CONDAMNAREA LUI SOCRATE-O EROARE A ISTORIEI, SAU A JURAȚILOR? SAU CONDAMNAREA UNOR IDEI?

Autor:  Al Florin Tene 

Nu de puține ori, de când a început să funcționeze și la noi principiul libertății cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraților a fost influențată de mentalitățile vremii, privind condamnarea unor idei?
149
Se cunoaște faptul, mai ales din „Apologia” lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch., Socrate a fost judecat sub acuzația de lipsă de pietate și de corupere a tineretului atenian. În fața celor 500 de jurați Socrate a ținut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe jurați de nevinovăția sa, așa cum nici, mai târziu, Iisus nu a convins pe romani și israeliți de adevărul spuselor sale.
Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică. Astfel, 280 de jurați s-au declarat pentru condamnare, iar 220 pentru achitare. După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi. În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului. Socrate era conștient de acest adevăr, o știm din „Apologia” lui Platon unde el își exprimă surprinderea privind diferența de voturi pe care s-a bazat verdictul. El recunoaște: „Nu m-am așteptat la o majoritate atât de mică,”- spunea el – „ci la una mare”. Socrate era surprins pentru faptul că învățăturile lui fuseseră considerate, de-a lungul întregii sale vieți, drept ostile față de democrația ateniană. În aceste condiții, dacă așa-numiții demos, care era poporul atenian de rând, ar fi fost atât de ignoranți și încărcați de prejudecăți pe cât credea Socrate, el nu ar fi avut într-adevăr nici o șansă. Dar după cum a fost votat verdictul de către jurați, a dovedit că el avea șanse considerabile – că acestora nu le-a fost ușor să-l condamne. Acest fapt se datorează ideii că libertatea cuvântului era predominantă în viața politică și artistică a Atenei. Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în „Istoria Războiului Peloponeziac” scrisă de Tucidide – este vorba de „școala Ellasului”. Datorită acestui fapt, filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atrași de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările. Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspirațiile împotriva guvernului atenian și că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guvern, însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmații. El considera că își făcuse datoria de soldat-cetățean. În acest context, pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea și gândea – a fost, pur și simplu, o condamnare a unor idei, și în concluzie, a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiții ale orașului –stat Atena.
150
Din păcate, Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului, dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democrației ateniene, în mod cert, ar fi reușit să obțină o majoritate de voturi în favoarea achitării. Se pune întrebarea de ce nu a făcut-o? Socrate nu credea în valoarea libertății cuvântului și dorea să fie condamnat. Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară și că a decis să-i provoace deschis și sincer pe jurați. În tot acest context, există o divergență fundamentală dintre premisele democrației ateniene și învățăturile lui Socrate. O seamă de probleme fundamentale existau, între Socrate și marea majoritate a compatrioților săi. Gândirea lui Socrate era antidemocratică și antipolitică în sensul grec al cuvântului. El dezaproba așa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulți, ca în cazul democrației, sau de cei puțini ca în cazul sistemelor oligarhice. Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze. El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân, iar ciobanul nu se consultă cu oile.
Concepția dominată în Grecia antică, pe care a definit-o mai târziu Aristotel, era că omul este un animal politic care trăiește într-un oraș-stat sau comunitate, koinonia. El mai spunea că viața de comunitate era posibilă deoarece omul, spre deosebire de animale, posedă logos, capacitatea vorbirii inteligente, bazată pe rațiune și capabilă să convingă. Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la știință o cursă metafizică în căutarea unor definiții absolute, ci drept o acumulare continuă de înțelepciune cotidiană filtrată și distilată din experiența cotidiană de viață.
Socrate, așa cum se spune în „Memorabilele” lui Xenofon, era de dorit să guverneze „omul care știe”. Desigur, acesta era germenele noțiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susținea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înțelept decât el. Însă, el și-a petrecut întreaga viață demonstrând că știa că nu știa, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară față de ceilalți atenieni. El nutrea o afecțiune față de Sparta, marele rival și dușman al orașului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice. Aceste două cetăți, Sparta și Creta erau state militariste.
