o parte din celți au fost prin Ardeal, în special în Maramureș, crucea celtică a devenit o parte a culturii populare românești, fiind cunoscută în calitate de „cruce maramureșeană”. Chiar și în prezent, în zona Maramureșului, acest model de cruce este foarte răspândit.
Cei interesați pot descoperi niște pietre de căpătâi dăltuite în gresii calcaroase de Aluniș, cruci și lespezi cu totul aparte, așa-zisele cruci celtice cu brațele încercuite, nu doar lângă biserica greco-catolică, din Benesat, ci și ieșind din Ariniș spre Tămășești-Urmeniș, chiar lângă șoseaua asfaltată ce duce în Băița de sub Codru din județul Maramureș. Foarte asemănătoare este crucea dacică din cimitirul de la Argedava, care în interpretarea creștină este considerată Cruce cu raze, care simboliza Învierea, cea dătătoare de viață. Originea acesteia este veche, așa cum și însăși simbolul crucii este mai vechi decât creștinismul. Cu toate acestea, în tradiția creștină celtică, există mai multe legende care explică apariția și semnificația acestui simbol. Una din legende atribuie apariția crucii celtice, de personaje care au propovăduit Evanghelia, precum Sfântului Patrick, printre triburile celților. El ar fi transformat un simbol păgân, la care celții țineau nespus de mult, într-un simbol creștin. În opinia gânditorului German Virt, crucea celtică reprezintă o formă a protocalendarului. În momentul în care omul privește acest calendar, el cuprinde timpul și spațiul în întregime. Este foarte important de evidențiat rolul pe care îl are spațiul, deoarece fără acesta
101
timpul nu are sens. Cercul simbolizează timpul (ziua, anul), iar crucea simbolizează spațiul (universul), cele patru colțuri ale lumii. Vârful de sus al crucii reprezintă Nordul, cel de jos Sudul, brațul din stânga – Vestul, brațul din dreapta – Estul. Centrul cercului reprezintă divini-tatea, care este în afara spațiului și timpului. Pentru German Virt, crucea celtică nu este altceva decât o cheie, un hieroglif pentru înțelegerea paradigmei tradiționaliste, al limbajului Tradiției.
În dese cazuri, simbolul crucii celtice este utilizat în calitate de simbol păgân pentru unele organizații. Explicația este destul de simplă: Europa occidentală s-a născut în păgânism, respectiv, „revenirea la rădăcini” este privită ca o revenire la păgânitate.
Crucea celtică mai reprezintă simbolul revoluției național – conservatoare, unde prin termenul de „revoluție” se subînțelege un proces de revenire la valorile tradiționale, prin mobilizarea energiilor vitale și creatoare ale neamului. La români s-a dat o interpretare creștină: simbolizează revenirea la rădăcinile creștinismul ortodox. Astfel, i se limitează și întoarcerea în timp, doar de la apariția lui Cristos. Spre deosebire de celelalte colțuri ale Europei, pentru români crucea celtică se consideră un simbol creștin, care este prezent la Sfânta Liturghie, pe icoanele Mântuitorului și pe cupolele Bisericilor. În tradiția creștină, crucea celtică reprezintă și Taina Sfintei Împărtășanii. Sfântul Disc, pe care se săvârșește slujba Proscomidiei, are anume această formă ai crucii celtice. Cercul – timpul, semnifică unitatea noastră cu cei ce au trăit înainte noastră (strămoșii), cei cu care trăim în prezent și cei care urmează să se nască.
Crucea – spațiul, subliniază sacralitatea spațiului geografic în care ne-am născut ca neam. În același timp, crucea simbolizează trupul lui Cristos – Biserica.
Sfânta Cruce este altar pentru creștini. Pe ea a fost răstignit Iisus Hristos. Părinții Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau „ușa tainelor” – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, întruparea
102
Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: „Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască…”. Înțelegem, astfel, că Hristos ne mântuiește și cu puterea Crucii.
Am făcut această incursiune în istoricul Crucii Creștine pentru a înțelege mai bine simbolistica acesteia în Marea Unire la Români.
Remarcăm faptul că prima Mare Unire a Românilor a făcut-o Limba Dacilor continuată de Limba Română, apoi Decebal, Mihai Viteazul și în 1918 Marea Unire s-a făcut sub semnul Crucii Creștine Ortodoxe. Practic, Marea Unire a întrupat Crucea Ortodoxă, formată din: partea din sus a Crucii este Bucovina, partea dreaptă este Moldova, partea stângă este Banatul, centrul crucii unde se îmbină cele patru elemente este Ardealul și partea de jos este Țara Românească, Dobrogea și Cadrilaterul. Așa s-a realizat Marea Cruce denumită România, cu partea de jos înfiptă în Gradina Maicii Domnului, teritoriul din spațiu Carpato-Danubiano-Pontic.
