INCONȘTIENTUL EULUI ACTIV ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ-Al Florin Tene

AL FLORIN TENE

INCONȘTIENTUL EULUI ACTIV ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ

După Immanuel Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului, în legile fenomenelor, dar și în creația artistică, în special în poezie. Rațiunea este universală și unică. În aceste condiții se pune întrebarea dacă nu cumva în natură există ceva care să aibă aceleași caracter ca cele al rațiunii. Rațiunea poetului își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers. Eul lui Eminescu intuiește legile universului. Pare foarte mult pentru un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot. Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale: „Teoria restrânsă a relativității” în anul 1905 și „Teoria generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de complexe
110
care au fost confirmate de către oamenii de știință în cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre cele mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la „dilatarea timpului” în cazul deplasării cu o viteză apropiată de cea a luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie prin intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe, este descris de Eminescu în doar câteva cuvinte deosebit de bine alese: „Porni Luceafărul. /Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Iar asta se întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat de genialul savant Albert Einstein. Dar, poate că asta nu înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care a intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe care oamenii de știință le-au elaborat abia în ultimele câteva decenii și la circa un secol după el.
În cunoaștere există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este cunoscut, dar această relație între doi termeni apare în planul conștiinței noastre; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic, nu dublu.
În sensul acesta, Marin Sorescu pornește din examinare parodică, ajungând ca poezia să atingă treapta lirismului pe o cale nu ocolită, cum s-ar crede, ci directă: metamorfoza „contra-cântecului” în obiect liric este consecința celei textuale – și subtextuale – „treceri dincolo”. E o manieră de a răspunde la „năuceala” străveche a genezei:
„Ce mi-ai făcut, Doamne,
Tocmai când mă deconectasem!
Parcă mi se luase o ceață de pe ochi
Și-ncepusem să văd întunericul,
Luna e altfel, acum mi-am dat seama
Altele sunt încheieturile lucrurilor
Parcă-mi sărise un dop de beznă în urechi,
Mi se deslușise adevărata cântare
Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete
Ale unui gând, desfășurându-se.
Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap
Și revin la vechea-mi năuceală.
Aud că tu ești cel care m-ai lovit atât de tare
111
Când ai făcut lespedea să se dea în lături.”
(Învierea lui Lazăr)
„Năuceală”, probabil, în fața lucrurilor profunde rostite fără simplitatea lor originară, năuceală de om stând cu căciula în mână în fața „minunii”. Nu atât uimindu-se, cât judecând totul cu o distanță protocolară, cu o politețe care maschează, de fapt, hohotul de râs. Înțelepciunea țărănească, disimulată când într-o curiozitate ludică, când într-o stare de plictis „superior”, nu îl părăsește niciodată pe Marin Sorescu. Neavând însă gustul profunzimii, el inventează mereu situații – abateri de la „normă” pe care le comentează în manieră proprie, cu un surâs hâtru. Situațiile existențiale fundamentale nu sunt nici ele lipsite de aceasta modalitate „improvizatorică” – de „năuceala” exemplificată, printre altele, de „vorbitul în dodii”. El e gazda cea mai bună a tâlcului, literatura lui Marin Sorescu – poezie, proză, teatru, critică literară – fiind tributară acestui mod de gândire, uneori mai rafinat, alteori într-un destul de comun gust popular. În miezul tragediei, acolo unde tensiunea e aproape de punctul culminant, limbajul nu e scutit de acest ton hâtru. Jocul de cuvinte poate avea gravitate (lucru dependent, firește, și de intonația actoricească) în mijlocul unui discurs în care tragicul este, parcă, escamotat de naturalețea replicii. Amânarea fatalității, menținerea tragediei într-o ramă profană, în care situații-limită devin obișnuințe, iar calamitatea naturală se reduce la scara unui eventual accident „casnic”, sunt proprii întregului poem tragic „Matca” (1974). Simboluri mitice, superstiții, practici magice se supun domesticei reformulări a cosmosului după dimensiunile maternității.
