APROPIERILE ȘI DIFERENȚELE DINTRE PRINCIPALELE RELIGII

Autor:  Al Florin Tene 

Pentru a înțelege mai bine ce voi dezbate despre diferențele și apropierile dintre principalele religii, cum ar fi: creștinismul, iudaismul și islamul, subliniez faptul că iudaismul reflectă o imagine mai grăitoare decât politeismul. Creștinismul este mai bine conturat și definit decât iudaismul, iar islamul susține că este proprietarul portretului perfect, care înlocuiește totul în absolut, tot ce a fost înainte.
Mă aplec asupra Coranului, care este cartea sacră ce face din islam o religie diferită de creștinism și iudaism. Coranul este diferit de Biblie. Sunt trei diferențe mari între cele două. Prima diferență este că Biblia a fost alcătuită vreme de mai multe secole, de foarte mulți autori și editori. A doua este că Biblia este precum o bibliotecă, și nu o carte în sine. Iar cea de a treia diferență este că, deși conține revelațiile lui Dumnezeu, prin Celula Acestuia aflată în creierul celor care au scris fascicolele, Biblia este cunoscută ca o creație umană, scrisă de mâna omului și de gândirea acestuia. Ea fiind ca o bibliotecă. Spre deosebire de Islam care nu acceptă nici una dintre aceste caracteristici. La islamiști, revelațiile au fost trăite de un singur om în timpul întregii sale vieți, fiind vorba de un șir continuu de revelații, care, la fel ca la Biblie au fost concepute în Celula lui Dumnezeu din creierul unui singur om. Chiar dacă, islamismul a fost transmis prin intermediul unui om, conținutul nu este o creație a omului. Precum o țeavă care transportă apa într-o clădire. Mahomed a fost conducătorul Coranului, dar puterea sa a venit de la Dumnezeu, practic de la Celula lui Dumnezeu, care se află în creierul său. Coranul reprezintă mintea dumnezeiască în formă umană, prezența lui Dumnezeu pe pământ. Adică Celula lui Dumnezeu născută în ciorba oceanului primordial care a trecut la om prin lanțul trofic. Practic pentru musulmani, Coranul este, ce este Hristos pentru creștini. Creștinii au ajuns să creadă că Iisus este încarnarea lui Dumnezeu pe pământ, un Dumnezeu accesibil lumii într-o formă umană. La musulmani Coranul este Dumnezeu. Cuvântul „Qur’an” înseamnă rostire. Deci, Coranul este rostirea lui Dumnezeu. A fost
158
rostit de îngerul Gabriel la urechea Profetului. Apoi, a fost rostit de Profet în fața adepților săi înainte de a fi în formă scrisă. A fost scrisă după moartea Profetului. Și astăzi musulmanii rostesc cele 114 capitole, sau sura, de la început până la sfârșit.
Ceea ce începuse cu evreii, și se dezvolta ulterior prin creștini, era acum dus la îndeplinire prin lucrarea sa, de către Mahomed. Coranul îl descrie pe Mahomed ca „Emblema Profeților”. Mahomed era dezamăgit că evreii și creștinii nu vedeau lucrurile în același fel. Am constatat că păstrătorii unei religii vechi sunt de obicei refractari la recunoașterea faptului că vremea lor a trecut și că ar fi cazul să facă loc pentru ceva mai nou. Mahomed a sperat să-i convingă pe evrei și pe creștinii din Medina că el nu reprezintă o amenințare, ci era împlinirea lor, sfârșitul pe care-l așteptaseră. În acest sens Coranul scrie: „Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, a crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în cărțile Sale, în trimișii Săi.” Acesta este motivul pentru care Mahomed i-a sfătuit pe adepții săi să se întoarcă cu fața spre Ierusalim atunci când se roagă. Însă, după ce evreii și creștinii l-au respins, refuzând să-l considere profetul lor, Mahomed a sfătuit discipolii să se întoarcă cu fața spre Mecca atunci când se roagă. Evreii, întotdeauna, i-au respins pe profeți.
Mahomed a fost foarte revoltat că, pe lângă faptul că adepții creștinismului născociseră un fiu al lui Dumnezeu, creștinii mai fabricaseră și alte divinități care să stea alături de Dumnezeu în Ceruri. Născociseră Sfânta Treime, considerând că Dumnezeu se exprimă în trei feluri diferite: Tatăl Ceresc; Fiul, adică Iisus Hristos, adică Cel Uns și Sfântul Duh pentru a îndruma omenirea de-a lungul istoriei, până la sfârșitul veacurilor.
Adepții islamismului trebuie să îndeplinească cele cinci îndatoriri fundamentale, numite și Cei Cinci Stâlpi ai Islamului. Prima îndatorire este șahada, care este mărturisirea în credință, cel de-al doilea stâlp presupune să te rogi de cinci ori pe zi lui Alah, cu fața spre Mecca. Numită salat. Al treilea stâlp este numit zakat sau dania. Musulmanii trebuie să dea de pomană pentru a da înapoi lui Allah ce este deja al Său. Islamul este o religie misionară. Cel de-al patrulea stâlp este luna de postire a Ramadanului, a noua lună din calendarul islamic. Punctul
159
culminant al Ramadanului este Eid-ul Fitr, praznicul tuturor praznicelor. Este un moment de bucurie, se oferă cadouri. Al cincilea stâlp este pelerinajul sau Hajj-ul la Mecca. Acest pelerinaj înseamnă să te rogi de cinci ori pe zi și cel puțin odată în viață să mergi la Mecca. Pelerinii se duc la sanctuarul Kaaba a lui Avraam, care este o construcție în formă de cub, iar pelerinii merg în cerc, în sensul opus al acelor de ceasornic.
Acuratețea celor cinci îndatoriri face din Islam o religie rațională. Spre deosebire de Islam, Biserica creștină, catolică, ortodoxă, acceptă și chiar glorifică închinarea la icoane ca terapie psihică. Cele trei religii nu pot fi puse în acord, singurele lucruri ce pot fi făcute sunt cunoașterea identității fiecăruia și conștientizarea ca religie distinctă. Creștinismul se definește prin mistică, prin interiorizare, prin cercetare lăuntrică. Iudaismul se definește prin păstrarea cu sfințenie a Legii lui Moise. La ei legătura dintre religie, politică și stat este pregnantă. Musulmanii se definesc prin acțiune în numele lui Allah, avându-l ca mare profet pe Mohammed. Și la ei legătura dintre religie, politică și stat este foarte pregnantă. O altă deosebire este dată de ziua de odihnă, care la creștini este duminica, la evrei, sâmbăta (Sabbatul), în timp ce Mohammed a orânduit ca sărbătoare săptămânală pentru mosleni, vinerea (Coran XIII; 125). Din punct de vedere al Bisericii Creștine, arta, prin toate formele ei, poate fi folosită pentru a-l glorifica pe Dumnezeu. Aceasta apelează la pictură, muzică și arhitectură pentru a celebra și vesti credința.