ÎNTOARCEREA LUI ORFEU
Gândul, iată, s-a desprins din Noaptea orfică și se înalță spre zările spiritualității românești, elanul dionysiac și logosul orfic au țâșnit învolburat iradiind noi spații ale zonelor culturii umane.
Pentru a înțelege mai bine am să vă relatez istoria lui Orfeu care în limba greacă: se spune și se scrie Ορφεύς, adică Orfeus care a fost un muzician, poet și profet din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a
103
fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de a-și învia soția, Euridice, coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.
Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice. El este considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în prezent. Unele surse datând din vremea grecilor antici susțin originile tracice ale sale.
Mitul orfismului este interpretat ca dovadă a existenței unei religii arhaice în Grecia, poate de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului. K. Meuli în anul 1935 a descoperit în „Coborârea în Tartar” chiar influența părăsirii trupului de către suflet în ritualurile șamanice de sorginte scitică. Cercetătorii datează răspândirea unei mișcări orfice în secolul al V-lea î.Hr. Deși Orfeu este văzut în mitologia elenă clasică, datorită originii sale apolinice, în opoziție cu adepții lui Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este dezmembrat, pentru a învia ulterior. Sectanții orfici l-au văzut, de fapt, pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț. Orfismul a dat naștere multor opere lirice rămase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscută însă originea mai nouă, presupus pitagoreică și egipteană, a scrierilor orfice. Poetul Onomacrit, care a trăit în perioada lui Pisistratus (cca. 607-528 î.Hr.), este probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer și teogoniei lui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu și lui Musaios.
Armonia cosmică proslăvită de orfici și pitagoicieni, ca discipoli ai unei credințe nemuritoare a devenit laimotiv și aspirație supremă a culturii europene. În această unitate a contrariilor, născută din haosul originar, omul este cel ce dă consens celor diferite ca semnificație și, în această viziune, revoluția săvârșită de Orfeu în domeniul cunoașterii și al modelării omului este de neprețuit.
104
A descoperi armonia ascunsă a firii și a umaniza ceea ce părea imposibil, a îmblânzi până și animalele sălbatice prin fascinația verbului și fiorul muzicii, a croi omului un nou drum, cel al civilizației, desprinzându-l de barbarie, aceasta este adevărata semnificație a lui Orfeu în istoria umanității și nu aceea, sau nu numai aceea de homo cantans îndrăgostit și apoi nefericit prin pierderea iubitei.
Apreciez, într-un fel, Orfeu este expresia simbolică a dramei cunoașterii, fiind, alături de Ghilgameș și Prometeu, unul dintre martirii omenirii care s-a sacrificat pentru a aduce focul pe pământ. Prometeu este fiul lui Iapet și al Climenei, sau al Asiei, ambele fiice ale lui Ocean, și fratele lui Atlas și al lui Epimeteu. Se căsătorește fie cu Celeno, fie cu Climene. Printre copiii lui se numără Deucalion, Licos și Himerea și, în funcție de sursă, Etneos, Elen, eroul fondator al elenilor, și Tebe, deși aceștia din urmă mai sunt considerați copiii lui Deucalion.
În funcție de sursa citată, Prometeu a creat omul din lut însuflețindu-l cu foc, dar această legendă nu apare în Teogonia. În schimb Prometeu era considerat acolo binefăcătorul oamenilor. Pentru ei l-a înșelat pe Zeus de două ori. Prometeu a găsit mijlocul de a le veni în ajutor. El a furat focul din ceruri și l-a dat oamenilor. Se spune că a furat semințele din soare și le-a adus pe pământ ascunse într-o tulpină. Alte surse susțin că a luat focul din forja lui Hefaistos. Pedeapsa lui Zeus a fost și mai aspră. Îl înlănțui pe Prometeu de o stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Tifon și de Echidna, îi devora zilnic ficatul, care peste noapte se regenera. În felul acesta titanul a fost supus unui chin zilnic.
Prometeu îl sfătuise pe Epimeteu să nu accepte niciun dar de la zei, dar în absența acestuia Zeus l-a convins să o ia pe Pandora, cea care ajunge să răspândească în lume toate relele și nenorocirile.
Un cercetător, Francis Bacon, descifra, în plin Ev Mediu, adevărata înfățișare a lui Orfeu în istoria umanității din legenda vieții sale, pe care o asemuia cu imaginea și tâlcurile filosofiei: căci „tot ce se referă la acest personaj cu adevărat divin, priceput în toate felurile de armonie, atrăgând, și subjugând totul prin dulceața acordurilor sale, se aplică în mod firesc filosofiei.” Într-adevăr, activitățile lui Orfeu le întrec pe cele ale lui Hercule, cum operele înțelepciunii le întrec pe ale
105
valorii prin însemnătatea, întinderea și durata rezultatelor lor. Așa cum subliniază Francis Bacon în studiul său „Orfeu sau filosofia”, din cartea „Despre înțelepciunea anticilor”, în traducerea lui Alexandru Popescu, apărută la Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976. Moartea groaznică a lui Orfeu, sfâșiat de bacante, acestea fiind preotese ale cultului lui Bachus, adică femei cu purtări libertine, fiecare dintre însoțitoarele zeului Bachus. Acestea fiind expresiile ale stihiilor dezlănțuite ale naturii ce constituiau triumful de moment al Haosului asupra armoniei Cosmosului făurită de Orfeu.
