RELAȚIA MILENARĂ DINTRE RELIGIE ȘI ȘTIINȚĂ

AL FLORIN TENE

RELAȚIA MILENARĂ DINTRE RELIGIE ȘI ȘTIINȚĂ

Autor: Al Florin Tene 

În dorința omului de a înțelege fenomenele natural sau
cele sociale, pentru a putea să le explice, omul s-a sprijinit
întotdeauna pe cunoaștere.În perioada de început biserica a fost
singura instituție care polariza în jurul ei toate mințile omenești
care încercau să deslișească misterul universului, și a
fenomenelor naturale. Prin intermediul preoților și a altor
persoane înclinate spre cercetare și curiozitatea cunoașterii,
acestea erau singurele la nivelul ancestral care încercau să
descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor,
condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care
le guvernează dezvoltarea în timp și spațiu etc.Capacitatea de
cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument
de luptă fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe
drumul istoriei sale.
Ideologii de stânga au încercat să despartă rolul clerului
bisericilor de ființa cugetătoare care nu a încetat să-și pună
întrebări. Această poziție a stângiștilor nu au făcut decât să
eludeze rolul bisericii în dezvoltarea culturii, falsificând astfel
istoria dezvoltării științei și culturii omenirii.Desigur, nu toate
întrebările au fost puse corect și, cu atât mai mult, nu toate
răspunsurile s-au dovedit pe măsura adevărului. Ideologia
marxistă, intenționat, a pus pe seama bisericii erorile dovedite
neadevărate, iar adevărul despre fenomene le-a pus pe seama
cercetătorilor laici, cu toate că și una și alta veneau din sânul
bisericii. Această impusă dihotomie o foloseau marxiști, fără
să-și dea seama că această diviziune în două părți, pe care o
impuneau, a unui concept, era că acesta nu-și pierde înțelesul
initial. Întorcându-ne spre trecut pe drumul cunoașterii, vom
constata, nu rareori, abateri de la drumul adevărului, rătăciri ale
conștiinței umane pe cărările întortocheate și cu ieșire, până la
urmă, din erori. Efortul gândirii nu este altceva decât trecerea
fie la necunoaștere spre cunoaștere prin depășirea erorilor
pentru dezvoltarea adevărului. În evoluția sa istorică
cunoașterea a trecut de la forme elementare, manifestate prin
așa-numita cunoaștere comună, spre forme mai evaluate, cum
este cea teoretică , pentru a ajunge la cunoașterea științifică.
Cunoașterea științifică nu se opune absolut celorlalte două
modalități amintite. Ea reprezintă o continuare pe plan istoric și
individual a acestora, pornește de la cunoștințele realizate și
depozitate în cunoașterea comună și valorifică într-un mod
specific și, în anumite privințe, la un nivel superior rezultatele
efortului cunoașterii teoretice.Cunoașterea științifică a apărut
după experiențele empirice ale alchimiștilor și a început să se
orienteze spre aspect interne, profunde ale realității.O parte de
certectători din perioada aceea au reușit să dezvăluie legile,
laturile și însușirile esențiale care se ascund în spatele
aparențelor și care determinăexistența și manifestarea concretă
a realităților.Renașterea – epocă în istoria Europei, care
cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie
de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a
început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor
capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a
dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății
medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie
de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.
Luminătorul trupului este ochiul, ne spune Mântuitorul,
iar psihologia modernă o confirmă cu mijloacele ştiinţei. Văzul
este simţul care ne oferă cea mai mare cantitate de informaţie,
pe baza căreia ne construim reacţiile şi comportamentul. Modul
în care ne poziţionăm mental şi emoţional la primirea unei
informaţii vizuale determină iniţiativele şi acţiunile noastre
viitoare. De exemplu, atunci când privim o reclamă bine
realizată, cu toate ingredientele vizuale şi auditive: peisaje
exotice, femei frumoase, bărbaţi tineri şi atletici, maşini
moderne, o muzică bine aleasă, de multe ori ne lăsăm antrenaţi
în „visare”, ajungând să ne dorim şi chiar să cumpărăm
produsele la care se referă reclama, chiar dacă nu ne sunt
necesare. La fel se întâmplă şi atunci când privim persoanele
publice, campaniile electorale, ştirile zilei sau postările online
ale diverşilor „influenceri”, ne lăsăm „formaţi” de ceea ce
vedem, auzim şi citim, prea puţin ajungem să trecem prin filtrul
raţional-duhovnicesc personal informaţiile respective şi, nu de
puţine ori, acceptăm diverse păreri şi propuneri ideologice sau
chiar oferte de toate felurile, care nu ne reprezintă şi pe care în
mod normal le-am respinge. Practic, Mântuitorul ne
avertizează tocmai asupra acestui aspect, al modului în care ne
raportăm mintea şi inima, raţionalul şi emoţionalul, la avalanşa
de informaţii care se revarsă asupra noastră din toate părţile,
fiindcă acestea vor modela comportamentele noastre în diferite
situaţii şi ne vor determina viaţa de zi cu zi.
Cui slujim, de fapt, când credem că suntem propriii noştri
stăpâni. Un proverb (din nefericire, chiar românesc) des
invocat de către unii „creştini” zice aşa: „Fă-te frate cu
necuratul, până treci puntea”. Adică, dacă ai o problemă a cărei
rezolvare presupune un compromis de o natură sau alta, o
abatere morală, o trădare, o înşelare, o minciună, o mărturie
falsă sau orice alt păcat, rezolvă problema şi mai vezi tu după
aceea cum te împaci cu Dumnezeu. De multe ori acest proverb
devine „reper” de înţelepciune populară pentru omul care vrea
să-şi liniştească propria conştiinţă sau să-şi justifice alegerile
proaste în faţa altora. Însă Hristos ne spune foarte tranşant: „Nu
puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”. Pentru creştinul
luminat, care trăieşte o viaţă ancorată în Liturghie, spovedanie,
împărtăşire, rugăciune, post şi toate celelalte lucruri
duhovniceşti, acest cuvânt al Mântuitorului este o realitate
înţeleasă şi asumată. Există în lumea contemporană şi o
categorie de oameni care slujesc în mod voit celui rău, cu
ritual, rugăciuni şi tot ceea ce înseamnă slujire şi închinare. Şi
pentru aceştia, afirmaţia Mântuitorului este evidentă. Mai
există, din nefericire, categoria creştinilor „cu numele”, pe care
Sfântul Apostol Ioan îi numeşte în Apocalipsă (3, 16) căldicei.
Pentru aceştia, mai ales în contextul actual al erei libertăţilor de
toate felurile, al drepturilor omului devenite normative pentru
societate şi al corectitudinii politice devenite instrumentul
principal în impunerea noilor ideologii, al noilor principii de
etică şi morală şi al noilor politici (sociale, economice, militare
şi chiar religioase), afirmaţia Mântuitorului devine superfluă.
Tinereţea, ca şi vârsta matură, aparţine distracţiilor, plăcerilor
şi satisfacţiilor de toate felurile, aparţine carierei profesionale,
reuşitei sociale şi economice, care nu au de-a face nici cu
Dumnezeu şi nici cu Mamona. Alergând după acestea, de fapt
cui slujim? Răspunsul e, cred, evident! O ultimă categorie
asupra căreia ar trebui să ne oprim este cea a oamenilor care nu
cred nici în Dumnezeu şi nici în satana, ci cred în oameni, în
umanitate, în principii şi valori universale, în binele colectiv, în
frumosul care ne înconjoară, în natură şi protejarea ei şi slujesc,
sau mai bine zis îşi dedică toată energia şi îşi orientează
întreaga viaţă conform acestor principii. Toţi aceştia, care nu
sunt puţini, cui slujesc, de fapt? Răspunsul ni-l dă tot Hristos: –
„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu –
Mine risipeşte” (Matei 12, 30).
În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe
emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia
economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu
excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea
politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele
centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care
încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi
sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri
geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama,
Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart
limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului
mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite,
procesul acumulării capitalului.
Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din
structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care
corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor
capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu
interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană celor
două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi
Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare.
Acestor transformări social-economice şi politice
profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul
culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei,
gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi
ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de
„renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice
greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de
decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul
căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și
învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului
şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie
nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi
în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au
făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de
înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei
dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal,
întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca
Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer.
Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea
mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor
moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată
pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat
triumful limbilor „vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au
cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această
epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii,
întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile
ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi
terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice.
Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea
sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură
decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul
Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler
descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă
mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari,
Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele
anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a
sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele
tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil
industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei,
construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice).
Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa
(sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul
sec. 17).
În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a
constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a
predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile
specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii
Renaşterii au apelat la stoicism pentru a crea o o morală
independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu
precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful
omului asupra „Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat
epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla),
scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne).
Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico
della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru
a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi
corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului,
concepţie care a influenţat arta Renaşterii. Neoaristotelicienii
de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste
din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).
Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre
om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă,
autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella).
Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent
păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm,
Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia
umanistă. În filozofia naturii, concepţia despre însufleţirea
întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea
unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia
formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau
ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia Renaşterii
culminează cu concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale
naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării
experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci,
Galilei), opun finalismului determinismul, formulează concept289
tul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).
Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca
Renaşterii în concepțiile politice care au negat caracterul divin
al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi
juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca
Renaşterii apar şi primele doctrine utopice; ele zugrăvesc
imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va
fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).
Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra
evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al
izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în
desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini).
Umanismul renascentist a avut ecouri puternice şi în ţările
Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele
pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-
Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.).
Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare
europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de
elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin
excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii
medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine
aceleiaşi perioade de tranziţie spre modernitate.
Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în
literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune bigotismului
medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă dragostea
descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici,
Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto şi Torquato
Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti
împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează
plăcerea şi bucuria de a trăi.
În Franţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat
în primul rând de creaţia lui Rabelais, străbătută de un
optimism şi de un umor de resurse populare. Clémont Marot şi
poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi
contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană.
În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi
prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanţi au fost Mateo
Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ş.a
Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este
strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul
roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a
portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu
caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia,
Renaşterea este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a
cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii
medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii moderne.
În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul
Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ş.a.) s-a dezvoltat şi
sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică,
impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea
unităţii naţionale. Cărţile populare care au circulat în sec. 15-16
(„Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till
Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului
Renaşterii. O parte din aceștia au studiat teologia.
În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul
Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea
noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după
modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au
deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat,
inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi
orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete,
spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea
ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă
(L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând să
pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei
au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei
(perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.).
În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în
vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca
Renaşterii, rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului
medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează
opera, proclamându-şi astfel individualitatea
artistică. Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe
lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile
sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de
postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar
gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin
posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile
tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.
În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade:
Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea timpurie (sec. 15),
Renaşterea (c. 1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16)
