CONCEPTUL DE JUDECATĂ ÎN LOGICA LUI ARISTOTEL

Autor:  Al Florin Tene 

Construirea sistematică a logicii lui Aristotel este primul sistem complet de logică, în înțelesul că toate sensurile, care le descoperim în această disciplină, au fost puse de către Aristotel, filozoful care a rezolvat într-un fel această problemă. Din acest punct de vedere, pe care o face Kant, când spune că, de la Aristotel, logica n-a mai făcut niciun pas și că nici n-ar fi putut să facă. Afirmația aceasta este falsă din punctul de vedere al conținutului de adevăruri al logicii ca știință, dar este valabilă din punct de vedere al sistematicii logice. Despre logica lui Aristotel, se spun, însă, anumite lucruri care nu sunt întotdeauna exacte. Primul este afirmația lui Kant. Aceasta nu poate fi exactă, pentru motivul că nu există sisteme definitive în nicio știință omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc. O altă afirmație care s-a făcut, în legătură cu logica lui Aristotel, este că filosoful acesta grec ne-a dat un sistem de logică formală.
Aristotel definește logica drept un fel de știință a demonstrației. Ceea ce urmărește Aristotel în logică este drumul univoc și sigur înspre adevăr; este vechea problemă socratică, ce se continuă încă. Aristotel este cuprins în reacțiunea împotriva sofiștilor, care relativizează adevărul, pentru a-l transforma într-o idee subiectivă, într-o problemă indiferentă.
Dacă luăm ca centrul logicii aristotelice adevărul și stăpânirea adevărului, această logică trebuie să fie o știință a demonstrației adevărului. El pune de fapt problema pe ambele laturi, latura psihologică a certitudinii, și latura logică, după cum înțelege el adevărul.
Conceptul de existență la Aristotel nu este din realitate, adică, nu ontologic, ci se pune pentru el problema conceptului. Conceptul nu are o existență în realitate, dar o existență care închide două elemente deosebite: el spune unui element „formă”, celuilalt
156
„materie”. Însă, nici una dintre acestea nu sunt concepte, fiindcă acesta are o existență, dar nu înțeles ontologic, unitar și definitiv.
Întotdeauna când este vorba de materie, la Aristotel, el vorbește de formă și de materie. Dacă înțelegem prin materie ceva concret, pipăibil, cum se zice în greacă: Hyle, atunci ar trebui să deducem că orice existență care poate să fie gândită trebuie să conțină materie. Conceptul nu mai este pentru Aristotel o realitate care depășește și forma și materia, în înțelesul că nu există, ca materie, în pipăibil, ci o realitate care sintetizează forma și materia după o logică specială.
Ceea ce este interesant, pentru întreaga sistematică logică a lui Aristotel, este că el grupează toate considerațiile sale în jurul conceptului. Conceptul pentru Aristotel este în primul rând ceva despre care se poate afirma ceva, nu un lucru precis, nici nu are un nume propriu-zis, adică nu are definiție care să-i creeze o realitate, măcar o imagine; pentru Aristotel conceptul este „ceva”. Pentru filozoful grec conceptul are o existență, dar nu cu înțeles ontologic, unitar și definitiv. Acest ceva îndeplinește o funcție ce polarizează evenimente din realitate, are calitatea de a avea calități. Există în teoria aristotelică doi poli, doi termeni ai judecății, subiectul, suportul judecății, și predicatul, calitatea subiectului, ceea ce se poate afirma despre subiect, calitatea în înțelesul cel mai larg al cuvântului. Exemplu, „becul luminează” sau „cartea este albă”, sunt fără îndoială judecăți. Caracterul lor este că cea dintâi afirmă ceva despre bec, becul face ceva, îndeplinește o funcție oarecare, cea de a doua afirmă o culoare a cărții; „luminează” converge înspre bec, „este albă „converge în spre carte. Deci becul și cartea, acestea sunt elementele pe care se bazează judecata, după Aristotel.
Pentru acesta totul se reducea la lucruri, la existența cu caracter substanțial, ceea ce făcea ca toate calitățile să se centreze asupra lucrurilor. Subiectul este corespondentul substanței din metafizică.
Aristotel este un filozof al logicii și al teoriei raționamentului.
157