Reliefez meritele Orfismului ca revoluție spirituală în filosofia naturală și filosofia morală și politică, arăt efectele binefăcătoare ale acestuia asupra civilizației umane, efecte care dacă nu sunt propagate cu stăruință sunt anihilate de barbarie și atunci „Heliconul își ascunde apele de lumină curgând pe sub pământ… În zgomotul armelor legile și muzele tac.”
Interpretarea resorturilor intime ale filosofiei pe care o asemui cu viața lui Orfeu, ca urmare a nestatorniciei firești a lucrurilor omenești, la capătul unui anumit timp, aceste ape ies din nou la suprafață și curg din nou la lumină, însă în alte locuri și pentru alte popoare. Sfârșit ce semnifică într-un fel drumul Renașterii lui Orfeu în cultura umanității, Renaștere datorată însă, nu nestatorniciei firii omenești, ci nevoii sale permanente de echilibru, de armonie și echitate. Această nevoie ideală, această aspirație spre sublim s-a întrupat din antichitate și până în zilele noastre în numeroase opere, ca ipostaze ale eternului Orfeu. Acesta fiind scormonitor de taine, avid de adevăr, dorind să cunoască și misterele lumii de dincolo.
Orfeu a cunoscut, cum spune Diodor din Sicilia în Legendele timpului despre Infern, dar a întreprins hazardata lui călătorie în lumea morții pentru a-și readuce soția pe pământ și a cunoaște tainele acelui tărâm. Probabil Orfeu a făcut această călătorie nu pentru a-și aduce soția la lumină, căci asta este o formă a legendei, ci pentru a dezvălui inițiaților tainele lumii de dincolo. Această supoziție o găsim și în „Rapport de l’orphisme et du christianisme”, Paris, 1925, la p. 31.
Erosul alături de Logos constituie un principiu suprem al Orfismului ca religie civilizatoare a omului. Ascetismul de care a dat
106
dovadă Orfeu după pierderea Euridiciei este dovada prețuirii pe care el o dă soției și familiei monogame, în opoziție cu poligamia de până atunci.
Într-un fel, epopeea lui Orfeu este asemănătoare cu epopeea lui Ghilgameș și probabil că amândouă s-au născut din aceeași matcă arhetipală ce a unit civilizația Orientului cu cea a Occidentului. Dacă, prin excelență, poemul lui Ghilgameș semnifică faza eroică a înfruntării omului cu animalitatea și a desprinderii sale de această lume, căutându-și propriei vieți un sens, călătoria lui Orfeu în Infern constituie o prelungire a căutărilor lui Ghilgameș și o încercare de a compensa tragismul morții omului prin eternitatea clipei de iubire. În concepția mea cuplu făurit de Orfeu și Euridice este mai tare decât moartea.
Încercând să prezinte o linie de descendență spiritual care pornește din Sicilia și Tracia, traversează Helespontul până în Grecia asiatică, se combină, poate, cu unele rămășițe ale tradiției minoice, supraviețuind în Creta și ajungând cu Pitagora în Vestul îndepărtat, ultimul reprezentant de seamă al acestei descendențe spirituale fiind Empedocle. În aceste condiții mă întreb: Cum se leagă această dezvoltare de miticul Orfeu și de religia orfică?
Reluând datele cu privire la patria lui Orfeu, care este Tracia, unde este adoratorul său Apollo și arată că Orfeu reunește profesiunile de poet, magician, dascăl religios și profet. Elenistul E. R. Dodds conchide: „Orfeu este un personaj trac foarte asemănător cu Zamolxis- un șaman mitic sau un prototip al șamanilor. Orfeu nu este însă, totuna cu orfismul”. Triada Apollon, Dionysos, Orfeu pare a fi o cucerire târzie a nevoii de compensație a spiritului grec, asaltat de antagonismele provocate de competiția dintre cei doi zei: Apollon și Dionysos, competiție încheiată prin „pacea” dintre ei și armonia ce trebuia predicate de Orfeu.
Figura lui Orfeu a devenit o permanență a orfismului dar și a culturii umanității, unde fascinant spiritele, independent de curentul ce l-a generat, devenind un simbol al creației, dăruirii și devotamentului uman, un model exemplar în istoria civilizației și a culturii universale.
107

Alte articole: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?