şi are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase şcoli
locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în
sec. 16 la Roma şi Veneţia.
Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la
principiile constructive romane, cu dominanţa orizontală şi
zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii
arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca
arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema
planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante,
Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor
(ex. Palatul Pitti din Florenţa).
În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei
sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic
şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia,
Verocchio, Luca della Robbia ş.a.). În sec. 16, Michelangelo
realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse.
În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto sunt
dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul
Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua
jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna,
Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu
precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul
picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci,
Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai
ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano,
Veronese, Tintoretto.
Artele decorative au atins un înalt nivel artistic
(mătăsurile şi catifele veneţiene şi genoveze, majolica din
Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia
generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi
măreţie (sec. 16).
În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. 15
în pictura fraţilor Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură şi
în decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influenţa
artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă
pictori rămân însă credincioşi tradițiilor populare locale,
folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni
artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas
van Leyden).
În Germania, Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi
în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva oraşe, printre care
Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul
tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă
renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne
determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr şi L.
Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare.
Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii
artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privinţă
reprezentativă.
În Franţa, arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. 16 la
Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui
Fouquet (sfârşitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă
sinteze între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat
în cadrul şcolii de la Fontainebleau. Apare stilul original al
Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre, construită de
arhitectul P. Lescot, şi opera sculptorului J. Goujon). În artele
plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi
în pictură Jean şi François Clouet ş.a.). În artele decorative
capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy).
În Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct,
prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artişti
locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.).
În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii
se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat
prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin capela
funerară a Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin
loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul
Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui
Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente
integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul
cu faţete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara.
În muzică, Renaşterea începe în sec. 14, prelungindu-se
până spre sfârşitul sec. 16. Influenţa Renaşterii se manifestă
pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care
stilul polifonic devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar
muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice,
devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante şi
Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G.
da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul.
În Franţa, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de
Jeune, G. Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai
spiritului Renaşterii. În şcoala franco-flamandă, în special
compozitorii de origine franceză sunt exponenţii idealului
estetic al Renaşterii, întruchipat în chansonul francez. O
pregnantă notă individuală caracterizează influenţa Renaşterii
în lucrările maeştrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di
Venosa şi C. de Rore). În muzica şcolii veneţiene (Andrea şi
Giovanni Gabrielli şi A. Willaert) se observă diminuarea
rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina şi O. di
Lasso (care a activat şi în Germania, alături de H.L. Hassler),
reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările
laice, cât şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător,
umanismul Renaşterii. În epoca Renaşterii apar primele suite şi
sonate instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia
genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de
ample proporţii, cantata şi oratoriul.
În Ţările Române, Renaşterea s-a manifestat prin
umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în
Moldova şi în Țara Românească, prin marii cărturari, care erau
sin rândul clerului, din sec. 17 şi începutul sec. 18, umanismul
românesc având trăsături specifice, generate de caracterul său
mediat şi tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler şi a marii
nobilimi, aflate în strânse relaţii cu Roma, Renaşterea a
influenţat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic
stilului Renaşterii este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din
Alba Iulia. În acelaşi stil au fost transformate, în sec. 16, şi
castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu
curte interioară, castelele din Vinţu de Jos, Criş şi Sânmiclăuş,
cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade
în semicerc. Casele burgheze din oraşe au adoptat formele noi
în special în decoraţia porţilor şi a ferestrelor (casa Göllner din
Sibiu, casa Halphard din Cluj ş.a.).
Explorând această lume lăuntrică a fenomenelor,
cunoașterea științifică apare ca o reflectare profiundă, bogată,
multilateral, așa cum apare în textul de mai sus.
În etapa contemporană se manifestă cu putere tendința
de convergență a diferitelor științe prin apariție științelor de
graniță, cum ar fi biochimia, biofizica etc, a unor științe
sintetice, cum este cibernetica sau a metateoriilor care
evidențiază natura de system a cercetării științifice. În această
perioadă apare granița dintre religie și știință. Știința este
capabilă chiar de mai mult.Aceasta este în stare să anticipeze,
să prevadă desfășurarea în timp a evenimentelor, să explice
Procesele viitoare din natură și societate și, ca atare,
ipotezele ei teoretice să devină certitunini. Așa, de pildă,
estronomul francez Le Verrier (1811-1877, cel care a
descoperit planeta Neptun ),a dedus printr-o serie de calculi
existența și orbita unei planete necunoscute. Contemporanii au
afirmat că acesta era un religios practicant.
Întocmind tabloul elementelor, Mendeleev (1834-1907)
a lăsat o serie de căsuțe libere, considerând că ele vor fi
ocupate de simbolurile unor elemente necunoscute în acel
timp.Acesta făcea parte dintr-o familie religioasă.Mutându-se
la Petersburg, frecventa Catedrala Sfântul Isaac.
Știința este determinate în ultima instanță de
necesitățile practice sociale. Practica umană în modalitățile ei
concrete- producția materială, lupta pentru apărarea și
perfecționarea ființei umane, experimentul etc.- ridică în fața
științei probleme cărora aceasta trebuie să le dea
răspuns.Știința reprezintă modalitatea de acțiune, creindu-I
posibilitatea de a-și desfășura existența în conformitate cu
esența sa specifică. De aceea, în încercarea de a explica
realitățiile înconjurătoare, de a înțelege esența lor, gândirea
umană a trebuit, de cele mai multe ori, și aceasta cu atât mai
mult în stadiile mai timpurii ale istoriei, să coabiteze cu religia.
Aceasta s-a structurat ca fenomen social distinct, cu un anumit
rol în viața colectivității umane, cu note particulare care îl
delimitau de celelalte fenomene sociale, cu un drum propriu în
dezvoltarea istoriei omenirii, cu toate că unele personalități din
cadrul clerului s-au dedicate științei.
Ideile științifice nu se cer a fi crezute pentru că ele sunt
demonstrate, tot așa cum ideile religioase nu se pot argumenta
dat fiind caracterul lor divin.