„…Parcă m-apucă așa, o amețeală…
O oboseală fără margini, ca apa asta…
O imensă lehamite…
(Pe silabe.) Le-ha-mi-tea le-hu-zei… Ce straniu sună!
Mai ales dacă desparți pe silabe. Le-ha-mi-tea le-hu-zei.
Până la urmă toată știința noastră nu e bună
decât să te ajute să desparți moartea pe silabe…
(Râde.)”,
112
Spune Irina în antepenultima scenă a piesei. Jocul de cuvinte, variantă estetizată a vorbitului în dodii, sună, e drept, straniu. Nu lipsește chiar un fior tragic din această replică; iar concluzia („…să desparți moartea pe silabe”) e tributară aceleiași cercetări profane (cu simțul analizei comune, vreau să spun) a lucrurilor primordiale, neavând profunzimea ontologică pe care, probabil, miza autorul. Ea este însă foarte teatrală, și acest lucru rămâne important.
În toate împrejurările, indiferent dacă e vorba de un poem, de o scurtă poezie ori de teatru, Marin Sorescu are replică. Reflexivitatea pare întotdeauna învinsă de spontaneitate. „Bizarul” exercițiu contemplativ din „La lilieci” e, din acest punct de vedere, exemplul cel mai bun. A privi „cine trece pe uliță” înseamnă a comenta – în fond nu atât un comentariu caracterologic, făcut „la prima vedere” (dar câtă – uimitoare – risipă de tipologii se ascunde în această plină de subînțelesuri contemplație!), cât unul lingvistic. Spectacolul lingvistic este delicios în „La lilieci”.
Ochiul, imaginea lui metaforică, privirea, „amețitoarea” ei rotire deasupra lumii, raza de lumină care încearcă să străbată suprafața lucrurilor ori să vâneze „tâlcuri”, privirea „buimacă”, privirea interzisă de tăria unei replici sau de ingenue revelații, ori metaforica „legare la ochi” a celor înconjurătoare, puse astfel să-și caute rostul („Am legat…”), universul privit cu un singur ochi, poate ochiul cunoașterii — sunt motive care revin, într-o formă sau alta, în literatura lui Marin Sorescu. Norii sunt, într-o privință, chiar o artă poetică, gândindu-ne la ambiția scriitorului de a depăși planul uzual, al temelor și motivelor literare, ca și pe acela al limbajului. Privitul în sus, la norii „care fug întotdeauna înapoi”, presupune tocmai speranța de a trece dincolo, această speranță-certitudine, în care e și destulă ironie; a merge cu capul în nori, luat în sens propriu, e a depăși un obstacol. A desființa inerții, pentru uzul propriu, fără a clinti însă nimic din implacabilul mecanism. Paradox deopotrivă sublim și „plebeu”:
„Mă uit în sus,
Fix în sus,
Ca din fundul unei prăpăstii
La norii albi,
113
Printre care se văd stelele grase
Ca în supă.
Curge lumea pe deasupra mea;
Așa privind în sus
Am străbătut cea mai mare parte
Din ea.” („Norii”)
Există, afirmă filozoful german Fichte, o activitate constitutivă a universului și ea este activitate înainte de a fi cunoaștere; ea ajunge să fie cunoaștere la indivizii conștienți, pentru care subiectul și obiectul se opun.
Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de versuri „Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, în care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Departe de a fi o lipsă, aceste influențe mărturiseau dorința poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăți de secol XX. În volumul următor, „Patimi”, 1969, poetul are deja timbrul său inconfundabil, fără însă să fi renunțat la gustul pentru livresc, la aluziile cultural-poetice de sorginte națională sau universală. Cunoscător de literatură rusă și franceză, familiarizat cu filosofia greacă, cititor (și cugetător) zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoaște: „Poezii bune sunt, nu-i vorbă, și în ciclurile barbizante; bune sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume aspect: acela al execuției. În cuprinsul lor avem adevărate performanțe în construcția de stil, în supunerea chiar și a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un ermetism gramatical, obținut prin cultivarea expresiei dificile, contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin renunțarea uneori la semnele de punctuație, prin folosirea aluziilor vagi și în genere a unui sistem de semne ce pretinde cititorului inițiere. Toate aceste sunt, evident, obstacole în cale către lăuntrul versurilor, și escaladarea lor implică eforturi nu prea generos răsplătite” (în „Rețeaua literară”)
Poetul este conștient ca nimeni altul de riscul întinării. Deși, citadin în imagini, aflat la el acasă în oraș, Mircea Ciobanu caută starea
114
virginală, câmpia întinsă sau albul imaculat al crestelor montane. Orașul (în „Orașul aflat”) e un labirint înfricoșător, îmbâcsit de aburii asfaltului:
„Și se face-n aer labirint,
Și se fac răspântii. Stă la pândă-n
Aburii amiezii, care mint,
Și-n bătaia flăcării răsfrântă,
Stă la porți, întoarsă dinspre câmp,
Maica Lot a stâlpului de sare.
Silnic șoldul ei deschide strâmb
Pasul vinovat de nemișcare.”
De la căldura verii, poetul, privind peste nisipuri, vede mulțimi topite, căzute și pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-și pierd identitatea. Ca să ajungă la performanța comunicării prin ricoșeu, Mircea Ciobanu „lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă prezență. Ele sunt simultan abstracțiuni, limbaj noțional adresat intelectului, dar au rămas și niște concrete, imagini adresate simțurilor. Sub aspectul concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutația cea mai spectaculoasă. Decrise, într-o primă instanță, ca niște corporalități precis desenate, componentele figurației își pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenței lor și ajung să fie numite doar prin fragmente” (în „Rețeaua literară”)
În „Dies irae”, s-a observat că lucrurile moarte învie, atinse ca morții-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoți ce săvârșesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare. „Versurile au și aici concentrări de inscripție. Scrise în deca și endecasilab, nerimate, fiecare secvență încheindu-se fără punct, ca și cum ar continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic și tulbură asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”
În sine, spiritul, eul individual este activitate pură. Pentru a se cunoaște el trebuie să se limiteze, să se opună adică unui obiect sau non-eului, pe care tot el îl creează; acum el poate să distingă între senzație, conștiință, sau între subiectul și obiectul său.
115
Când Sfântul Simeon Metafrastul compunea tezaurul credinței ortodoxe, „Viețile Sfinților”, avea conștiința clară că împlinește o sfântă datorie: aceea de a dărui creștinilor un mod de viețuire cerească după Hristos, și, în același timp, o conștiință istorică. Ideea dublei apartenențe a creștinului la o istorie pământească, sfințită adeseori prin jertfa botezului de sânge, și la o istorie sacră în care Dumnezeu întâlnește omul, ieșind în întâmpinarea lui, manifestându-Se în deplinătatea prezenței Lui ipostatice pentru a-l ridica pe om până în apropierea slavei Lui, este ilustrată de multe opere, începând cu Sfântul Epifanie în primele veacuri și până în Evul Mediu. Istoria este dublă: cerească și pământească, divină și umană. Cele două dimensiuni ale istoriei se uneau desăvârșit în Actele Martirice. Această viziune transpare și în paginile „Vieților Sfinților”, care alcătuiesc o istorie sacră omenească în efortul ei mai presus de omenesc de a se sfinți. Dar istoria poate fi și profană. Când istoria devine, pe lângă profană, și profanatoare (oare exista vreo deosebire de termeni cu adevărat?), Sfinții Mucenici „se retrag din istorie”, cum ar zice Blaga, pentru a se integra unei alte realități, unde există putința de a-L întâlni pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul creștinilor. Iar putința de a-L întâlni pe Dumnezeu este acolo sus, pe cruce. O astfel de „retragere din istoria” profanatoare a constituit-o mucenicia poetului Radu Gyr, martir al închisorilor comuniste. Coleg de generație cu Nichifor Crainic, Radu Gyr se va desprinde din generația creștină a ortodoxismului românesc, ce a marcat deceniile de aur ale literaturii începutului de secol XX.