151
Știm de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste. Socrate făcea parte din clasa tinerilor aristocrați care urau democrația. El devenind idolul acestora, printre care se numărau Platon și Xenofon. În ultimii ani ai vieții lui Socrate, datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocrați simpatizanții lui Socrate, au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei, orânduirea democratică și au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-și zicea Cei Treizeci, condusă de Critias și Carmides, rude a lui Platon și foști elevi ai lui Socrate. Aceștia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate. În aceste condiții, Socrate ar fi devenit erou dacă își ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit orașul și s-ar fi alăturat opoziției. Totuși, în „Memorabilele” lui Xenofon, Socrate nu apare ca fiind în raporturi bune cu Critias și Cei Treizeci. Aceștia au folosit proprietățile lui Leon pentru a acoperi cheltuielile suferite cu întreținerea garnizoanei spartane care ocupase Atena. Și care îi ținea pe dictatori la cârma statului atenian.
Întrebarea este, dacă Socrate nu ar fi fost condamnat, dacă l-ar fi avertizat pe Leon, dacă ar fi făcut o declarație publică de protest, dacă ar fi denunțat acele acte imorale și ilegale și dacă ar fi părăsit orașul alăturându-se opoziției. Însă el a făcut invers față de propriile idei de virtute promovate de-a lungul întregii sale vieți. Socrate era decis să-i ațâțe pe jurați împotriva lui. Dovezile, în acest sens, se află în „Apologia” lui Platon.
„Apologia” lui Platon ascunde câteva lucruri esențiale. Xenofon este de acord că modul de apărare susținut de Socrate era voit să provoace condamnarea sa. Dar acest fapt, susține Xenofon, nu ar fi trebuit să mire pe nimeni, fiindcă Socrate dorea să moară. Atât Xenofon, cât și Platon spun că cea ce a stârnit dezaprobarea juraților a fost afirmația lui Socrate că Oracolul de la Delfi îl calificase drept cel mai înțelept om. Sau, în formularea mai enigmatică a lui Platon, că nu există un om mai înțelept ca el. În „Apologia” sa, acesta relatează că afirmația lui Socrate a stârnit strigăte de mânie în rândurile juraților.
După proces în „Crito”, discipolii lui Socrate se plângeau că Socrate nu s-a apărat cum se cuvenea. După un timp, în „Fedon”, ei
152
sugerează chiar că mentorul lor părea decis să comită un fel de act de sinucidere. La aceste opinii condamnabile, Socrate răspunde printr-un discurs deosebit, mistic, dar în esență lipsit de sens, în care susține că filozoful are menirea zeiască să caute moartea drept împlinire, deoarece numai prin moarte, sufletul este eliberat de trupul muritor și devine capabil să cumpănească Ideile eterne și neschimbătoare. „Fedon”, în această situație, devine o odă închinată morții și eternității ei.
În apărarea lui, era de-ajuns ca Socrate să evoce libertatea cuvântului care pentru atenieni era un drept fundamental. Grecii antici aveau patru termeni pentru noțiunea de libertatea cuvântului. Cel mai vechi apare în opera lui Eschil, este compus din adjectivul eleutherus (liber) și stomos (gură). Cel de-al doilea cuvânt apare în scrierile lui Herodot care este isegoria (etimologic înseamnă egalitate privind dreptul de a lua cuvântul), următorul este parrhasia (dreptul de a face uz de libertatea cuvântului) care a apărut în piesele lui Euripide. Și al patrulea cuvânt este isologia (egalitate în privința dreptului de a lua cuvântul).
Văzând importanța pe care o dau atenienii libertății cuvântului, Socrate, în apărarea sa, ar fi trebuit să invoce acest deziderat la care atenienii și jurații erau foarte sensibili. El trebuia să spună: Adevărata libertate a cuvântului nu constă în a putea spune sau gândi ceea ce spun și gândesc conducătorii, indiferent dacă aceștia îi reprezintă pe cei puțini sau pe cei mulți. Chiar și sub cel mai nefast dictator nu este interzis să fi de acord cu el. Libertatea cuvântului este libertatea de a nu fi de acord.
Ideile nu sunt atât de fragile ca oamenii. Socrate știa că ideile lui – și exemplul dat de el – aveau să dăinuiască și că Atena avea să poarte pata morții lui. Sorbind cupa cu otravă de cucută, Socrate a trecut din efemera viață în trăinicia eternității. „Moartea lui Socrate”, înconjurat de discipoli, este eternizată sugestiv, într-un tablou executat în anul 1787, de Jacques Louis David.
153