7-carti-2

Mai citeste: 

TAINA SCRISULUI – SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE,EMINESCU

METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

ELOGIUL CRIMEI PRIN PRISMA IMANENŢEI TRAGICULUI DIN LITERATURA POPULARĂ – OEROARE MORALĂ ŞI ESTETICĂ

ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIEŞI FILOZOFIE

MIHAI VITEAZUL – MARELE BAN AL CRAIOVEI

EROSUL CA ARTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC

Abonament PENTRU CITITORI revista TIPARITA

Abonament 4 numere/an. Revista de colectie de o calitate exceptionala, integral color, care cuprinde literatura, arta, interviuri, articole si evenimente culturale. Aboneaza-te si colectioneaza fiecare număr al revistei tiparite timp de un an pentru numai 55 dolari canadieni.

55,00 CAD

Doneaza din suflet pentru sufletul tau!

Vino alaturi de noi! Arata ca iti pasa! Sustine munca si seriozitatea de 2 ani a revistei noastre prin donatia ta de azi! Nicio suma nu este prea mica sau prea mare! Prin donatia ta de azi ne vei ajuta sa continuam sa oferim bucurii pentru suflet romanilor din lumea intreaga! Sterge cifra 1 si scrie in locul ei suma pe care doresti sa o donezi! Iti multumim anticipat!

1,00 EUR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.