DOSTOIEVSKI GENIUL ROMANULUI RUS ȘI PĂRINTELE EXISTENȚIALISMULUI – 190 DE ANI DE LA NAȘTERE ȘI 130 DE LA TRECEREA ÎN NEFIINȚĂ-
Când rostim numele scriitorului rus, Feodor Mihailovici Dostoievski, imediat ne ducem cu gândul la marile sale romane:
129
„Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov”, însă pe lângă acestea autorul se afirmase mai înainte cu romanul epistolar „Oameni sărmani” (1845- 1846), despre care Bielinski scria: „un talent neobișnuit, original, care dintru început, de la prima lui operă, s-a desprins categoric din pleiada scriitorilor noștri, mai mult sau mai puțin tributari lui Gogol în ceea ce privește orientarea și specificul lor.”
Viziunea lui Dostoievski – omul și scriitorul – felul de a înțelege viața, a fost determinată de coordonatele istorico-sociale ale vremurilor în care a trăit și a creat, de împrejurările vieții lui zbuciumate, la care a participat în mare măsură și un factor subiectiv – structura lui psihică ambiguă, construită pe antagonism și de o bolnăvicioasă sensibilitate.
El este părintele existențialismului prin publicarea volumului „Însemnări din subterană”, despre care Walter Kaufmann spunea că este „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.
Cele două date, ale nașterii și morții lui Dostoievski, coincid cu două momente de cotitură în istoria Imperiului Rus.
– 1821(30 octombrie) – când s-a născut, era anul când în Rusia țaristă luau ființă societățile secrete din Nord și din Sud ale luptătorilor decembriști, care, cu tot eșecul răscoalei din 1825, aruncaseră sămânța rodnică a ideilor revoluționare, pe ogorul gândirii sociale ruse.
– 1881(28 ianuarie) – când a decedat, a fost un moment de răscruce, resorturile mișcării de eliberare se aflau într-un greu impas. Falimentul teoriilor narodnice din faza lor teroristă prilejuia triumful vremelnic al reacțiunii între două situații revoluționare: tradițiile raznocinților democrați-revoluționari fuseseră părăsite de intelectualitatea rusă dezorientată, iar conștiința de sine a clasei sărace de abia începea să se închege pe făgașul unei mișcări organizate.
Pe nedrept Maxim Gorki, având o mentalitate bolșevică, spunea despre autorul romanului „Idiotul” că este expresia „conștiinței bolnave” a societății ruse, conștiință pe care scriitorul a căutat s-o ridice la rangul unei categorii etice, chipurile „eterne și imuabile” pentru psihologia omului luat ca individ.
În această perioadă de câteva decenii, Dostoievski a fost în permanentă căutare prin care încerca să găsească soluții la problemele nodale ale unei epoci de crepuscul al feudalismului rus, peste care se
130
grefau puternic și brutal formele noilor relații capitaliste. Era perioada când se afirmase în prima sa operă: romanul epistolar „Oameni sărmani”.
Această latură psihologică a realismului dostoievskian era aceea care deschidea o nouă pagină în istoria literaturii ruse. Atât Nekrasov și mai cu seamă Bielinski au salutat cu entuziasm apariția acestui scriitor, care pătrundea „în străfundurile sufletului omenesc”, aducând în raza viziunii cititorului lumea apăsată de nevoi a „celor ce se cuibăresc în mansarde și subsoluri „de la periferia societății.
Dostoievski a cunoscut lumea oropsită din timpul său și a familiei sale împovărată cu opt copii, al căror tată era un medic la un „spital pentru săraci”.
Și datorită acestui fapt, nenumărate personaje din opera sa, întruchipând nevinovăția sufletească sau suferința luminată de sacrificiu precum: Varvara Dobroselova (din „Oameni sărmani”), Netocika (din „Netocika Nezvanova”), Nelly (din „Umiliți și obidiți”), Sonia Marmeladova (din „Crimă și pedeapsă”), Nastasia Filipovna și prințul Mîșkin (din „Idiotul”), Iliușa (din „Frații Karamazov”), inclusiv eroina „smerita” din nuvela cu același nume, sunt văduviți de căldura dragostei materne.
Orfan, și Dostoievski, de mamă, acesta a tânjit după această căldură, vibrând la suferințele celor din jur, la suferințele umanității. De aceea și atmosfera cazonă a politehnicii din Petersburg, unde a fost student, militarizată după sistemul aracceevist, îi smulge accente încărcate de disperare și dezgust: „Dragă frate – îi scria Dostoievski fratelui mai mare – ce trist e să trăiești fără speranțe. Scrutez viitorul și sunt îngrozit… Mă zbucium într-o atmosferă de îngheț polar, unde nu pătrunde nici măcar o rază de soare”.
Cu această dezamăgire și altele multe, își va renega mai târziu, după șederea în „casa morților” din ocna țaristă, pasiunea tinerească pentru ideile socialismului utopic, la care se împărtășise în cadrul cercului de revoluționari petreșevți. De aceea anul 1849 – arestarea, condamnarea la moarte, comutată în ultima clipă în muncă silnică – a produs o cotitură primordială și decisivă în psihologia scriitorului, emulând înclinarea-i congenitală spre interiorizare, spre interpretarea
131
metafizică și subiectivistă a lumii înconjurătoare, ceea ce va duce la răsturnarea, la transfigurarea totală în conștiința scriitorului, ca într-o oglindă concavă ce deformează datele existenței sociale.
În operele. scrise imediat după întoarcerea din Siberia. demască liberalismul împletit cu compasiunea pentru suferințele celor ce duc traiul obscur al „oamenilor sărmani”. Aceste trăsături ale realității sunt oglindite în romanele: „Amintiri din casa morților”, „Umiliți și obidiți”, dar și în nuvelele „Satul Stepancikovo”, „Visul unchiului”, scrise, aproape toate, în jurul anului 1860. Ele sunt, împreună cu „Oameni sărmani” și „Inimă slabă”, un fel de variațiuni pe tema „omului mic”, neînsemnat, înfrânt sufletește de contradicțiile capitalismului în ascensiune, contradicții care îl măcinau pe autor însuși.
Înclinarea scriitorului pentru morbid, pentru patologie, dezvăluie cum scria Gorki, „frica organică în fața străfundurilor tenebroase ale propriului său suflet”.
Strania împletire între bine și rău, între protest și resemnare, între impuls și rațiune, între fantastic și real, între principiul atotbiruitor al vieții și sumbra renunțare la bucuriile ei – aceasta este opera lui Dostoievski.
Ea ne transmite mesajul unui suflet torturat de o dublă viziune: spectacolul tragic al lumii moderne supusă unui destin impecabil și speranța reclădirii viitoare a omenirii prin regenerarea ei spirituală. Acestea sunt elementele caracteristice ce ne fac să percepem opera scriitorului rus, pe care el însuși a definit-o drept „realism fantastic”. Analizând-o, această formulă o putem exprima prin cuvintele unuia din personajele sale: „ceea ce pare imposibil e cel mai cu putință “.
Atât în marile romane, cât și în nuvelistică, Dostoievski a arătat lupta dramatică a diferitelor forțe sociale și felul cum ea se răsfrânge în conștiința oamenilor.
Așa cu aprecia Maxim Gorki – prin dramatismul puternic al situațiilor și conflictelor care stau la baza atât a romanelor cât și a nuvelisticii sale, prin complexitatea psihologică a personajelor, prin extraordinara forță de evocare și expresivitate în zugrăvirea relațiilor dintre oameni – Dostoievski nu poate fi egalat decât de Shakespeare.
132

Alte articole: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?