S-a spus despre opera poetică a lui Radu Gyr că este străbătută de contraste puternic luminate sau de romantismul unei bipolarități spirituale, ce presupune două forțe opuse, doi termeni antitetici, omul și Divinitatea. În general, poetul a cultivat metafora Divinității în corelație cu omul, care sunt priviți antitetic; de-o parte, celestul, de cealaltă, teluricul:
„Tu drept ca un turn și clar ca un zbor
Și pur ca înghețul agatii,
Noi: tulburi și strâmbi și cu lanț la picior,
Ca niște ulii între gratii.
116
Tu ești armonie și reci simetrii,
Noi fluvii mușcând stăvilare…” („Dorul cel crâncen”)
După cum singur mărturisește într-una din poemele sale autobiografice, intitulat „Identitate”, în care relația Dumnezeu – om, în antiteză, revine, mai ales sub aspectul moral, iar construcțiile negative adâncesc prăpastia dintre cele două lumi, punând un accent pozitiv pe Divinitate, Radu Gyr n-a avut vocația unui martir. Cu o desăvârșită smerenie, pe care numai o mare suferință o poate cultiva în om, Radu Gyr își regăsește identitatea, deci rațiunea, temeiul ființei sau existenței sale în icoană, după chipul răstignirii pe care poetul o poartă în sine:
„Ești Doamne, bun, eu, pământean și rău
Și-n dragoste nu-ți semăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău
de par dospit din cer, nu din argilă.
Nu ți-am râvnit nici razele subțiri,
Nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaș în răstigniri
Și-Ți tot îngân osânda din icoane”.
Identitatea nu mai înseamnă simpla definiție a sinelui sau nici măcar a ființei proprii, ci unire euharistică în jertfă, în suferința trăită „sânge lângă sânge” cu Mântuitorul:
„Sfințit pe cruci pe care nu m-am vrut
și de-nvieri pe care nu le-aș cere,
nu știu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?
Cu ne-cerșita slavă mă încarci
și-n cuie, când sfințenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
și-Ți cresc alături, sânge lângă sânge.”
În singurătatea celulei, contemplându-și moaștele vii, după loviturile cumplite ale torționarilor comuniști, mucenicul Radu Gyr descoperă teologia „după chip și asemănare”, ca pe o adevărată teologie naturală, identitate înseamnă, de fapt, identitate ipostatică a mucenicului cu Mântuitorul. Este semnificația teologică, redată poetic și sensibil, pentru că este trăită autentic, a expresiei poetice „sunt chip
117
din chipul Tău”, ca și expresia, tot identitară, „sânge lângă sânge”, dovadă și garanția ființială a existenței chipului Mântuitorului în cel mântuit. Poate că aceste rânduri, atât de modeste în aparență, o modestie asumată, sunt primele încercări de teologhisire mucenicească.
Ne putem întreba dacă nu cumva, în virtutea jertfei mucenicești, expresiile „chip din chip” și „sânge lângă sânge” nu reprezintă o identitate doar ipostatică, ci o adevărată „deoființime”, mai ales în versurile din poemul „As’noapte, Iisus…”, unde poetul aduce în atenția cititorilor și ideea comuniunii în suferință cu Mântuitorul și înțelegerea creștină a suferinței:
„As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.
…Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăieri…
Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din luncă venea fum de cățui.
M-am pipăit, și pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…”
Hristos apare, de altfel, în mai multe ipostaze, este motivul răscumpărării omului, al luminii și al vieții noi, este un mister care trebuie descifrat cât mai repede de către muritori, sau este un suferind, alături de cel aflat în păcat și în suferință:
„As noapte un înger mi-a bătut la poartă,
Cu pasul stins, cu glasul ostenit.
Nu știu dacă venea din paradis
Sau numai de pe-o cruce pământeană…” („Vizita”)
De fiecare dată, însă, omul își arată recunoștința față de Dumnezeu, care, oriunde și oricând, este credință și speranță, iubire și alinare, întruparea Mântuitorului, noaptea nașterii lui fiind taine de nepătruns pentru mintea omenească:
„De veacuri îmi tot pun în sac oftatul
118
Și toamna plec să caut prin vâlcele
Pe Dumnezeu drăguțul și-mpăratul,
Să-I ud opincile cu lacrimile mele.” („Moțul”)
Scrisă în cea mai mare parte în închisoare, poezia lui Radu Gyr tinde să-și disimuleze individualitatea și să devină expresia unei colectivități, mărturie vie a unor experiențe dintre cele mai tragice, care nu au rămas doar cazuri izolate.
Suferința îi reunește pe toți colegii de mucenicie în același imn-colind, ceea ce face ca expresia poetică să atingă simplitatea tânguirii lirice a baladelor populare: în fața suferinței colective scriitorul devine anonim, își asumă anonimatul, iar sărbătoarea Nașterii Domnului devine celebrare pascală. Pe măsura înaintării în suferință, odată cu poemul, persoana întâi singular – „eu” – devine „noi”, expresie a comunității de suferință, a unei comuniuni eclesiale mai presus de zidurile izolatoare ale celulei, comuniunea în rugăciunea din finalul poemului. Lirismul decurge din simțirea anonimilor din închisoare – coautori, împreună trăitori și liturghisitori ai jertfei de sânge, pe care Radu Gyr o putea, cu ușurință, presupune comună.
Mai mult decât în cazul oricărui poet modern sau vechi, ne putem întreba unde se sfârșește poemul și unde începe trăirea? Mai putem vorbi despre poeticitate ca despre o vocație? Niciuna dintre expresiile poetului nu are aparența unui ornament sau vreunei podoabe literare sau artistice, nu întâlnim niciun efort de înfrumusețare sau poetizare. Descrierile sau chiar trăirile nu au nimic din bogata și insolita imagistică poetică a veacului în care scrie. Și, cu toate acestea, notațiile poetului sunt tot atât de precise ca și cele ale unor documente care transmit, celor care nu sunt mucenici, mărturii în care trăirea se suprapune desăvârșit peste o teologie nu pur dogmatică, ci trăită, verificată, experimentată, ca și cum dogma ar lua atunci ființă din însăși carnea zdrobită, ca și când suferința însăși ar scrie poemul-teologie.
Prin reflexivitate asupra condițiilor acestei operații de dedublare, eul ajunge apoi la înțelegerea faptului că despărțirea în subiect și obiect este posibilă numai ca urmare a uneia și a aceleiași activități spirituale a lui. Dar, încă odată, în această unitate a lui, este inițial inconștientă, sau eul nu are conștiința de sine. Schelling susține că nu există decât o
119
singură soluție: să se admită că același spirit animă lumea și conștiința, și atunci contradicția dintre ele dispar. Acest spirit se manifestă în natură în mod inconștient și în noi în mod conștient.

Alte articole: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani FORMAT ELECTRONIC (EBOOK)

GALAXY -VOLUMUL 2-antologie de ecouri literare -autori români contemporani, este un dans al constelaţiilor cuvântului, plămădit din lutul iubirii eterne, într-o coregrafie unică cu tematica universală. In cele 380 PAGINI cuprinde 34 de scriitori contemporani. Comanda acest volum în format ELECTRONIC si vei primi in mai putin de 48 de ore în email cartea în format pdf. Comanda acum! MAI IEFTIN MAI RAPID, MAI ECOLOGIC!

20,00 EUR

Globart -antologie de artă în imagini (Softcover)

Antologia Globart de artă în imagini este un album al artiștilor contemporani români de pretutindeni, ce adună în cele 198 de paginile ale sale, pictură, mozaic, fotografie artistică, icoane pe sticlă sau pe lemn, icoane din mărgele și pictură digitală, creații aparținând celor 17 artiști cuprinși. Imprimată full color pe hârtie de cea mai bună calitate, antologia este acoperită cu jachetă de protecție. Comandă ACUM această bijuterie de artă! Stoc limitat!

125,00 CAD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.